De la Arseni la Laur sau Arseni pe calea transformărilor

Am citit romanul Laur de Evgheni Vodolazkin (traducere de Adriana Liciu) premiat în Rusia cu cele mai importante distincţii literare după ce am aflat de el de pe bloguri, unde, este lăudat și după părerea mea pe bună dreptate.

Este un roman care te prinde, surprinzător prin conținut, un conținut variat, bogat ce descrie spațiul cultural rus din Evul Mediu, dar prin felul cum e scris, de a ne determina să ne oprim, să cugetăm la cele scrise, să ne punem eventual întrebări, pare a se împleti cu prezentul, (lucru care a fost dorit și specificat de scriitor chiar de la începutul cărții: roman neistoric), ”aceasta fiind și ideea esenţială a romanului: există veşnicie, nu timp. Principalul mijloc prin care încerc să exprim acest lucru este limba” ne spune autorul. Conținutul cărții scrisă într-un stil original, filigranat și ușor de citit, cu un spirit liber și sensibil dă impresia de roman filozofic, inițiatic căci ne vorbește despre credință, vină și ispășire. Romanul este apropiat majorității românilor prin ortodoxie cu precizarea că spre deosebire de mesajul cam pesimist (suntem condamnați la suferință) al romanului, spiritul ortodoxiei românești este optimist, credința în Iisus și învățăturile lui aduc bucurie. Cartea în întregul ei este minunată, bine documentată, și aș aminti câteva pasaje:

”Mai degrabă decât să creadă în ierburi, Hristofor credea în faptul că prin fiecare iarbă vine ajutorul Domnului pentru un anumit lucru. La fel vine acest ajutor și prin oameni. Și unii și alții sunt numai instrumente. (…) Ajutorul dat de Hristofor celor apropiați nu se mărginea la medicină. El era convins că influența tainică a ierburilor se răspândește asupra tuturor domeniilor vieții omenești. Știa că iarba susai cu rădăcină deschisă la culoare, ca ceara, aduce reușită. Le-o dădea celor care se ocupau cu negoțul, pentru ca, oriunde mergeau, să fie primiți cu cinste și să li se ducă faima.

Doară să nu întreceți măsura fudulindu-vă, îi prevenea Hristofor. Că mândria e rădăcina tuturor păcatelor.

Iarba susai le-o dădea doar celor de care era absolut sigur. (…)

Noaptea, când băiatul deja dormea, Hristofor scria pe coajă de copac despre acele însușiri ale plantelor pe care, din pricina vârstei fragede, nu i le dezvăluise până atunci nepotului. A scris despre ierburile care dau piroteală, și despre ierburile care îmboldesc gândurile de pat. Despre mărar, care se presară pe hemoroizi, despre iarba pelin împotriva vrăjilor, despre ceapa sfărămată pentru mușcătura de motan. Ca să gonești ispita și visele rătăcite bea ceai de levănțică.(…) O piatră din stomacul de cucoș întoarce țările luate de la vrăjmaș. Cine ține pe el un magnet place femeilor. Aur făcut praf și îngurgitat îi vindecă pe cei ce vorbesc singuri cu ei, și singuri se întreabă și singuri își răspund și îi apucă urâtul. Plămânul de vier de-l usuci, îl pisezi și-l arunci în apă; cine bea din apa aceea nu se va îmbăta la chef.”

Al doilea este despre cum i-a venit ideea pelerinajului: ”Arseni, care crescuse departe de întinderi de ape, simțea prezența râului clipă de clipă. Șeksna nu era mare, dar adâncimea apei curgătoare, chiar sub gheață fiind, radia deosebita energie a mișcării. Forța aceasta era nouă în viața lui, și asta îl impresiona. Ea a trezit în el gândul pelerinajului”. Gândul pelerinajului apare în Cartea renunțării, căci identitatea personajului principal suferă patru transformări de-a lungul vieții sale descrisă de autor în patru capitole: cartea cunoașterii, cartea renunțării, cartea drumului și cartea liniștirii. Alt pasaj, referitor la întâlniri și despărțiri: „Uneori te gândești: merită oare să te atașezi de oameni dacă pe urmă e așa greu să te desparți. Îmbrățișându-l pe fratele Hugo, Arseni îl bătu pe spate: Știi, prietene, orice întâlnire e mai mult decât o despărțire. Înaintea întâlnirii e gol, nu e nimic, iar după despărțire nu mai e gol. Odată ce te-ai întâlnit, nu te mai poți despărți cu totul. Omul rămâne în memorie ca o parte a ei, a memoriei. Partea asta a creat-o el, și ea trăiește și uneori intră în contact cu creatorul ei. Ce altceva face să îi simțim pe oamenii dragi la distanță?“.

Este o carte despre spiritualitatea răsăriteană (din care facem parte și noi dar cu specificul nostru), în care personajul principal este un creștin în sens mai larg, care duce o viață de sfânt, este o istorie a vieții creștine și în același timp și o istorie a unei povești de dragoste de esență metafizică (care nu se termină odată cu dispariția persoanei iubite).

