Arhive lunare: Octombrie 2014

De toamnă…

Licori rubinii

Stare de toamnă,
lumini aurii cântă
o rapsodie.

Toamnei aurii
strugurii din vii strigă
licori rubinii.

Toamna de aur
aduce o solie,
nouă tărie.

de: Georgeta R.M.

14 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Acasă este înainte…

Povestea începe cu un copac
ce privea semeț către toți norii,
conștient de sine și când apar zorii
știind de lumina ce-i mângâie și pe ei.
Pasărea timpului ne spune că,
chiar dacă stăm pe loc,
înainte ajungem… la un final,
un alt început ce-l credem,
din iubire de viață,
așa cum putem s-o-nțelegem,
așa cum am fost învățați,
sau, cum am vrea ca să fie,
doar să existe acea armonie,
care să ne dăruiască tandrețe,
iubire, zori noi… de lumină,
de frumusețe…
Dar până acolo mai este,
iar muzica ce ne însoțește
ne aduce mesaje
lăsând câteodată loc tăcerii
care, este atât de dulce
în partea ei
cea mai frumoasă.

© Georgeta R.M

Thank you for visiting my blog !

8 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Elanul spre-al artelor temei

Eusebiu Camilar
Sursa pozelor: ro.wikipedia.org
Să ne reamintim azi de prozatorul și poetul Eusebiu Camilar (7 octombrie 1910 – 27 august 1965), născut în comuna Udești la 20 km sud de Suceava, unde este organizat anual Festivalul național de literatură „Eusebiu Camilar – Magda Isanos“.
Casa_memorială_Eusebiu_Camilar
și citind din ce s-a scris despre el și din poeziile sale.
Din scrierile sale, de proză, dramaturgie se degajă cu o impresionantă forță evocatoare, cu un stil colorat, un univers de cele mai multe ori de un realism crud, pe care Eusebiu Camilar l-a lăsat sub forma romanelor, posterității. În lumea povestirilor lui Eusebiu Camilar personajele sunt ezitante în fața opțiunilor, ele trăiesc între teama de a trăi și de a muri, o teamă primitivă, trăind într-o lume închisă. (Avizuha, Seceta, etc.) Spre deosebire de proză și dramaturgie, poezia sa este de o simplitate frumoasă, luminoasă. De altfel el definește poezia ca „dimineaţa omenirii, istoria sentimentelor înălţătoare, îndemnul permanent către bine şi adevăr”. De un talent literar incontestabil totuși a fost considerat un talent bizar de unii scriitori care, de altfel, l-au apreciat în mod deosebit (Constantin Loghin, Revista Bucovinei nr. 5/1943). Eusebiu Camilar a colaborat la diverse publicații încă de pe vremea liceului în publicații sucevene. Amintesc de colaborarea sa la revista „Țara fagilor” a lui Constantin Milici. A fost laureat al mai multor concursuri literare, a îndeplinit funcții de răspundere în Consiliul de Conducere a Uniunii Scriitorilor iar din 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Romane.
A scris proză, dramaturgie, poezii, traduceri însumând peste 50 de titluri neuitând bineînțeles colaborările la diverse reviste literare.
Dintre numeroasele aprecieri sau critici amintim:
„ G. Călinescu: „Cordun e un poem tribal”.
„Cordun este o scriere în proză care ar putea să fie asemănată cu Amintirile lui Creangă./…/ Deosebirea este aceasta, că dl. Eusebiu Camilar privește viața cu un ochiu mai cult, mai critic și dă grupului de amintiri o structură de ficțiune, pe temeiul unei impresiuni dominante, încât în cele din urmă nu știi dacă scrierea e curat autobiografică, ori e o simplă invențiune la persoana întâi./…/Fapt este că în Cordun, aflăm un fel de poem epic, în care faptele sunt necesare numai întrucât indică miscările elementare, primitive, ale societății umane. Cordun e un poem tribal. Stilul e limpede, cu oarecare culoare dialectală, pe unde trebuie nervos, și uneori poate prea sacadat./…/Scurtele, fioroasele ciocniri între acești oameni, posomorâți de sărăcie, sunt descrise sobru, în stil de epopee./…/Scena mergerii cu vitele la codru e admirabilă./…/Sunt și alte pagini admirabile în cartea d-lui Eusebius Camilar: fugărirea copilului călare de către tatăl mâniat, jupuirea unui câine prea bătrân. Talentul scriitorului este învederat. Vom observa numai un mic cusur, ușor de amendat. Sunt unele cruzimi de expresie inutile, deși în spiritul adevărului, pe de-o parte și unele note prea sumbre pe de alta. Nu suntem pudici și ipocriți. Dar nu trebue să se construiască un sat văzut naturalistic.”
(„Cordun – manuscrisul D-lui Eusebius Camilar”, în „Viața românească”, iulie 1938)

