28 noiembrie 1918 – Momentul unirii Bucovinei cu România. Memorialistică din patrimoniul arhivistic sucevean

Sala Sinodală-Unire 11.1918
Sala Sinodală din Reședința Mitropolitană Ortodoxă din Cernăuți
unde au avut loc lucrările Congresului – Sursa foto

28 NOIEMBRIE 1918- MOMENTUL UNIRII
BUCOVINEI CU ROMÂNIA

MEMORIALISTICĂ DIN PATRIMONIUL ARHIVISTIC SUCEVEAN

dr. DOINA-IOZEFINA IAVNI
Împuternicit Şef serviciu SJAN Suceava

Anul 1918, după numeroase evoluţii tumultoase a adus desăvârşirea unităţii naţionale, prin Unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Vechiul Regat.
Generaţia Marii Uniri are o semnificaţie istorică şi spirituală la fel de importantă ca şi cea a revoluţiei de la 1848, sau a Unirii Principatelor de la 1859. Aceasta a fost catalizată de un ideal care a grupat personalităţi de diferite vârste şi aparţinând unor categorii sociale diferite reprezentând întregul popor. Au devenit astfel făuritori de istorie prin actele lor cu poziţii distincte în constelaţia Marii Uniri. I.I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Pantelimon Halipa, Ion Inculeţ, Iancu Flondor, Ion Nistor.
Unirea Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918, trebuie analizată într-un context mai larg ca rod al activităţii foştilor deputaţi în parlamentul din Viena, în Dieta provinciei, primarii aleşi legal, foştii refugiaţi bucovineni în Vechiul Regat, voluntarii Bucovineni în Armata Română, foşti prizonieri în Rusia şi alte ţări1. Toţi şi-au câştigat merite, dar fireşte, inegale.
O primă grupare, al cărei lider a ajuns să fie Iancu Flondor, ieşit în acest scop din izolarea autoimpusă de la Storojineţ, a raliat personalităţile rămase în provincie având ca vârf de lance, în ultima perioadă gazeta „Glasul Bucovinei”. Această grupare lucrat în strânsă legătură cu deputaţii aflaţi în Viena, care au încercat pe cale parlamentară să netezească drumul spre Unire. O altă importantă fracţiune a fost cea a refugiaţilor în România, o generaţie mai tânără, care şi-a vărsat sângele pe fronturile germane şi austriece şi care a întreţinut permanent o atmosferă favorabilă Unirii în cercurile politice româneşti şi în mas-media. Aceştia au fost reprezentanţi la vârf de Ion Nistor, cel care a pus la dispoziţie, de câte ori a fost nevoie şi documentaţia istorică în sprijinul cauzei.
În aceeaşi direcţie a înfăptuirii Unirii au acţionat şi prizonierii de război aflaţi în Rusia şi Italia, care au constituit legiuni de voluntari pentru a lupta cu arma în mână împotriva imperiului austro-ungar.
În sfârşit nu sunt de neglijat nici acţiunile individuale, aproape anonime, ale diferiţilor cetăţeni, fiecare având „părticica sa de merit, fie cât de mică, când s-au scris paginile cele mai luminoase din istoria neamului nostru”, după cum se exprima părintele Gheorghe Şandru, în anul 19382.
De la cei care prin fapta lor s-au înscris în actul istoric al Marii Uniri cu merite mai mici, sau mai mari arhivele sucevene păstrează în Colecţia de manuscrise 7 mărturii.
Respectând o oarecare ordine cronologică a evenimentelor narate, un prim manuscris aparţine colonelului Dimitrie Hacman, reprezentând Jurnalul de război al activităţii Regimentului 69 infanterie Hidemburg în limba germană, sub forma unui caiet dictando şi însumând 57 de file3. Născut în 1867 la Vicovu de Jos, a urmat şcoala de cadeţi din Hidemburg, după care îşi desfăşoară serviciul militar în diferite unităţi austriece, ajungând în anul 1912 la gradul de maior. Participă la campaniile din primul război mondial, fiind grav rănit în 8 decembrie 1915, la Augustinov şi luat prizonier de ruşi. În 1916 revine în Austria, unde după o scurtă perioada de pensionare este reactivat cu gradul de colonel şi a fost cooptat în comitetul de conducere al Bibliotecii Arhivelor de Război din Viena. A colaborat la Bibliografia de război (Bibliografie des Veltrkrieges) şi a fost decorat cu Crucea militară în anul 1914 şi Medalia de Aur pentru Ofiţeri în anul 19214.
O mărturie inedită şi deosebit de interesantă aparţine suceveanului Vasile Gherman, născut în anul 1897, consemnată la data de 6 octombrie 1975, relativă la intrarea trupelor ruse în Bucovina în anul 1916.
