Arhive lunare: Ianuarie 2015

Patru ani de la adormire a IPS Bartolomeu Anania

Legile biologiei, universul si creatia lui Dumnezeu

IPS Bartolomeu Anania la Profesionistii

Citate

Anunțuri

Comentarii închise la Patru ani de la adormire a IPS Bartolomeu Anania

Din categoria Motive pentru condei

Întâlniri

Sunt întâlniri providențiale în viață
și (ele) sunt ca un răsărit de dimineață.

Sunt unele întâlniri ce apar pe Cale
de trebuie să ocolești o anumită vale.

Sunt alte întâlniri ce apar pe Cale
de trebuie să urci pe muntele din zare.

Mai sunt atâtea alte întâlniri, de multe feluri
cu rosturi diferite, de iubire sau tăinuite țeluri.

De este noroc, Iubire și înțelepciune
Toate întâlnirile au rost, sunt bune.

© Georgeta R.M.

6 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

La ce bun poeții ?

La ce bun poeții în vremuri de restriște spirituală?– se întreba poetul spiritualității absolute, Friedrich Hölderlin. Și oare ce fel de restriște a spiritului va fi existat în acel timp, când autorul lui Empedocle se născuse în același an cu Beethoven și Hegel și era contemporan cu Goethe și Schiller – uriași între uriași?
Comparativ, la ce nivel de mizerie a sensibilității și gândirii se afla epoca noastră „modernă” și „postmodernă”, „modernistă” și „postmodernistă”? Și care ar putea fi cauzele acestei degringolade, în care ceea ce s-a numit „criza poeziei” ocupa loc central?
Aceste cauze le aflăm în eroicele demolări ale discreditatelor, „prăfuitelor” valori taxate în mod peiorativ drept „tradiționale”. Și totul pare să fi început cu „moartea lui Dumnezeu”, proclamata de Nietzsche, eveniment funest, pentru ca se știe că poezia a luat naștere din rugăciune. Ceva mai înainte, Hegel profetiza „moartea artei”, consfințita apoi prin descoperirea epocală facută de veacul hiperrafinat, tocmai consumat, conform căruia „nimic nu este mai urât decât frumosul”, – idee care s-a dovedit a fi o iarbă rea cu creștere rapidă și gigantă la a cărei rădăcină și-a turnat miasmele freudismul.
Și, pe fondul pseudopsihologiei abisale, ruinările axiologice au tot avansat până la postulatul sartrian – „eul este o tumoră, un chist imaginar care trebuie extirpat”, afirmație completată de Lacan: „omul nu există; el este o invenție recentă” menită dispariției. În felul acesta a apărut un nou păcat original, descoperit de urmașii lui Adam: „păcatul de a exista”.
Cam acesta este, foarte pe scurt spus, bilanțul. Câtă dreptate avea Rimbaud când afirma: „La ce bun o lume modernă, dacă ni se servesc asemenea otrăvuri?” Iar mai înainte, Baudelaire: „Va veni o zi când în noi se va fi atrofiat orice parte spirituală, încât nimic din visele sângeroase, antinaturale ale utopiștilor nu se va putea compara cu consecințele ce vor urma”. La rândul sau, Eminescu formula în mod vizionar definiția modernității: „Frenezie și dezgust, dezgust și frenezie, iată schimbările perpetui din sufletul modern.” Și tot el a aflat un cuvânt profetic foarte expresiv pentru a caracteriza ce va domina în viitor: pornocrația, sintagma folosită într-un număr de articole din publicistica sa, referindu-se atât la politicianism, cât și la alte aspecte ale activitații spirituale a vremii. Eminescu prevedea faptul că, după cultura intelectului, inaugurată de vechii greci, și după cultura romantică, a inimii, producătorii de artă urmau să coboare subombilical.
Și totuși. Teama că poezia va disparea sub amenințarea antipoeziei, consecință a atrofierii sensibilității și a spiritualității, este neîntemeiată. Aceasta nu numai pentru că un ochi lucid al minții vede de departe că împăratul moderno-modernist este gol, ci mai ales datorită unui adevar fundamental: poezia se poate îmbolnavi uneori, dar nu moare niciodata, pentru motivul că reprezintă o necesitate cosmică a omului de întotdeauna.
Iar împotriva profanării și încercărilor de pervertire a poeziei prin pseudofilozofii ieftine, prin nonsensuri calculate și irealitați forțate, prin telescopajul cuvintelor și scamatorii ale limbajului, la care se adaugă infestarile exercitate de catre o contagioasă molimă psihanalitică, – actionează un alt implacabil adevăr: poezia iartă totul și nu iartă nimic.
Într-un catren postum, Eminescu definește expresiv ce este poezia, și anume, o transcendere fulgurantă într-un dincolo al idealitații absolute, iar pe de alta parte, enunță necesitatea aripilor pentru ca să putem recepta poezia:
Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi
La voi, inimi cu arìpe.
Ah, lăsați ca să vă ducă
Pe-altă lume-n două clipe.

