”Arta nu este o întâmplare” – Brâncuși

Originalitatea lui Brâncuși s-a născut dintr-o confruntare permanentă cu aspirațiile sale care s-au dovedit roditoare, șlefuindu-i aptitudinile, originalitate care și-a avut punctul de pornire, ținutul natal al Gorjului, dacă ținem seama de istoria acestui ținut din vremea dacilor, cu urme romane, și-a unor cneji precum Litovoi, a unor vrednici ostași de-a lui Mihai Viteazul și alți vrednici panduri ce l-au urmat pe Tudor Vladimirescu, mulți fruntași ai revoluției de la 1848, dacă ne gândim la generalul Gh. Magheru și mulți, mulți alții care au urmat.
Ca și celelalte regiuni istorice românești, Gorjul a fost și este o regiune plină de surprize și plină de acumulări în spațiul prolific al spiritualității populare, acumulări care își vor pune amprenta pe motivele ce îi vor deveni surse de inspirație dând strălucire și definind un univers spiritual – universul brâncușian. În Gorj la Hobița (Peștișani) s-a născut Brâncuși sculptorul care prin întinderea spiritului, forța imaginației și activitatea sa sufletească s-a dovedit genial, căci nu ne-a uimit numai pe noi cu specificul românesc al creației sale – adânc și tulburător, ci o lume-ntreagă și a uimit-o pentru că a fost și un deschizător de drumuri.
Istoria ținutului împletită cu acumulările din spațiul spiritualității populare și cel al religiosului (vezi mănăstirea Tismana, vechi centru cultural important în mai multe epoci) cu celebrarea vieții prin continuarea vestitelor praznice și a sărbătorilor pastorale precum Nedeia, cu civilizația lemnului – pentru că lemnul a devenit element esențial (ladă de zestre și îmbrăcăminte, butiile de vin, vîrtelnița, daracul, războiul de țesut, pătulele de porumb, cuiele de lemn, mesele cu trei picioare simbol al unității morale, de suflet, casele de lemn specifice, de înaltă calitate) datorită cadrului natural de viață unde pădurile bătrâne și falnice i-au ocrotit, însoțit, încălzit și înfrumusețat viața, ne dau o imagine a caracterului mesianic a operei brâncușiene.
Căci iată între ce fel de oameni s-a născut Brâncuși: ”N-ai observat unii stejari, de parcă ar fi făcuți de mâna omului ? Întâi să ai ochi, adică să știi bine la ce să te oprești, fiindcă nu de oriunde iese ceva frumos. Eu port lucrarea și în inimă, că, spunând-o pe a dreaptă de aici pornesc și mâinile. Ele fac ce hotărăște sufletul” (Trebuia să se nască Brâncuși – de Romulus Diaconescu). Și iată ce spune Brâncuși mai târziu: ”Gândește-te că stejarul din fața ta este un bunic înțelept și sfătos. Vorba daltei tale trebuie să fie respectuoasă și iubitoare: numai astfel îi poți mulțumi” (Afor. 134). Prin felul cum își crea opera cât și prin unele confesiuni, declarații vorbite sau scrise care mai apoi unele din ele s-au întruchipat în Aforismele lui Brâncuși, el se supunea naturii, unor reguli carpatine străvechi, își concepea fiecare sculptură cu o stare sufletească plină de seninătate și voioșie: ”Nu cred în suferința creatoare”, ”mâinile sculptorului gândesc întotdeauna și urmăresc gândurile materialului” – afirma însuși Brâncuși în declarațiile sale. Seninătatea și calmul său lăuntric va fi transferat cu ajutorul mâinilor sale iscusite și ascultătoare asupra materialului de lucru ”o măiestrie a forțelor naturale pe care nu a descoperit-o încă știința occidentală”, ceea ce mă face să-mi aduc aminte de piatra care transformată în ”Cocoșul” aduce lumina, căci vestește apariția soarelui și zorii începuturilor și înnoirilor: ”Eu am făcut piatra să cânte pentru Umanitate” (Afor. 166). Colaborarea intimă dintre artist și materialele folosite precum și pasiunea care unește bucuria meseriașului cu elanul vizionarului, îl duc pe rând la esențializare, la forma ideii în sine… sculptorul trebuie să își pună spiritul în armonie cu spiritul materialului – ne spune Brâncuși în unul din Aforismele sale (Afor. 19). De aceea sculpturile lui Brîncuși au impresionat și au transmis uimire și emoție privitorului, iubitorului de frumos, de artă, pentru că el a descoperit că ”orice lucru, ființă sau neființă are un spirit” și că acel spirit trebuie să fie redat prin sculpturile sale, căci spune el: ”spiritul va fi veșnic viu, sau dacă doriți, ideea subiectului: aceea care nu moare niciodată… ea crește în privitori, ca viața din viață. De la gândul acesta ajungi în chip firesc la concluzia că nu amănuntul creează opera, ci ceea ce este esențial…” (Afor. 79), și dacă ”ajungi la esența lucrurilor, ajungi la simplitate” (Afor.80). Și mai spune în acest sens: ”Felul sculpturii mele rămâne o nobilă simplitate și o grandoare caldă” (Afor. 109).
Din totdeauna pe oameni, îndeosebi pe creatorii de artă i-a preocupat conceptul de naturalitate, de reîntoarcere la izvoarele umanității, de rememorare a trecutului omului, la istoria străveche, lucru care l-a preocupat și pe Brâncuși, el însuși afirmând către un exeget american: ”ne găsim cu toții la sfârșitul unei mari epoci. Și e necesar să ne întoarcem la începutul tuturor lucrurilor; și să regăsim ceea ce s-a pierdut” (Afor. 43). Relevantă în acest sens este Cumințenia pământului despre care Brâncuși spune: ”Anticii iubeau maximele, iar țăranii noștrii își păstrează proverbele. Plebea așa-zisă burgheză nu mai cunoaște azi nici o normă. Rapacitatea și concurența au omorât regulile seculare ale Naturalității. Înapoi la natură ! – și la materialitatea filozofică, adică la Cumințenia pământului ” (Afor. 82). El spune că sculptorul este un gânditor și că ”arta este altceva decât redarea vieții, este transfigurarea ei” (Afor. 74), încât ”am ajuns să scot din bronz, din lemn și din marmură acel diamant ascuns – esențialul…” (Afor. 79). De aceea, el este de părere că ”împăcarea de sine se instaurează în sufletul tău, atunci când te privești ca un inel dintr-un lanț nesfârșit al înaintașilor și când nu calci nici măcar cu o iotă prescripțiile naturalității eterne” (Afor.176).