„În anul 1916, în ziua când a intrat prima ştafetă, un cazac călare, ce patrula pe străzile oraşului Suceava, un oarecare cetăţean ieşind din restaurantul Vermar, a tras în soldatul rus şi l-a împuşcat. A reuşit să dispară”. Intrând apoi armata rusă, deşi „a fost întâmpinată cu pâine şi sare”, s-au început cercetările. Atât ucenicul Vasile Gherman, cât şi maistrul Hornar al oraşului Emil Konig au fost reţinuţi de patrulele care făceau cercetări, fiind consideraţi autorii faptei. „Ne-a legat de un stâlp de la gardul primăriei şi ne-a bătut cu năhăiaua de ne-a învineţit. Am stat aşa legaţi cam de la ora 10 dimineaţa până la 5 dupăamiază.”, consemnează Vasile Gherman5.
Între timp, comandantul armatei care intrase în oraş, un maior a ordonat să i se dea foc oraşului. Preotul Mihail Sârbu, primar al oraşului şi Epaminonda Voronca, „s-au dus la comandantul armatei ruseşti, cunoscând limba ucraineană şi rusă s-a putut înţelege cu comandantul căruia i-au explicat însemnătatea istorică a oraşului şi că orăşenii… nu sunt vinovaţi de ceea ce s-a petrecut. Comandantul a înţeles şi a dat ordin să se stingă focul. Am plătit şi un preţ de răscumpărare în vite şi alimente din partea orăşenilor”. La intervenţia aceloraşi oficialităţi române, care „au declarat că noi suntem oameni paşnici şi nu puteam să facem asemenea prostie… Am fost legitimaţi după cărţile de hornari şi ni s-a dat drumul”6.
„Astfel că sucevenii, – se încheia mărturia- vor păstra o veşnică recunoştinţă preotului Mihai Sârbu şi fostului primar Emilian Voronca”7.
Un alt manuscris, aparţine Maiorului Nicolae Livescu, unde sub titlul Amintiri din primul război mondial aşternute pe hârtie în anul 1977, narează participarea sa la primul Război Mondial, ca voluntar în armata română, din care vom reproduce câteva fragmente. „La sfârşitul lui august am plecat din Viena cu un document fals, permis de a trece graniţa…..M-am prezentat la Iaşi la Şcoala de Militărie (Copou). Comandant era maiorul Ernest Broşteanu, ulterior eroul de la Topraisar… consemna acesta”8. În loc să învăţăm instrucţia de luptă a războului modern, noi făceam paşi de defilare, culcări interminabile, întoarceri din mers….mersul la atac cot la cot şi alte prostii. Multe vieţi ne-a costat indolenţa acestor ataşaţi militari lipsiţi de conştiinţă […]. Norocul nostru a fost că a venit în ţară misiunea franceză de sub conducerea generalului Berthelot […]Instruiţi de ofiţerii francezi am plecat bine pregătiţi pe front, unde armata rusă, deja obosită şi mereu aţâţată de diferiţi agenţi era în descompunere…”. 9.A participat la luptele de la Mărăşeşti, în anul 1917.10 Ultima parte a manuscrisului se referă la activitatea voluntarilor bucovineni şi ardeleni, proveniţi din lagărele din Rusia11.
O altă mărturie aparţine doctorului Octavian Lupu (1898-1988). Acesta, în 1918 a fost înrolat în Armata Austro-Ungară şi a luat parte la constituirea Consiliului soldaţilor şi ofiţerilor români din Viena, Bucovina, Transilvania şi Banat. După absolvirea Facultăţii de Medicină din Viena, şi a obţinut doctoratul în anul 1923. A fost medic şef la Cernăuţi, în perioada 1928-1940, iar între1941-1944 a fost Consilier sanitar al provinciei Bucovina. În această calitate înfiinţează un Spital cu 80 de paturi din Vatra Dornei, Spitalul de tuberculoşi din Cernăuţi, secţiile de urologie şi ortopedie şi boli venerice din Cernăuţi, cât şi o şcoală de surori de ocrotire. După 1944 a fost inspector general în Ministerul Sănătăţii şi a activat la spitalele Caraiman şi Vasile Roaită din Bucureşti, de unde se pensionează în anul 1961. A deţinut funcţia de vicepreşedinte şi secretar al Societăţii România Jună din Viena şi de membru al Societăţii pentru Cultura Română din Bucovina. A efectuat cercetări şi a publicat studii şi lucrări de specialitate: Sănătatea publică a Cernăuţilor, în anii 1929-1939, (1939); Aspecte medicale şi sociale ale tricomonazei genitale (1957); Tricomonaza genitală(1957) 12.