Ion Drăgușanul – Mărturisitorii
„Everestul Bucovinei“, Eusebiu Camilar, înseamnă, în proza bucovineană, un altceva, de un tulburător realism… „Eusebiu Camilar: „Cordun“, roman, Fundaţia Regală, Bucureşti,1942. Cine citeşte romanul domnului Eusebiu Camilar rămâne cu o impresie bizară. Îşi dă seama că acest roman nu este ceea ce suntem deprinşi a cunoaşte în această materie de la maeştrii genului…
Bucovina domnului Camilar nu mai este ţara codrilor întunecaţi de fag. „Acum nu mai sunt. Târgul i-a fulgerat cu fierăstrăul. Au rămas dealurile pleşuve. Bălţile cu trestii au secat“ (pg. 18).
Și alte aprecieri: aici și aici

Blazonul

Mărturisesc, să afle ai mei nepoți măcar:
Mi-au fost blazon opinca și bâta de văcar,

Și mi-a aprins elanul spre-al artelor temei,
Natura udeșteană, în amfiteatrul ei:

Am învățat ce-i ritmul în sacadat alai,
când tropoteau pe prunduri nepotoliții cai;

De la furtuni cu aprig, uluitor duium,
Am învățat ce-i setea avântului la drum –

Simțeam cum gingășie se pune în cuvânt,
când ierburile zvelte se legănau în vânt,

Și cum eternitatea încape într-un vers,
Prin rouă, când reflectă întregul univers…

La mine-n sat, în Balta Ciurariului, și-acum
Mă mai așteaptă caii în adâncimi de fum.

(Eusebiu Camilar – Din vol. „Poezii”, 1964)

Ploaia de atomi

Te-ngrijorezi că ochii și creierii se cern?
În energia lumii doar ești și tu etern!

Presimți spre ce noianuri de energii te-ndrumi,
Când știi că doar un singur atom conține lumi?

Când clopotul va bate pe dealul udeștean,
Eu o să fiu departe în cerul de mărgean,

Dar nimeni n-o să vadă cum trece peste pomi,
Din pieptul meu, o ploaie de luminoși atomi,

Și nimeni n-o să știe că un minut, o stea
A strălucit mai tare din energia mea.

(Eusebiu Camilar – Din vol. „Poezii”, 1964)

Stejarul din Borzeşti – o frumoasă povestire istorică de Eusebiu Camilar pe: http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/09/23/stejarul-din-borzesti-povestire-istorica-de-eusebiu-camilar/

Date biografice pe:
http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-eusebiu-camilar-poezii.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Eusebiu_Camilar
http://ziarulceahlaul.ro/eusebiu-camilar-49-de-ani-de-la-moarte/
http://www.isanos.ro/ro/eusebiucamilar/biografie.html
http://www.isanos.ro/poze/galery/galery001.html
http://www.muzeulbucovinei.ro/muzeu/expozitii-permanente/casa-eusebiu-camilar