De asemeni, pornind de la ideea că orice ființă, lucru, obiect, material are un spirit el va dovedi în munca sa de creator o grijă deosebită pentru materialul folosit, ca să existe acea colaborare intimă dintre sculptor și material pentru ca țelul gândirii sale, contemplării, viziunii sale să rodească împreună cu spiritul materiei într-o nouă formă – rod de lumină și bucurie curată. Tot ce ține de respectul și dragostea față de material, de fidelitate a fost dovedit mai ales față de lemn, motivele lemnului fiind predominante (Himera, Adam și Eva, Socrate, Vrăjitoarea, Figură, Cupă, Bancă dintr-un lemn, Cariatidele, Coloanele, etc.)
Având ca țintă sanctuarul artelor – Parisul, cu toate greutățile pe care ar fi putut să le întâmpine, cu un rucsac în spate, un baston și un instrument muzical, asemeni unui peregrin, a păstorilor nomazi trecînd prin păduri și prin câmpii pe drumul cel drept care trecea prin Austria, Elveția, Germania, spre Franța, Brâncuși a reușit ”o transhumanță spirituală cu rezultate mari în folosul artei” (Brâncuși de Petre Comarnescu, pg. 147). Acest folos își începe desăvârșirea la Tg. Jiu între anii 1937 – 1938 când va realiza ”o epopee spațială” asemeni unei călătorii, descoperindu-ne că drumul, semnificație spirituală străveche, este un concept al desfășurării spațiale a destinului omenesc, concept repus cu vigoare brâncușiană în valoare într-un gen de artă cum nu a mai fost până atunci în sculptură. Poarta sărutului mă duce cu gândul la porțile de lemn considerate în conștiința populară ca ”pietre de hotar la poarta unei împărății” (Repere estetice în satul românesc – Gr. Smeu). Și în părțile Gorjului, poarta este un semn de ospitalitate și de mândrie creatoare firească a gospodarului, dar în același timp gândul mă duce la ce pot găsi după aceste porți: familia ca reper trinitar, iubirea, munca, creativitatea, pacea și armonia. Iar poarta mai are însemnătatea de invitație sau oprire, funcție după cum este sufletul și intenția omului ce vrea să intre – dacă sunt în armonie cu interiorul păzit de poartă care aici la gorjeni are încrustată pe ea motivul șarpelui (precum e șarpele casei – păzitorul), motiv ce se pierde în negurile timpului din vremuri străvechi. În epopeea spațială, Poarta sărutului mă duce cu gândul la iubirea curată ce trebuie să unească un bărbat și o femeie pe drumul vieții spre a-și desăvârși soarta, de împlinire, perpetuare, spre marea trecere. La Paris, C-tin Brâncuși și-a desăvârșit rafinamentul său intelectual și artistic, și-a creat propriul stil, dar a păstrat rafinamentul artistic al tuturor vremurilor și l-a esențializat: la coloana infinitului succesiunea intensă a elementelor păstrează senzația verticalității ”pentru astrele care se roteau deasupra ei chemându-i zborul” și ne mai spune că: ”Din plenitudinea ținutului meu însorit eu mi-am făurit o rezervă de bucurie pentru toată viața; – și numai așa am putut rezista” (Afor. 190), ”Coloana fără sfârșit este negarea Labyrintului” (Afor. 143). În ținutul său, care în ciuda urbanizării continue, de altfel folositoare în mare parte, s-au păstrat bogățiile spirituale din memoria ancestrală prin păstrarea tradițiilor, proverbelor, ca un crez etic. Căci fiecare sătean gorjean își făcea poarta după placul lui din piatră, din lemn, din fier, dar toate, în ciuda diversității cu elemente decorative specifice păstrând un aer proaspăt și trainic, enigmatic și ospitalier în același timp.
De altfel ”lângă cula Cornoiu s-au strâns astfel conform unei patetice forțe de conservare, toate vestigiile de o mare prospețime ale unei civilizații care a dat, prin secole, măsura gândirii și simțirii meleagurilor gorjenești” (Trebuia să se nască Brâncuși – Romulus Diaconescu, pg.71). Cu incursiuni dibace și firească dragoste de a afla cât mai multe din istoria și obiceiurile și tot ce ți se poate revela când îți dorești să afli cât mai multe, Romulus Diaconescu încearcă și reușește prin cartea Trebuia să se nască Brâncuși să ne redea contextul cît mai fidel și complet a ținutului unde s-a născut marele sculptor Brâncuși, pentru că s-a scris mult despre izvoarele de creație:
Mircea Eliade în 1967: ”Brâncuși a regăsit în Coloana fără sfârșit un motiv folcloric românesc, coloana cerului, care prelungește o temă mitologică atestată deja de preistorie – ascensiunea spre un cer al cosmogoniilor arhaice și primitive fixată în credințe caracteristice culturilor megalitice (mil. IV – III î.e.n.)”.
Camil Petrescu în 1928: ”un nou aspect al acestui suflet românesc mai complex decât o coajă de ou vopsită sau decât o mobilă pirogravată, suflet cu zeci de rădăcini și cu nesfârșite posibilități”.
Bulent Ecevit, om politic și de cultură turc: ”A fi cu capul în nori, însă cu picioarele pe pământ, este esența concepției și filozofiei despre viață a lui Brâncuși, precum și particularitatea artei sale”.
Dan Hăulică în 1967: ”Marii artiști vin înspre noi de departe, din adâncimi fabuloase… Rodin rămâne o culminație fascinantă a individualismului, iar geniul său zbuciumat închide o epocă. În vreme ce Constantin Brâncuși deschide pe cea pe care o trăim. Puterea lui tinde spre anonimatul Naturii.”
Giulio Carlo Argan în 1967: ”Cu greu vom mai întâlni o altă țară care – ca România – să se rcunoască atât de complet în opera unui artist”.
Jean Cassou în 1960: ”Acest filozof – acest artist arhaic rămâne una dintre cele mai mărețe figuri ale artei din toate vremurile”.