„În amintirea zilei de 27 octombrie 1918 – urmată de 11 noiembrie 1918, cât şi a celor care s-au luptat şi jertfit pentru împlinirea lor” cum consemnează autorul pe o carte de vizită care însoţeşte manuscrisul, sub titlul Era în octombrie şi subtitlul In al 61-lea an al constituirii statului naţional unitar român. 27 0ctombrie 1979, lucrarea, în cuprinsul a 66 de pagini dactilografiate, cuprinde următoarele capitole :
1. Iancu Flondor şi Epoca sa. O schiţă de portret a unui om şi al patriei sale.
2. Societatea pentru Cultură şi Literatură Română din Bucovina. Oameni şi fapte pentru izbânda unei credinţe.
3. „România Jună” simbol al Unităţii Culturale, naţionale şi politice a poporului român, în centrul Imperiului habsburgic.
4. Consiliul Soldaţilor Români din Viena în timpul Revoluţiei din Viena în anul 1918.13.
Cu privire la activitatea Societăţii „România Jună”, a cărei membru a fost în perioada premergătoare Marii Uniri, consemna că aceasta a câştigat „în perspectivă istorică dreptul la cinstire şi înălţare în rândul celor care au binemeritat o recunoştinţă din partea poporului român ca luptători, eroi şi martiri. A fost o tribună şi armă de luptă, cu gând de apărare a fiinţei poporului român, pregătind şi eu – în poziţie de frunte marea eliberare, al cărei termen nu-l putea cunoaşte nimeni şi care era scopul final al străduinţelor ei – a trăit speranţa victoriei binelui şi dreptăţii în frumuseţe şi demnitate şi pentru poporul român, pentru ca în cele din urmă şi acesta să participe nu ca o cenuşăreasă, la ospăţul frăţesc al popoarelor independente”14.
Consiliul Soldaţilor Români din Viena s-a constituit la 25 octombrie 1918, condus de Iuliu Maniu, Octavian Lupu fiind cel mai tânăr membru, primind însărcinări cu privire la întâmpinarea soldaţilor care se retrăgeau de pe front, prin gara de sud şi de vest din Viena15. Consiliul soldaţilor lucra ca secţie a Consiliului Naţional, direct subordonat acestuia, a cărei Secţie pentru Transilvania şi Ungaria era condusă de Iuliu Maniu şi cea pentru Bucovina de către Samuil Isopescu Grecu, fiind ajutat de deputatul bucovinean Simionovici. „Realizările Consiliului Naţional Român din Viena, -ca secţie a Comitetului Naţional Român din Bucovina, Transilvania şi Ungaria, au fost importante în timpul ultimelor două luni ale anului 1918 şi a primei luni a anului 1919: 35 000 de soldaţi români care consimţind în mod liber la disciplină şi ordine, având acelaşi ţel au fost trimişi în Transilvania prin organizaţia centrală din Viena. Atitudinea autorităţilor a fost corectă şi prietenoasă. Programul de activitate a fost îndeplinit în întregime, aşa precum s-a stabilit în şedinţa de constituire din 31 octombrie 1918 de către întemeietorii lui şi de către vorbitorii principali, până la sfârşitul lui martie 1919”16.
O altă mărturie aparţine lui Traian Roşu, sub titlul Unirea – 1918 Manuscris prescurtat, care cuprinde 31 de file. Acest a fost ofiţer în armata austro-ungară, rănit pe frontul italian în 1916. Din ianuarie 1918, era delegat al Ministerului de război din Viena, într-o comisie judeţeană pentru stabilirea prestaţiunilor de război, la Câmpulung Moldovenesc.
După hotărârea Constituantei Bucovinei, din 27 octombrie 1918, la 5 noiembrie 1918, este cel care din însărcinarea primarului Câmpulungului, Mihai Iacoban, a plecat cu o delegaţie la Fălticeni pentru a înmâna Generalului Neculcea, comandantul Regimentului 16 Infanterie, o moţiune de unire a Bucovinei cu România, solicitând totodată ajutor militar armatei române, pentru restabilirea ordinii în Câmpulung .Armata română a intrat în Câmpulung la 7 noiembrie, comandată de generalul Neculcea.
Acest episod a fost reprodus şi în volumul coordonat de Ion Nistor în 1938, Amintiri Răzleţe din timpul Uniriii, sub titlul: „Amintiri în legătură cu Unirea Bucovinei şi Intrarea Armatei Romăne”17. Cu privire la acest moment, important în cronologia evenimentelor Unirii Bucovinei cu România, locotenentul Traian Roşu reflecta în anul 1968, sub titlul Privind lucrurile prin prisma trecutului. Astfel autorul nota: „Acţiunea mea nu trebuie privită de nimeni cu ochii lui de azi […] ci să se transpună în imaginea timpului de atunci […]. În hotărârea luată de Constituantă la 28 octombrie1918, nu s-a pomenit, cu nici un