4 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Pr. Sofian Boghiu

Comentarii închise la Pr. Sofian Boghiu

Din categoria Motive pentru condei

Părintele Dumitru Stăniloaie sau despre delicateţea sfinţeniei

parintele D. Staniloaie
Foto:cugetliber.wordpress.com
Nu cu multă vreme în urmă, mergând la mormântul părinţilor mei de la Cernica, am dat acolo de o bătrânică. Cu o farfurioară în care fumega tămâie pe câţiva tăciuni aprinşi dădea ocolul mormântului murmurând o rugăciune. După ce l-a înconjurat de trei ori, a pus farfurioara pe mormânt, s-a închinat adânc şi mi-a spus: „Ştiu cine sunteţi. Aş vrea să vă spun că nu l-am cunoscut pe părintele Stăniloae cât a trăit. L-am văzut prima oară în ziua înmormântării lui. A fost un înger!”
De fapt ştim prea puţine despre îngeri, dar vorbim foarte mult despre ei. Odinioară, venerabila maică Mihaela Ghişoi, stareţa Mănăstirii Hurezu, îmi spunea că arhanghelul Rafail este ocrotitorul călătorilor. Cum aveam de făcut un drum foarte greu, s-a rugat acestuia pentru noi. Într-adevăr, arhanghelul Rafail este alături de cei ce călătoresc, nu încape nici o îndoială, am trăit acest lucru…
Da, ştim prea puţine despre îngeri, deşi prezenţa lor este evidentă în viaţa noastră. Dar chiar şi aşa, ei sunt un termen definitiv de comparaţie. Şi sunt aducătorii veştilor care au schimbat soarta omenirii, mesageri pe care-i întâlnim mereu în paginile Bibliei. Cuvintele Bunei Vestiri şi cele în faţa mormântului gol au hotărât destinul nostru – „Nu-l căutaţi pe Cel viu printre cei morţi”. Prin ele, noi, oamenii, am câştigat dreptul la viaţă. Mesajul îngerilor a readus realitatea noastră la destinul pe care Domnul îl rezervase omului şi pe care acesta îl pierduse prin păcat. „Înger, îngerelul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu…” Nu degeaba este prima rugăciune pe care o învăţăm în copilărie…

Binele, normalitatea existenţei
Lumea noastră este o întrepătrundere între „dincolo” şi „aici”, e destul să observăm cu atenţie realitatea în care trăim. E destul să încercăm a înţelege sensul lucrurilor, al evenimentelor, ca să pricepem că trăim adevărul fără să-l remarcăm, încăpăţânându-ne să îi negăm semnificaţia, limitându-l la situaţii exterioare şi straturi superficiale. Nu, adevărul nu e alcătuit din straturi exterioare, pe care le poţi da deoparte ca pe nişte coji de ceapă, ci din elemente fundamentale care definesc şi determină realitatea în ceea ce reprezintă definitivul şi finalitatea ei. Trăind în preajma unor mari personalităţi care o înţeleg astfel, devine evident că ea este cu adevărat realitatea, şi nu contrafacerile ridicole în pretenţiile lor fără nici o susţinere. Şi, inevitabil, capătă alte înţelesuri, alte perspective. Existenţa umană în întregime capătă alte înţelesuri, alte perspective.
Am văzut la părinţii mei, la tata, un fapt esenţial: binele este, ar trebui să fie normalitatea vieţii, şi nu un fapt izolat, pricină de lăudăroşenie, de „eroism” momentan, care piere odată cu binele pe care l-ai făcut câteodată, ca un eveniment unic şi pe care uiţi să-l faci mereu. Am văzut la ei că binele este exemplu de modestie, prilej de nemulţumire pentru că nu l-ai împlinit totdeauna, de smerenie pentru că nu poţi să împlineşti mai mult. Această „normalitate a binelui” este cea mai evidentă întrepătrundere dintre transcendent şi imanent, întrepătrundere care devine un fapt firesc. A face binele este, trebuie să fie un fapt firesc, şi nu motiv de împăunare, de lăudăroşenie, de slavă deşartă. Este modul filocalic de existenţă. Am mai spus-o şi altă dată. Părinţii mei, tatăl meu
l-au adoptat cu adevărat. Iată ceea ce este fundamental. Credinţa lor se manifesta ca viaţă de zi cu zi, nu ca argument teoretic, temă filosofică sau citate mai mult sau mai puţin docte. „Cine vrea să creadă ajunge la putinţa de a crede”, spune el undeva în scrierile sale. Credinţa lor nu era prilej de înfumurare. Raportul Dumnezeu-om este esenţial, omul fiind înălţat de Părintele său la rangul de convorbitor, cu toate atributele acestuia.