Un interviu cu autorul acestei cărți care ” A impresionat nu numai întreaga Rusie, ci şi întreaga lume cu romanul său greu clasificabil ca gen, splendid scris şi adânc problematizant intitulat „Laur“, publicat de Humanitas Fiction” în:

adevarul.ro

Anunțuri

13 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

13 răspunsuri la „De la Arseni la Laur sau Arseni pe calea transformărilor

  1. ane

    „Omul rămâne în memorie ca o parte a ei, a memoriei” . Frumoasa recenzie de carte, Multumesc. Am retinut si eu titlul cartii ,de pe blog. Seara frumoasa, Georgeta1

    Apreciază

    • E mult spus recenzie, doar câteva cuvinte de apreciere personală. Impresia a fost bogată, în multe idei, cugetări care m-au făcut să mă opresc pentru a mă delecta pe firul lor, pentru a merge mai departe în adâncirea lor căci, citind cartea, cuvintele parcă prindeau viață oferind imagini și personaje minunat creionate. Și acum sunt sub impresia acestei cărți căci, iată răspunzându-ți mi-am amintit un alt pasaj interesant la care se poate cugeta: ”Iată, spui că pentru tine e puțin să crezi, vrei să știi. Dar cunoașterea nu presupune întărire a spiritului, cunoașterea e evidență. Efortul presupune credință. Cunoașterea e pace, iar credința e mișcare.
      Dar nu la armonia păcii aspirau sfinții ?
      Ei mergeau prin credință, a răspuns starețul. Și credința lor era atât de puternică, încât se transforma în cunoaștere.
      Eu vreau să aflu doar direcția generală a drumului, a spus Arseni. În ceea ce ne privește pe mine și pe Ustina.
      Dar oare Hristos nu este direcția generală, a întrebat starețul. Ce direcție mai cauți ? Și ce înțelegi tu prin drum – nu spațiile care rămân în spate ? Ai ajuns cu întrebările tale până la Ierusalim, deși ai fi putut să le pui, să spunem, și de la mănăstirea Sfântul Kiril. Nu spun că sunt nefolositoare călătoriile: ele au sensul lor. Nu fii doar asemeni dragului tău Alexandru, care a avut un drum, dar nu a avut un țel. Și nu te lăsa atras peste măsură de mișcarea pe orizontală.
      Dar de ce să mă las atras, a întrebat Arseni.
      De mișcarea verticală, a răspuns starețul și a arătat în sus.”

      Mulțumesc de apreciere și o seară frumoasă, plăcută îți doresc și eu !

      Apreciat de 1 persoană

  2. Tacerea pasilor tarzii

    Imi place .. o voi citi si eu . Multumesc , sa ai o zi deschizatoare de drumuri 🙂

    Apreciază

  3. Uneori, cand aflu oameni interesanti, ma apuca subit, o pornire de a-i cunoaste mai bine, privindu-i, urmarindu-le privirea, mimica, inflexiunile vocii, inflacararea chipului, care sigur o reflecta pe cea a fiintei, in descoperirea „Frumosului din om”.
    Frumos constatat, nu declarat stilistic.
    Este evident, ca in lipsa acestor posibilitati, fie si a unei foto, voi incerca sa te reconstitui dupa chipul si asemanarea articolelor.tale.
    Onu

    Apreciază

    • Și mie îmi place să descopăr frumosul oriunde s-ar afla, căci el frumosul caută și el locurile care îi plac, unde se simte bine. Mulțumesc mult pentru interesul acordat. Și pentru mine e o plăcere (în măsura timpului disponibil) să găsesc articole frumoase, interesante pe bloguri și pe parcurs să-mi creionez o imagine a celui sau a celei care l-a scris din perspectiva sufletului, a experienței de viață.
      Toate cele bune !

      Apreciat de 1 persoană

  4. Uneori, încântarea…
    Parcă ne întrerupe graiul
    Dar ce e oare încântarea
    Decât o faţetă a bucuriei? 🙂
    Onu

    Apreciază

  5. Într-adevăr autorul precizează că nu este un roman istoric ci, un roman care este mai degrabă o istorie a sufletului într-un alt interviu:
    http://www.radioromaniacultural.ro/evgheni_vodolazkin_suntem_slabi_si_de_aceea_suntem_inchisi_in_timp-30875
    Este un interviu interesant :Evgheni Vodolazkin: „Suntem slabi și, de aceea, suntem închiși în timp” în care autorul explică din punctul lui de vedere și al mentorului său, Dmitri Lihaciov necesitatea timpului: ”timpul ne e dat astfel pentru ajutorarea noastră, ca să nu ne pierdem în bucla vreunei întâmplări sau a alteia”. Nu știu dacă este chiar așa, dar este un punct de vedere interesant la care se merită de asemeni a se cugeta. De altfel, cartea are multe simboluri ascunse în ea, mărturisește Ioana Baldea Constantinescu autoarea articolului.
    O zi bună !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s