singur cuvânt de România sau de Moldova […]. Şi atunci, în acele momente de extremă încordare eu m-am pus în fruntea mişcării menite ca să înfrunte haosul, anarhia şi nesiguranţa. I-am dat alt curs, i-am arătat alte ţeluri, şi alte căi de izbândă. I-am lămurit pe oameni că numai unirea imediată şi necondiţionată cu România este drumul cel adevărat care trebuie urmat […] şi pentru punerea în practică a expunerii mele, am propus şi am obţinut adeziunea pentru o hotărâre care cuprindea următoarele două obiective-moţiunede unire a Bucovinei cu România fără condiţiuni şi comunicarea imediată a acestei hotărâri, cu reprezentanţii puterii de stat român.;Chemarea imediată a armatei române pentru punerea în aplicare a moţiunii de unire.
Ce au însemnat unele astfel de riscuri atunci când politicienii de meserie se gândeau la o reprezentare prin ei a Bucovinei la o conferinţă de pace! De România în actul lor nici pomeneală. Iar eu acolo am plecat în România. Eu am luat riscuri foarte mari asupra mea […] şi la vârsta mea de 26 de ani. Va trebui să recunoască curajul acestei acţiuni de mare importanţă istorică.
Imaginaţi-vă aceste tablouri. Apoi făceţi-le aprecierea şi evaluarea lor din punct de vedere individual, politic,naţional18.Concluzia autorului era următoarea: „Istoria are să decidă rolul fiecăruia”19.
În contextul anarhiei care se instalase în Bucovina în condiţiile iminentei dezmembrări a monarhiei austro-ungare, prin cereri repetate, Consiliul Naţional Român dar şi locuitorii din Bucovina, prin diverse petiţii, solicitau în mod imperativ, protecţia guvernului român. După consultarea puterilor Antantei şi a unor notificări făcute reprezentantului, Austriei trupele române au trecut graniţa în Bucovina. Misiunea a revenit Diviziei a 8-a, care a fost structurată în 3 unităţi principale. În dimineaţa zilei de 6 noiembrie, un detaşament de 48 de grăniceri, în frunte cu maiorul Anton Ionescu, intra în vechea capitală a Moldovei, cântând „Pe-al nostru steag e scris Unire”. Acţiunea maiorului a fost cunoscută mult timp, doar unui cerc restrâns, având loc la o oră când pe străzile oraşului se aflau foarte puţini oameni. Doar câţiva elevi, aşa cum aprecia Erast Tarangul în memoriile sale, s-au oprit în drum spre şcoală pentru a striga: Trăiască armata română”. În zilele următoare, la Burdujeni s-a stabilit comandamentul Diviziei 8 infanterie, în frunte cu generalul Iacob Zadik, care avea sub comanda sa 3.000 de militari aparţinând Regimentelor 16, 29 Infanterie şi 8 Vânători. Cinci decenii mai târziu, Anton Ionescu aşternea pe hârtie aceste amintiri legate.
În cinstea sa, o stradă din Suceava a primit numele de „Maior Anton Ionescu”, iar din 1922 de „6 Noiembrie”, originile acestei denumiri fiind puţin cunoscute, mai ales de către tânăra generaţie20. Reproducem, pentru exemplificare, un fragment din aceste memorii: „Spre ziuă, dar când era încă întuneric, plutonul, încolonat cu o patrulă care-l preceda trecea frontiera şi se îndrepta, urcând, pe drumul Iţcanilor, spre Suceava. Peste sentimentul răspunderii, mă copleşea şi un sentiment de măreţie că mi-a fost dat mie şi grănicerilor de sub comanda mea ca să intrăm primii în Cetatea lui Ştefan cel Mare, dar şi un sentiment al datoriei că ne-a fost dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci în 1777, când Bucovina a fost cedată Austriei. Plutonul înainta, intram în oraşul Suceava….Nu ştiu ce m-a predominat, căci am dat ordin să se cânte „pe-al nostru steag e scris unire” imn simbolic corespunzând faptei noastre, dar şi profetic, căci în ultima strofă se preciza: „Scumpa noastră Românie, etern va înflori”21. S-a apreciat că acest moment reprezintă Zorile Unirii la Suceava şi începutul evenimentelor care vor culmina cu istorica hotărâre din 28 noiembrie 1918.
O altă mărturie reprezintă o scrisoare adresată de celebrul om politic ţărănist Ilie Lazăr (1895-1976), din Cluj, la 4 septembrie 1964, lui Şerban Flondor la Bucureşti, în preajma centenarului naşterii tatălui său Iancu Flondor, care a avut un rol fundamental în actul unirii Bucovinei cu România. Sub titlul Câteva fapte din trecut, Ilie Lazăr rememorează către Şerban Flondor acele memorabile evenimente când Iancu şi Nicu Flondor „au stat în fruntea acţiunii măreţe, când Bucovina noastră, răpită ruşinos cu 144 de ani înainte s-a unit cu patria mamă”22. Manuscrisul conţine 5 file.