Căci, raspunzând la întrebarea pe care și-o punea privind rostul poeziei, Hölderlin afirma: „Poeții întemeiază ceea ce dăinuie”, iar omul „doar poetic merită să traiască pe pamânt”. Astfel, conchide Hölderlin, poezia trebuie să devină adevarat religie a omului.
Rezultă că poezia presupune o mare răspundere, și anume, o răspundere cosmică. Poemul este un dicteu prin care demiurgul își repara neizbutirile din Ziua Întâia.
Cuvântul lui Dumnezeu ne-a trecut din nevăzut în văzut. Cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil.
Clipa poetica este cea în care noi acceptăm infinit lumea, iar lumea ne acceptă pe noi.
Poemul smulge timpului o oră care face dragoste cu veșnicia pentru ca să ne nască din nou. Poemul nu este un alter-ego, ci ești, cel care, altfel, nu te-ai fi cunoscut niciodată.
Poemul este „imaculata naștere” a poetului.
După ce un poet a plecat, mult timp cuvintele îl caută încercând să învețe sunetele unei magii unice, inimitabile – ireversibil pierdute.
Ceea ce trebuie să știe cei ce fac critica poeziei este că pentru a înțelege un poem avem nevoie de aripi. Iar pentru a comunica și altora înțelesul unui poem și bucuria primită, este nevoie de un cer de aripi. Trebuie să avem intuiția lui Heidegger pentru a-l înțelege pe Hölderlin și văzul lui Baudelaire pentru a vorbi despre Edgar Poe. Trebuie să fii Rosa del Conte pentru a vedea în Eminescu întruchiparea absolutului. Crestele nu se vad decât aflându-te pe creste.
Poemele sunt unicul refugiu al sensibilitatilor alese, al mintilor rare. Acolo pedeștrii, infirmii, apterii nu pot ajunge. Poezia ne ofera o poartă, dar nu toți avem cheia.
Poezia nu consta în cuvinte mortificate, ci este o făptura vie care ne lasă bolnavi de negrait, neantul bolnav de existența, iar existența bolnavă de nazuință spre un mai înalt început.
Poezia este un fulger care face să ne pierdem imploziv în noi înșine și exploziv în restul firii, într-o contopire de erotism absolut.
Poezia este cea care a văzut totul – din lumea vădită și din cea ascunsă – dar pe care, asemenea lui Dante, lumina supremă a orbit-o și s-a facut uimire pură, negrăire pură. Dar, asemenea orbului Tirezias este singura care știe drumul către adevăr. Adevărul de a exista la modul ideal.
La judecata din urmă poezia va fi îngerul apărării noastre. Pentru că poemul este cuvântul încă nerostit al lui Dumnezeu.
(Prof. univ. dr. George Popa)

Sursa:
http://www.poezia.3x.ro/POPAva42.html

2 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

”Unirea spre folosul obştii ne fericeşte, unirea slăveşte, unirea întemeiază tot binele”