Credinţa părintelui, ansamblul unei atitudini de viaţă
Întrepătrunderea între teoretic şi trăirea practică, aducerea spiritualităţii în viaţa de zi cu zi, a fost poate una dintre cele mai importante caracteristici ale vieţii părinţilor mei. Nu priveau de jur împrejur ca să vadă ce impresie au făcut cuvintele lor, fraze menite să emoţioneze, pe care unii le repetă în faţa oglinzii cu gesturile de rigoare. Pentru tata ar fi fost de neimaginat să atragă altora atenţia cât de „sfânt” era. Credinţa lui era simplă, modestă, smerită, pătrunsă de conştiinţa că suntem fiii Domnului, cărora ni s-a arătat drumul către veşnicie, pe care libertatea noastră îl poate alege dacă vrea. Credinţa este ansamblul unei atitudini de viaţă, dedicată celorlalţi, pe care trebuie să-i iubim, să-i ajutăm, să le fim devotaţi, „tuturor toate”, după cum spune Scriptura.
Dumnezeu ne-a primit în dragostea Sa de Părinte şi ne-a trimis şi pe cei care să ne înveţe, să ne amintească, să ne preschimbe din fiinţe căzute în păcat şi moarte în existenţe care să găsească treptele ce urcă neîncetat spre viaţa adevărată. Aidoma îngerilor, ei rostesc cuvintele care deschid pentru noi perspectivele acesteia. Le datorăm exemplul pe care îl dau, conştiinţa că se poate trăi după modelul îngeresc al bunătăţii, dragostei, smereniei. Ei sunt un fel de îngeri pământeni care ne luminează minţile şi ne încălzesc sufletele.
Pe mormântul lui Marc Chagall, suspendat undeva între albastrul cerului şi al mării, în cimitirul din fermecătorul sat al artiştilor de la Saint-Paul de Vence, sunt sculptate zeci de aripi de îngeri. Dintr-odată, piatra rece capătă transparenţă. Ca şi cum materialitatea ei s-ar topi, s-ar transfigura. Ca o întoarcere a aspiraţiei infinite a omului spre ţinta care îl apropie de Dumnezeu. Văzând-o, mi-am adus aminte de cuvintele tatei atunci când a fost solicitat să vorbească despre sfinţenie. El a vorbit atunci despre delicateţea sfinţeniei, despre bunătatea şi înţelegerea care devin transparenţă, imaterialitate. Despre graţia divină care coboară asupra sfântului, transfigurându-l. Căci, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, „lumina sfinţeniei din suflet face şi trupul transparent”, copleşire a materiei de către spirit, care transformă omenescul într-o categorie aparte.

„Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi foamea şi frigul?”
Miracolul devine realitate şi transcendentul imanenţă. El a vorbit despre dragostea pentru ceilalţi cu asumarea destinelor lor, despre sfinţenie ca un punct culminant, un vârf al bunătăţii, al curăţiei, al dragostei, aureolat de „vălul smereniei”. Tata schiţase conturul omului luminii, în care omenescul se întâlneşte cu puritatea îngerească şi duhul copleşeşte materia, aşa cum va sta la picioarele Tronului Dumnezeiesc.
Toţi cei care l-au cunoscut vorbesc până astăzi despre transparenţa chipului său, despre lumina pe care o răspândea în jur. Aşa cum spune Ilie Tudor, tatăl cântăreţului Tudor Gheorghe, în amintirile sale de la Aiud: „Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi foamea şi frigul? Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea! Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei!”
Şi înţelegem că moartea e numai o etapă către veşnicia unde Dumnezeu îi cheamă pe aleşii Săi. Căci, aşa cum spune îngerul, cei vii nu se află printre cei morţi. Ei sunt biruinţa duhului asupra materiei, sunt „oamenii luminii” despre care vorbea tatăl meu, dintre care, sunt sigură, face şi el parte.
(Lidia Stăniloaie)

2 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Oxygene

În vastul ocean
e multă iubire de viață,
și sunt în el
atâtea amintiri…
Multe izvoare
se-ndreaptă spre el…
și le iubește pe toate,
cu profunzimea adâncului
și cu viața molcomă,
sau agitată,
a valurilor…
Dacă n-ar fi fost mările
și oceanele
am fi fost lipsiți
de o mare frumusețe
și atâtea altele…
Cu ele pământul este întreg.

Thank you for visiting my blog !

12 comentarii

Din categoria Motive pentru condei