Episodul a fost aşternut pe hârtie de către Ilie Lazăr în anul 1945 şi a văzut lumina tiparului în volumul Amintiri, publicat în anul 200023.
În toamna anului 1918 acesta era sublocotenent în armata austro-ungară, la Troscineţ Podolschi, la nord de Tiraspol, când împreună cu regimentul său format din 180 de soldaţi lugojeni, în contextul iminentei dezmembrări a monarhiei austro-ungare se hotărăsc să treacă în România. La 9 noiembrie, păşind pe pământul lui Ştefan Vodă ajunşi în piaţa centrală a Cernăuţilor găsesc oraşul „ocupat de vreo 700 de galiţieni care jefuiesc cazărmile şi periferia oraşului”. Prezenţa soldaţilor ardeleni a avut urmări favorabile în restabilirea ordinii. Astfel „în acea noapte de frică că a intrat armata română, stau stins luminile în tot oraşul, alergau desperaţi căruţe şi călăreţi, toţi grăbiţi, mai furau câte ceva şi duceau totul spre Sniatin, încât a doua zi ( la 10 noiembrie), unitatea mea era singura forţă armată în tot oraşul”.
Despre participarea sa la episodul preluării principalelor instituţii de către Consiliul Naţional Român Ilie Lazăr consemna: „După ieşirea galiţienilor din oraş, ne-am dus în grup la bătrânul Mitropolit Vladimir Repta, care ne-a primit părinteşte” şi unde am hotărât să preluăm imperiul”. Într-o maşină ne-am urcat vreo cinci tineri, şi cu noi fostul senator şi primar de mai târziu al Cernăuţilor Nicu Flondor. Eu cu un steag tricolor în mână, tot timpul eram călare pe motorul maşinii. În această compoziţie ne-am dus la comandantul jandarmeriei Bucovinene din timpul războiului, generalul Fischer, căruia domnul Nicu Flondor i s-a adresat în limba germană, somându-l ca imediat să predee jandarmeria locotenentului român Dan. De aici am plecat la poliţie, unde am instalat pe un domn Tarangul, iar pe urmă ne-am dus la tribunal, unde am instalat pe un domn Iohahon. Mai apoi m-am urcat pe acoperişul primăriei şi am înfipt primul steag tricolor după 144 de ani. Ca primar am instalat pe un domn profesor preot Şandru”24.
Cu deosebită emoţie este relatat şi momentul intrării, la 11 noiembrie1918, sub comanda generalului Zadik a Armatei române în Cernăuţi. Atmosfera evenimentului cât şi spiritul organizatoric propriu, sunt de asemenea consemnate: „din toţi banii Kerenschi pe care îi aveam am cumpărat toate florile din piaţa oraşului, oferindu-le femeilor române din Cernăuţi, cu rugămintea să bată cu flori armata română. Corul Mitropoliei cânta în permanenţă cântece patriotice. Iancu Flondor, preşedintele Consiliului Naţional Român a dat dispoziţii ca intelectualitatea oraşului în haine de sărbătoare, să-l primească în casa naţională pe generalul comandant al Armatei Române […]. Când am coborât din maşină, generalul era bătut cu flori de către doamnele române, iar eu l-am ridicat pe umeri şi în bătaia florilor l-am urcat sus la etaj, unde a fost primit de toţi intelectualii în frunte cu Iancu Flondor, care îmbrăţişându-l a început cam aşa: Daţi-mi voie domnule general să ne îmbrăţăşăm ca doi fraţi care nu s-au văzut de 144 de ani”25.
Acţiunea naţională în Bucovina şi-a continuat cursul binecunoscut, culminând cu Adunarea constituantă care la 28 noiembrie1918, care a votat ”Unirea necondiţionată şi pe vecie, a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru”, cu Regatul României.26.
După acest prim remarcabil episod al biografiei sale, Ilie Lazăr va părăsi Cernăuţiul, activitatea sa politică continuând cu participarea la adunarea de la 1 decembrie la Alba Iulia, ca delegat al Maramureşului, şi ulterior ca însoţitor al delegaţiei ardelene care a prezentat actul Unirii la Bucureşti27.
Acum la a 97-a aniversare a Unirii Bucovinei cu România, reflectând pe marginea acestor mărturii, aducem din nou omagiul de recunoştinţă şi admiraţie generaţiilor care s-au jertfit, s-au luptat şi s-au rugat pentru făurirea României Mari, din vremurile voievodale, până în cele contemporane.

