Limbaj, gândire, realitate

Pentru omul modern cu o forma mentis* de homo faber*, sensul activităţii lui şi chiar al existenţei lui, este dat de activităţile pe care le desfăşoară în afara lui. Printre acestea, comunicarea este considerată ca primordială, iar limbajul, modul de a face acest lucru. Anticii căutau să gândească lumea (şi pe ei înşişi) şi să o exprime în mod adecvat. Pentru aceasta căutau ca numele să desemneze realitatea printr-o metodă proprie fiecărei culturi (grecească, indiană, chineză). Idealul omului străvechi era ca prin gândire să refacă starea lui iniţială divină, reprezentată de «starea de zeu».
Filosofii din toate timpurile şi din toate civilizaţiile au vorbit de această realizare, care nu este o cunoaştere conceptuală, nu este un mod de a vorbi despre posibilităţile fiinţei umane, ci un mod de a realiza efectiv o stare existenţială proprie. Ei au utilizat un limbaj tehnic filosofic complicat (uneori), dar au arătat, în acelaşi timp, că tot ce făceau ei, din punct de vedere al abstracţiunilor, nu era decât perspectiva a ceea ce poate să devină omul efectiv. Pe de altă parte, mari gânditori au arătat că întreagă această trambulină de abstracţiuni nu este absolut necesară, şi realizarea de care vorbeau ei este independentă de aparatul abstract prin care o întrevedeau.
Toate acestea ne fac să întrevedem, în final, sensul gândirii şi al existenţei:
Omul este o fiinţă de natură divină (stare la care, cum spune Aristotel, îi este dat să ajungă, din când în când) dar el s-a lăsat furat, şi într-un fel pierdut, în multiplicitatea fenomenelor şi detaliilor acestei lumi materiale. Există posibilitatea concretă pentru el de a reveni la existenţa lui proprie, de a îşi regăsi autenticitatea, unicitatea existenţială, de a fi un om real şi nu un posedat al lucrurilor străine lui.
Într-un timp când lumea este obsedată de idealuri iluzorii, de ficţiuni şi detalii, viziunea anticilor ne arată care poate fi idealul măreţ al individului uman: însuşi omul din el şi refacerea unităţii lui existenţiale.
Sursa

Limbajul este un logos semantic, care, în actele de vorbire, prezintă determinări ulterioare: fantastic (poezia), apofantic (expresia logică) sau pragmatic (expresie practică)” cuprinzând toate domeniile în care fiinţa umană există: artă, ştiinţă şi existenţă „comună”. (Eugeniu Coșeriu)
Indiferent de forma sub care se manifestă limbajul, scris sau vorbit, ritmurile lumii se reflectă în limbaj, în formele artei, oferind posibilitatea cunoaşterii fiinţei umane. Prin poezie, poetul care are un ritm al lui, liber ales, sau mai bine zis o formă mentis ce dirijează fluxul rostirii poetice, își arată creativitatea și prin instituirea propriului ritm poetic corelat cu un anumit mod de gândire.
Raportată la ritm, în distincţia dintre proză și poezie* se poate vorbi de o mişcare liberă a prozei faţă de rigorile versului.

Surse: 1, 2, 3

*formă mentis – un mod de a gândi, o stare de spirit sau un set de atitudini, (din latină – formă a minții);
*homo faber – (omul creator) este un concept filozofic propus de Hannah Arendt și Max Scheler prin care este descrisă capacitatea omului de a controla mediul înconjurător prin intermediul uneltelor. „Homo faber suae quisque fortunae” (Fiecare om este maestrul propriului destin)
*distincţia între proză şi vers, în opinia lui Pius Servien, trebuie căutată în ideea de mişcare sonoră liberă şi mişcare sonoră controlată.

Lasă un comentariu

Filed under Motive pentru condei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s