”Ideea unităţii naţionale o întâlnim formulată încă din 1822, într-un manifest semnat de Naum Râmniceanu, Eufrosin Poteca şi Barbu Paris Mumuleanu, în care se scria: „Corabia neamului românesc astăzi are trebuinţă de un corăbier iscusit şi acesta este unirea românilor!” O caldă pledoarie în sprijinul unirii introducea şi Dinicu Golescu în memorialul însemnare a călătoriei mele, apărut în 1826, îndemnându-şi compatrioţii să o înfăptuiască: „Unirea spre folosul obştii ne fericeşte, unirea slăveşte, unirea întemeiază tot binele. După aceasta alergând, fraţilor, să o îmbrăţişăm, ca prin fapte să ne cunoaştem că am vrut să slujim patria!” Convingerea că înfăptuirea Unirii tuturor românilor va fi spre binele obştesc o exprima şi Constantin Negruzzi într-o scrisoare adresată, la 23 martie 1839, din Iaşi, lui George Bariţ, la Braşov, mărturisind: „Ca deputat strig în Camera noastră, ca filolog scriu articule, ca român sfătuiesc şi propovăduiesc Unirea, fără care bine nu vom mai vedea.” La rândul său, George Bariţ scria în articolul său Naţionalitatea, publicat în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 51, din 18 decembrie 1844: „Tăria şi puterea unui popor, vaza sa, politica sa de cumpănire, nădejdiile sale, prezentul şi viitorul său zac în unirea naţională.”
…………………………………………………….
N. Gane mărturisea în Amintiri din timpurile Unirii: „Când Kogălniceanu îşi isprăvi discursul, toată lumea plângea în tribune, căci bucuria mare ca şi durerea mare tot prin lacrimi se exprimă. Afară văzduhul clocotea de sunetul clopotelor tuturor bisericilor din oraş şi de bubuitul a 101 lovituri de tun. Eu unul mărturisesc că niciodată n-am avut o mai puternică strângere de inimă ca în faţa acestui mare act care era prima piatră aşezată la temelia statului român. în acel moment am simţit individualitatea mea de român sporită, neamul meu înălţat; am văzut dintre negurile trecutului răsărind un soare nou care avea să ne încălzească şi să ne lumineze calea spre un viitor şi mai frumos. Şi într-adevăr, după 19 zile se împlini în Bucureşti un act şi mai măreţ, alegerea lui Cuza-Vodă de domn Ţării Româneşti. Astfel că dorinţa cea mai vie, cea mai aprinsă, cea mai generală a naţiunii române, Unirea ţărilor surori, era acum îndeplinită.”
Sursa: romlit.ro

Unirea Principatelor Române 24 ianuarie 1859

Renaşterea naţională în timpul lui Alexandru Ioan Cuza

3 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

O poveste și un cântec

O frumoasă poveste de dragoste neobișnuită, ce pare că depășește limitele timpului în filmul Casa de lângă lac. Doctorița Kate Foster și Alex Wyler împartășesc o poveste de dragoste romantică, cu dialoguri spirituale și elemente de paranormal. Mi-a plăcut acest film , la fel și videoclipul care folosește imagini din acest film având la bază cântecul Inima unei femei cu Chris de Burgh:

Comentarii închise la O poveste și un cântec

Din categoria Motive pentru condei

Raze de lumină

Fiecare gând,
cuvânt sau faptă bună
este o rază

de lumină ce-nseamnă
iubire, viață.

6 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Un poet din izvorul nemuririi

VictorTeleuca
Sursa foto

Limba, este memoria unei națiuni care se respectă. În limbă stă Codicele comportamentului noțiunii de națiune, caracterul reflexiv al gândirii ce specifică națiunea la noțiuni existențiale.”Victor Teleucă