===============
1 Vladimir Trebici, Generaţia Marii Uniri 1918: Bucovina, în „Suceava, Anuarul Muzeului Naţional Bucovinei”, p. 255-260.
2 Ion I.Nistor, Amintiri Bucovinene din vremea Unirii ,Ediţie îngrijită şi prefaţată de Doina şi Liviu Papuc. Iaşi, 2000, p.7.
3 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Suceava, Colecţia de manuscrise, d.44/1914, 57 f.
4 Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, Suceava 2004, p.469
5 Ibidem. d.24/1975, f. 1-3.
6 Ibidem. d. 24/1975. f.3
7 Ibidem..
8 Ibidem. d.77/1977. p.4.
9 Ibidem, p.4.
10 Ibidem, p.17-20.
11 Ibidem. p.21-30.
12 Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei,Vol.I, , Suceava, 2004, p. 646.
13 SJAN Suceva, Colecţia de manuscrise,34/1979, 34 f.
14 Ibidem, f.54.
15 Ibidem. p.62.
16 Ibidem. p 66.
17 Ion Nistor, Amintiri Răzleţe din timpul Unirii, Cernăuţi, 1938, p.353-373.
18 Ibidem 39/1968, f. 1-6.
19 Îbidem. f.31
20 Mihai Căruntu, Op. Cit. p.10.
21 SJAN Suceava., Colecţia de Manuscrise, d.30/1968, f.5.
22 SJAN Suceava, Colecţia Manuscrise, d. 32/1964.f.1
23 Ilie Lazăr, Amintiri. Bucureşti, Editura Fundaţiei Academia Civică, 2000., pp. 51-60.
24 SJAN Suceava, Colecţia Manuscrise, d. 32/1964.f.2
25 SJAN Suceava, Colecţia Manuscrise, d. 32/1964.
26 Ion Nistor, Istoria Bucovinei,Bucureşti, 1991, p. 397.
27 Ibidem, d.32/1964, f.1-3 SJAN Suceava, Colecţia Manuscrise, d. 32/1964.,.f.5

