Sonete

LXVI

Ce iarnă, deci, a întronat puterea
zăpezilor peste-amorţite doruri!
şi vânturi iată cum alungă noruri
spre vechi pustietăţi zdrobind tăcerea!

Omături mari îşi scânteie averea:
fierbinte alb fără răgaz amoruri
în zări de cântec înceţate coruri
şi lupii sfâşiindu-ne vederea.

Dar tu rămâi în vară pom albastru
cu fructe aurii seminţe bune
când eu departe-n nordul meu sihastru

Ca magul stau: genunchi de rugăciune
iar sufletul comunicând c-un astru –
şi sângele domol de-nţelepciune…

(Radu Cârneci)

Scoica

Pietrificată muzică solară
În orgi și violine de sidef
Ca litera ebraică alef
Cu brațe desfăcute în afară.

De câte ori să mi te-ascult am chef,
Mă-aplec spre întocmirea ta bizară
Și simt cum lumi albastre mă-presoară,
Cum iau recifuri calde relief.

Simbol devii atunci. Al afirmării.
Că atâtea s-au născut desăvârșiri
Din veșnica tălăzuire-a mării.

Începe deci povestea să-ți înșiri,
Îndreptățindu-ți patima calmării,
Stratificată-n lespezi de-amintiri…

(Valentin Roșca)

Scrutând triumful holdelor

Scrutând triumful holdelor de aur,
ce îmi întind puzderie de mâini,
zăresc și colțul germenului – faur,
ce țelina o smulse din țîțîni.

Îndemnul, tăinuit ca un tezaur,
ce stăruia în el de săptămâni,
să-l iște din adânc, ca un coclaur,
pe fața singuraticei țărâni.

Ascunsa rădăcinilor frăție
a spicelor fățișă armonie,
pruncia legănându-și-o-n talaz;

maternitatea sacră de sub stele
a gliei prosternate în extaz,
ca s-o slăvească pe a dragii mele.

(Paul Mihnea)

Anunțuri

Comentarii închise la Sonete

Din categoria Motive pentru condei

Comentariile nu sunt permise.