L-am descoperit pe Victor Teleucă și poeziile lui, i-am descoperit profunzimile gândurilor lui atât de frumos arcuite în versuri, originalitatea și citind mai mult despre el am aflat că a fost un publicist militant, traducător, eseist, admirat și apreciat încă din timpul vieții:
”În marele du-te-vino al lumii s-a făcut auzită rostogolirea zgomotoasă a bolnavului Sisif, înălțările și prăbușirile, înfloririle și deznădejdile, ca spinul, sau chiar ca urletul timpului în ființa poetului, „urlet mut, temut și vertical”. Poetul e prins în hora eternă, când lumea e dusă în somn cu tot cu cer și pământ, cu tăceri și zăpezi spre „punctul părelnic final”. Întrebările i le sporesc și filosofii de tipul lui Kant, Hegel și Heidegger, cu care convorbește des poetul în ultimele sale grupaje de versuri, salvate de povara discursivității.” (Cimpoi Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. – Ch: Arc, 1996)
Din reflecţii ale confraţilor de breaslă: Grigore Vieru: „unul dintre cei mai de seamă poeţi ai noştri”… care „a lăsat literaturii noastre una dintre cele mai substanţiale cărţi de poezie – Piramida singurătăţii” (p. 141); Leo Butnaru: „cel mai cult scriitor, nu numai din generaţia sa, dar şi din celelalte câte le are literatura română din Basarabia” (p. 202); Titus Ştirbu:
”Victor Teleucă e poet, istoric, filosof, un om cu nume mare, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai generaţiei de aur. Nedescoperit încă, e un Blaga al nostru. Doar un creator care are sentimentul acut al istoriei ne putea lăsa moştenire nişte poeme ca “Decebal”, “Răsărit de Luceafăr” sau “Car frumos cu patru boi” ce pot fi incluse oricând în programa şcolară”; Arhip Ciubotaru, a imortalizat personalitatea poetului oglindind în cartea Pe timpul lui Teleucă, prietenia cu omul și scriitorul Victor Teleucă pe fundalul literaturii unei epoci (generația șaizecișistă, o generație de scriitori, poeți romantici care au dorit să schimbe lumea în bine folosind puterea cuvântului ), evocând fapte și întâmplări ale timpului.
”Compozitorul Tudor Zgureanu a mărturisit, cum, fiind îndemnat de poetul Grigore Vieru şi de alţi scriitori a colaborat cu Victor Teleucă la crearea operei Decebal, pe care poetul a ascultat-o integral doar în variantă radiofonică, neajungându-i mai puţin de o lună de viaţă ca să fie prezent la premiera din 10 sepembrie 2002 din cadrul prestigiosului Festival Invită Maria Bieşu”- Sursa
Volumul Mollis Davia a lui Victor Teleucă – o perspectivă filozofică în spațiul transmodern, o reușită lirică patriotică care a depășit tradiționalismul, fiind de o reală valoare autentică:

Mollis Davia
poem

… Numele latinesc al unei părți
din Dacia de până la Traian
(Cantemir), ce înseamnă Dacia
Moale, cu climă dulce, placută.

I

Nu e tot ce-i tot în toate.
Este-un TOT al tău TOTAL –
Daimonul național,
el din neguri mi te scoate,

îti dă chipul blând, lumina
să te cheme sus prin vremi,
să-nțelegi cum să te chemi,
tu să vii și ea să-ți vină,

Lumea ta cu dor de lume,
spațiul tău cu dor de spații
de frumos și aspirații
tot prin lumea unui nume –

MOLLIS DAVIA – moldavul
cerc din care-ai răsărit,
nu de-aiurea că ai sarit
de pe-un cal fără potcoavă,

care, deșertând Orientul,
te-ar fi-adus după noroc
spre-un pamânt trecut prin foc,
după cum dicta momentul.

II

Tu de-aici îti crești puterea,
păstorind singurătați,
ți-ai făcut din munți cetăți,
ca să-ți aperi limba, vrerea

unui neam de-a nu se pierde
sub cel timp necruțător.
Neamul tău, murind ca dor,
re-nvia ca frunza verde.

Cosmogon cu luna-n sânge
și cu Ursa Mare-n gând,
venea vreme fremătând
și, râzând, știind că plânge,

continuare…

Odihna muncii

Odihna muncii – mână peste mână
și ochii obosiți un pic mai mult
frumoasă-o fac și-acum, bătrână
cu-același dor de inimă nesmult.

E o icoană vie – toată așteptare,
avere necurmată a sufletului meu,
iriși cu două semne de întrebare
ce-adună anii ca-ntr-un defileu.

Dar spusa ei ! Adâncurile limbii
cu-ntârzieri șoptite rugăminți
ce nu pot niciodată să se schimbe,

devin mai domolite, mai fierbinți,
o înrămează-n aur ușor catifelat
din basmul care nu s-a mai aflat.

(Constelația lirei , Ed. Cartea Românească, 1989)

Pune inima

Pune inima să lucreze cu toate
motoarele ei cosmice,
e nevoie de zbor;
pune inima să nu uite a vorbi,
e nevoie măcar
de două cuvinte;
pune munții să se mute din loc,
e nevoie de drum;
pune inima să tacă pe-o clipă,
e nevoie să-ți aud
pașii venind peste lume,
răscolind jăraticul
verde-nchis al frunzelor tinere.

Pune inima să lucreze cu toate
motoarele ei cosmice,
e nevoie de dragostea ta,
e nevoie de toamnă și primăvară,
de cocori, de zbor, de cuvinte.