Sursa: stiri.dinuzara.com

Au fost și alte personalități de seamă care au militat pentru reunirea Bucovinei cu România, cu o contribuție importantă, precum Mitropolitul Vladimir Repta,

Mitropolitul de Repta

unul dintre artizanii reunirii Bucovinei cu țara, care a devenit senator și, ca decan de vârstă, primul președinte al Senatului României Mari și membru de onoare al Academiei Române.
Surse: romanialibera.ro
cersipamantromanesc.wordpress.com

6 comentarii

Filed under Motive pentru condei

6 responses to “28 noiembrie 1918 – Momentul unirii Bucovinei cu România. Memorialistică din patrimoniul arhivistic sucevean

  1. Multumesc draga Georgeta pentru aceasta aducere minte, un moment unic al neamului nostru.
    Un minunat sfarsit de saptamana, te imbratisez cu mult drag,

    Liz

    Apreciază

  2. Aceeasi profunzime in istorie, ca si in arta.

    Apreciază

    • Nu știu dacă a-ți observat dar articolul ”28 Noiembrie 1918- Momentul Unirii Bucovinei cu România. Memorialistică din patrimoniul arhivistic sucevean” este semnat de d-na dr. Doina Iozefini Iavni pe care l-am apreciat ca și d-vs și l-am preluat pe blog. La fel și celelalte două surse în legătură cu Mitropolitul Vladimir Repta. Multumesc de atenția acordată acestui subiect și vă doresc o zi bună !

      Apreciat de 1 persoană

      • Am observat ca este un articol preluat, dar alegerea este meritorie si va apartine! Ma pasioneaza istoria! Articolul prezinta fapte istorice care nu sunt de notorietate si fara mijlocirea dumneavoastra nu le-as fi cunoscut niciodata.

        Apreciază

        • Vă mulțumesc că mi-ați apreciat alegerea, adevărul e că m-am bucurat când am dat peste acest articol și nu am ezitat prea mult să-l aduc la cunoștința celor care îmi citesc blogul sau celor care îl vor citi fiind pasionați de istorie și de … dragul neamului românesc din care fac parte.
          Toate cele bune !

          Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s