La ce bun poeții ?

La ce bun poeții în vremuri de restriște spirituală?– se întreba poetul spiritualității absolute, Friedrich Hölderlin. Și oare ce fel de restriște a spiritului va fi existat în acel timp, când autorul lui Empedocle se născuse în același an cu Beethoven și Hegel și era contemporan cu Goethe și Schiller – uriași între uriași?
Comparativ, la ce nivel de mizerie a sensibilității și gândirii se afla epoca noastră „modernă” și „postmodernă”, „modernistă” și „postmodernistă”? Și care ar putea fi cauzele acestei degringolade, în care ceea ce s-a numit „criza poeziei” ocupa loc central?
Aceste cauze le aflăm în eroicele demolări ale discreditatelor, „prăfuitelor” valori taxate în mod peiorativ drept „tradiționale”. Și totul pare să fi început cu „moartea lui Dumnezeu”, proclamata de Nietzsche, eveniment funest, pentru ca se știe că poezia a luat naștere din rugăciune. Ceva mai înainte, Hegel profetiza „moartea artei”, consfințita apoi prin descoperirea epocală facută de veacul hiperrafinat, tocmai consumat, conform căruia „nimic nu este mai urât decât frumosul”, – idee care s-a dovedit a fi o iarbă rea cu creștere rapidă și gigantă la a cărei rădăcină și-a turnat miasmele freudismul.
Și, pe fondul pseudopsihologiei abisale, ruinările axiologice au tot avansat până la postulatul sartrian – „eul este o tumoră, un chist imaginar care trebuie extirpat”, afirmație completată de Lacan: „omul nu există; el este o invenție recentă” menită dispariției. În felul acesta a apărut un nou păcat original, descoperit de urmașii lui Adam: „păcatul de a exista”.
Cam acesta este, foarte pe scurt spus, bilanțul. Câtă dreptate avea Rimbaud când afirma: „La ce bun o lume modernă, dacă ni se servesc asemenea otrăvuri?” Iar mai înainte, Baudelaire: „Va veni o zi când în noi se va fi atrofiat orice parte spirituală, încât nimic din visele sângeroase, antinaturale ale utopiștilor nu se va putea compara cu consecințele ce vor urma”. La rândul sau, Eminescu formula în mod vizionar definiția modernității: „Frenezie și dezgust, dezgust și frenezie, iată schimbările perpetui din sufletul modern.” Și tot el a aflat un cuvânt profetic foarte expresiv pentru a caracteriza ce va domina în viitor: pornocrația, sintagma folosită într-un număr de articole din publicistica sa, referindu-se atât la politicianism, cât și la alte aspecte ale activitații spirituale a vremii. Eminescu prevedea faptul că, după cultura intelectului, inaugurată de vechii greci, și după cultura romantică, a inimii, producătorii de artă urmau să coboare subombilical.
Și totuși. Teama că poezia va disparea sub amenințarea antipoeziei, consecință a atrofierii sensibilității și a spiritualității, este neîntemeiată. Aceasta nu numai pentru că un ochi lucid al minții vede de departe că împăratul moderno-modernist este gol, ci mai ales datorită unui adevar fundamental: poezia se poate îmbolnavi uneori, dar nu moare niciodata, pentru motivul că reprezintă o necesitate cosmică a omului de întotdeauna.
Iar împotriva profanării și încercărilor de pervertire a poeziei prin pseudofilozofii ieftine, prin nonsensuri calculate și irealitați forțate, prin telescopajul cuvintelor și scamatorii ale limbajului, la care se adaugă infestarile exercitate de catre o contagioasă molimă psihanalitică, – actionează un alt implacabil adevăr: poezia iartă totul și nu iartă nimic.
Într-un catren postum, Eminescu definește expresiv ce este poezia, și anume, o transcendere fulgurantă într-un dincolo al idealitații absolute, iar pe de alta parte, enunță necesitatea aripilor pentru ca să putem recepta poezia:
Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi
La voi, inimi cu arìpe.
Ah, lăsați ca să vă ducă
Pe-altă lume-n două clipe.