Dacă poți face toate acestea, vino…

(Constelația lirei , Ed. Cartea Românească, 1989)

2 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Relatări de la istorici, scriitori, medici despre Mihai Eminescu

Mihai Eminescu 19
„Era izbitor de frumos. Chipul lui ne minuna”

În opinia istoricului, Mihai Eminescu impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic foarte plăcut. Gheorghe Median a găsit, în cercetările sale, mărturia unui văr al lui Eminescu, Mihai Mavrodin, care, printr-un articol din presa vremii, vine să susţină această părere. „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“. Despre imaginea Luceafărului, dincolo de singurele fotografii cunoscute, apare şi o descriere a unui bun prieten a lui Eminescu, fost coleg de clasă la şcoala din Cernăuţi, şi, mai apoi, la Universitatea din Viena, Teodor Ştefanelli. „Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Avea ochii negri şi adânci. Purta mustaţă, rar o rădea”, spune Ştefanelli în cartea sa „Amintiri despre Eminescu”.

„Avea o voce de aur, îi acompania pe lăutari”

Istoricul botoşănean, Gheorghe Median mai spune că ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, spune Median. Despre vocea lui Eminescu a rămas de pomină o întâmplare povestită chiar de lăutari. Este vorba despre celebrul bard botoşănean din secolul al XIX-lea, Toma Micheru (n.r. – Toma Micheri, aşa cum se prezenta public lăutarul). Acesta spune că a fost dat gata de vocea poetului, la o petrecere. Lăutarul, împreună cu Eminescu, care avea atunci 25 de ani şi venise la Botoşani pentru o vară, au petrecut o noapte într-o cameră a fostului hotel Moldavia din oraş. Alături de ei au mai fost şi sora lui Micheri, frumoasa Nataliţa, dar şi bogatul armean Adronic Ţăranu. Eminescu ar fi cântat întreaga noapte cu lăutarii, fără să răguşească, Toma Micheri exprimându-şi regretul că este poet şi nu cântăreţ. Mavrodin, vărul său, îşi aducea aminte că Eminescu cânta uşor şi pe stradă. „Era extrem de vesel şi îi plăcea la nebunie muzica. Fredona când venea din plimbările sale în parc. Avea o voce cristalină, spune Mavrodin (n.r. – mărturie preluată din acelaşi articol publicat în ziarul „Ştirea”, în 1929), de întorcea toată lumea capul”, susţine scriitoarea Lucia Olaru Nenati, din Botoşani, expertă în opera şi viaţa lui Eminescu.
Scriitoarea Lucia Olaru Nenati (foto dreapta) a explicat, pentru „Adevărul”: „Sunt cercetări pe care le-am făcut personal şi care reprezintă obiectul unor lucrări cu adevărat ştiinţifice privind muzicalitate poeziei lui Eminescu şi mai ales modul special în care poetul înţelegea muzica. Era un meloman, iubea muzica şi ştia să o asculte. Avea şi o voce de aur. Contemporanii lui spun că îţi dădeai cămaşa de pe tine numai să îl auzi cântând. În lucrarea mea privind această calitate a lui Eminescu am ataşat şi 11 bucăţi muzicale cântate de Eminescu. A fost un efort extraordinar de documentare, dar am reuşit. Printre bucăţile lui muzicale preferate erau melodii din folclorul tradiţional, foarte vechi. Piesa lui favorită era Barbu Lăutarul şi o doină. Din păcate nu ştim care doină”. „Îi plăcea să piardă nopţile şi să fumeze” „Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societate. Avea duşmani şi stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comporta în societate. Nu era un revoluţionar, în fapt. El se răzvrătea în poezie şi publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înţelege cât mai bine discuţia decât să îşi dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era cazul era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut şi gânditor. Nu se putea, însă, abţine când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniţi”, a spus, pentru „Adevărul”, Lucia Olaru Nenati.
…………………………………………………………………….
Psihiatrul mutat la Botoşani din dragoste pentru Eminescu