Herbert Reed în 1964: ”Trei pietre de hotar măsoară, în Europa, istoria sculpturii: Phidias – Michelanglo – Brâncuși…”.
William Tucker în 1974: ”Ansamblul de la Tg. Jiu rămâne singura sculptură a vremurilor moderne care se poate compara cu mărețele monumente ale Egiptului antic, ale Greciei și ale Renașterii”.
Secolele și mileniile au acumulat în spațiul românesc o cultură bogată a căror filoane s-au dovedit de o mare originalitate. Aceasta o dovedesc creațiile mai tuturor marilor noștri scriitori, poeți, istorici și iată arta lui Brâncuși care sugerează prin creația sa profunzimea spiritualității românești milenare. Multe din motivele creației lui Brâncuși își au ca izvor de inspirație miturile și basmele populare românești, dar și influențe spirituale datorită lecturilor din Eminescu, Maiorescu, P. Istrati, A. Gorovei, Gh. Dem. Teodorescu, Petre Ispirescu, Iuliu Zane, clasici ai antichității – Platon, Homer, dar și Rabelais, Renan, Bergson, Gide, Henri Poincare, cât și vechi filozofi ai Chinei, Sf. tibetan Milarepa. Dar toate aceste influențe s-au desăvârșit în creuzetul său spiritual, rezultând operele sale de mare originalitate, care au marcat începutul unei noi epoci :
”Brâncuși îndrumează arta sculpturii pentru câteva veacuri”, ”pe lângă valoarea ei proprie, deține și o importanță istorică, în dezvoltarea culturii moderne” ne spune Henry Moore în 1938.
Dacă am îndrăznit să scriu aceste rânduri despre Brâncuși, după ce au scris cercetători de seamă ai operei lui Brâncuși a fost pentru că iubesc Pasărea Măiastră, Poarta sărutului, Cocoșul, Coloana infinitului, Cumințenia pământului și toate celelalte, gândurile lui, unele devenite aforisme, ce se regăsesc în sculpturile lui minunate, care mi-au atins nu numai sufletul dar și mintea, căci niște aduceri aminte parcă neștiute au ieșit ușor la lumină. Și poate că aceste rânduri vor duce la dorința de a afla mai mult celor ce le vor citi dorind astfel să-i citească pe cei care au scris despre el, care i-au prețuit și admirat opera și pe el ca om, să-i vadă ”epopeea spațială” de la Tg. Jiu.