Căci, raspunzând la întrebarea pe care și-o punea privind rostul poeziei, Hölderlin afirma: „Poeții întemeiază ceea ce dăinuie”, iar omul „doar poetic merită să traiască pe pamânt”. Astfel, conchide Hölderlin, poezia trebuie să devină adevarat religie a omului.
Rezultă că poezia presupune o mare răspundere, și anume, o răspundere cosmică. Poemul este un dicteu prin care demiurgul își repara neizbutirile din Ziua Întâia.
Cuvântul lui Dumnezeu ne-a trecut din nevăzut în văzut. Cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil.
Clipa poetica este cea în care noi acceptăm infinit lumea, iar lumea ne acceptă pe noi.
Poemul smulge timpului o oră care face dragoste cu veșnicia pentru ca să ne nască din nou. Poemul nu este un alter-ego, ci ești, cel care, altfel, nu te-ai fi cunoscut niciodată.
Poemul este „imaculata naștere” a poetului.
După ce un poet a plecat, mult timp cuvintele îl caută încercând să învețe sunetele unei magii unice, inimitabile – ireversibil pierdute.
Ceea ce trebuie să știe cei ce fac critica poeziei este că pentru a înțelege un poem avem nevoie de aripi. Iar pentru a comunica și altora înțelesul unui poem și bucuria primită, este nevoie de un cer de aripi. Trebuie să avem intuiția lui Heidegger pentru a-l înțelege pe Hölderlin și văzul lui Baudelaire pentru a vorbi despre Edgar Poe. Trebuie să fii Rosa del Conte pentru a vedea în Eminescu întruchiparea absolutului. Crestele nu se vad decât aflându-te pe creste.
Poemele sunt unicul refugiu al sensibilitatilor alese, al mintilor rare. Acolo pedeștrii, infirmii, apterii nu pot ajunge. Poezia ne ofera o poartă, dar nu toți avem cheia.
Poezia nu consta în cuvinte mortificate, ci este o făptura vie care ne lasă bolnavi de negrait, neantul bolnav de existența, iar existența bolnavă de nazuință spre un mai înalt început.
Poezia este un fulger care face să ne pierdem imploziv în noi înșine și exploziv în restul firii, într-o contopire de erotism absolut.
Poezia este cea care a văzut totul – din lumea vădită și din cea ascunsă – dar pe care, asemenea lui Dante, lumina supremă a orbit-o și s-a facut uimire pură, negrăire pură. Dar, asemenea orbului Tirezias este singura care știe drumul către adevăr. Adevărul de a exista la modul ideal.
La judecata din urmă poezia va fi îngerul apărării noastre. Pentru că poemul este cuvântul încă nerostit al lui Dumnezeu.
(Prof. univ. dr. George Popa)

Sursa:
http://www.poezia.3x.ro/POPAva42.html

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

2 răspunsuri la „La ce bun poeții ?

  1. ane

    „poezia se poate îmbolnavi uneori, dar nu moare niciodata”. Am lecturat cu mare placere articolul. Multumesc ! O seara placuta!

    Apreciază

  2. Știe d-l prof. univ. dr. George Popa ce spune care e și doctor și poet. Vedem că din cele mai îndepărtate timpuri există poezie (orală, populară, cultă), ea îmbogățindu-se de-a lungul timpului cu diverse genuri și n-a dispărut, nu a murit. Cert este așa cum spune poetul George Popa: ”cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil” și că poate ”îmbolnăvi” :
    ”…m-am îmbolnăvit de poezie
    precum păsările de cântec
    precum doina de fluier
    precum aripa de pasăre
    precum inima de iubire.
    m-am îmbolnăvit de poezie
    o boală de care nu pot să mă vindec
    de care însa nici eu nu știu încă
    daca aș dori vreodată să mă vindec”.
    mărturisește o poetă pe net. (Valeria)
    Toate cele bune și…o noapte cu vise plăcute !

    Apreciază