Medicul psihiatru Nicolae Vlad este considerat unul dintre cei mai buni specialişti din Botoşani. S-a născut pe 19 aprilie 1946 în localitatea prahoveană Valea Doamnei, dar a profesat peste trei decenii în Moldova, alegând expres Botoşaniul. După absolvirea Facultăţii de Medicină din Iaşi, cu specializarea Psihiatrie, Nicolae Vlad a cerut insistent să fie detaşat la Botoşani. Medicul a dorit să lucreze şi să trăiască în oraşul unde s-a născut şi a trăit Mihai Eminescu. „I-am iubit poezia de mic. Ştiam pe de rost mare parte din creaţia lui. Mă fascina şi încă mă fascinează acest geniu al literaturii. Voiam neapărat să trăiesc unde a trăit el“, spune acum psihiatrul Nicolae Vlad. Medicul care s-a remarcat în psihiatrie la Botoşani, reuşind să obţină doctoratul în domeniu şi să publice peste 60 de lucrări şi articole de specialitate, s-a făcut cunoscut şi în literatură, publicând deja trei volume de poezii, inspirat spune el, de locurile natale ale lui Eminescu.

Citeste mai mult: adev.ro/nc24ep

Poza inedita cu M.E.

Mihai Eminescu, niciodată cunoscut îndeajuns
articol de Maria Dobrescu

Legendele bune şi rele urzite mereu în jurul lui Eminescu i-au sporit enorm veşnicia. După ce unii au încercat să-l arunce ca pe un „cadavru în debaraua” minimalizării şi a deprecierii, alţii au vrut să-i amenajeze soclul canonizării şi întronizării în sinaxarul ortodox românesc. Unii şi-au construit o operă pe seama lui, dar cei mai mulţi s-au construit ca fiinţă spirituală, luându-l ca model.
…………………….
Dialog cu filologul Dan Toma Dulciu:
Deţineţi o fotografie în care poetul se află alături de alţi artişti ai anului 1887. Este valoros şi relevant acest document?
Fotografia a aparţinut unui bătrân colecţionar, eu nu am făcut altceva decât s-o valorific şi s-o popularizez. Este o fotografie inedită din 1887, unde Eminescu este alături de Veronica Micle, iar toate personajele de aici au o poveste a lor. Domnul din prim-plan, cu mustaţă, a fost identificat ca fiind Caragiale. Poza este făcută în faţa Hanului lui Manuc, care se chema înainte hotel Dacia. Aici, I. D. Ionescu prezenta spectacole de revistă. Se află şi Biserica „Sfântul Ion”, nu apăruse Hala Unirii, iar Dâmboviţa era proaspăt canalizată, refăcută taluzarea şi gardul protector. Am întâmpinat ecouri pozitive pentru că, într-adevăr, se dovedeşte că, dacă încerci şi scormoneşti în arhivele vremii, e posibil să mai găseşti şi alte imagini ale lui Eminescu. În primăvara acelui an, Eminescu venise în Capitală, la stăruinţa Veronicăi. Însănătoşit, poetul îşi reluase activitatea de gazetar, mergea la teatru, era văzut prin cafenele, unde declama prietenilor pasaje întregi din „Eneida” lui Virgiliu. Locuia într-o odăiţă de la etajul al treilea al clădirii Mercuş, din Piaţa Teatrului, unde se afla redacţia şi tipografia gazetei „Lupta”, a lui Panu. Cunoscând aceste relatări, am sperat că, într-o bună zi, se vor descoperi noi fotografii ale lui Eminescu, necunoscute până în prezent.
Cu o panoplie imagistică diversă, am putea realiza cum era Eminescu în realitate, probabil altul, diferit, faţă de tabloul consacrat din manualele şcolare.
Am fost în ultimii ani şi la Praga, şi la Viena şi sunt mândru că am descoperit poze aparţinând aceluiaşi fotograf, Jan Tomáš, care a realizat tabloul acela angelic, visător, al poetului la 19 ani, cea mai popularizată imagine a lui Eminescu. Ea este răspândită în milioane de exemplare, pe timbre, pe coperţi, tablouri, manuale, nu este ziar care să nu fi publicat acest portret. Chipul lui Eminescu, atât de cunoscut românilor, mai ales din fotografia făcută în vremea studenţiei, la Praga, în toamna anului 1869, de maestrul fotograf Jan Tomáš, din Piaţa Sfântul Venceslas, este modelul ideal al fiinţei geniale, imaginea clasică a poetului-nepereche. După clişeul original s-au realizat şase fotografii, dintre care o poză era necesară îndeplinirii formalităţilor de înscriere la Universitatea din Viena, iar altele au fost dăruite lui Slavici, Miron Pompiliu şi „unei femei dragi”.
Citiți mai mult: ziarullumina.ro

2 comentarii

Din categoria Motive pentru condei