Bibliografie:
Trebuia să se nască Brâncuși – de Romulus Diaconescu, Cartea Românească, 1981
Aforismele și textele lui Brâncuși – de Constantin Zărnescu, Scrisul românesc, Craiova,1980
Brâncuși, amintiri și exegeze – Petre Pandrea, Ed. Meridiane, Buc. 1967

Îl iubesc și pe Brâncuși
pentru că el este un poet
ce visa, transformându-și
materia de lucru, punând suflet
în sărut, zboruri și alte visări
petrecute în taină, în căutări
înaintea marilor interpretări
ale unor mâini iscusite,
ascultătoare și neobosite –
spre a da la iveală chipuri măiestre
prin formă, înțelesuri și tendințe celeste
dar atât de apropiate nouă,
cu o invitație prietenoasă continuă
de a-i citi discursurile plastice
într-o poezie a modelării complice
dintre materie și ideile sale lirice.
Și toate acestea ni le spune în a sa poezie
a formelor, pentru a culege din a sa artă,
putere, etică, frumusețe, uimire și bucurie.

Esențe

Printr-o necontenită stilizare
bizantină, în urma viziunii creatoare
de lumină, spre a ajunge la esență,
din universul spiritual brâncușian
a izvorât ”o rugăciune”
plină de smerenie și tăcere
și de spirit autohton, carpatian.
Iar ”Cumințenia pământului”
motiv străvechi carpato-danubian
și-a regăsit peste decenii
un frate mai vechi – de 5000 de ani –
e vorba de ”Gânditorul” dobrogean.

de: Georgeta R.M.

Anunțuri

Comentarii închise la ”Arta nu este o întâmplare” – Brâncuși

Din categoria Motive pentru condei

Comentariile nu sunt permise.