Arhive lunare: Septembrie 2016

Pr. Arsenie Boca

arsenie-boca

”Nu e un biruitor mai mare pe pământ, decât acela care se biruiește pe sine însuși și domnește asupra patimilor sale.”
”Fără milostenie însăși rugăciunea e fără rod.”
”A fi fericit înseamnă a-l face fericit pe celălalt.”
(Pr.Arsenie Boca)
Sursa: citateortodoxe.ro

Constantin Necula despre Arsenie Boca

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Motive pentru condei

Sub soare blând

toamna 3

 

 

 

 

 

 

Muindu-și soarele o rază
în călimara unui nor
a scris pe a cerului amiază
că toamna a sosit ușor.

Pe nevăzute au plecat cocorii
doar rândunelele au zăbovit
să-și mai învețe puișorii
de zborul ce le este pregătit.

Se pregătește toamna în septembrie
cu chipu-i elegant și parfumat,
să ningă cu frunze până în decembrie,
dar și cu ploi, să spele ce este de spălat.

Încep să își vestească rodul
vița de vie și castanii falnici
și parcă s-a schimbat și vântul
în fața bogăției și a oamenilor harnici.

Cu zile ce se-mbracă în bucurie
septembrie pășește cu grijă, luminos
sub soare blând ce pare fermecat de poezie
să-i dea ștafeta lui octombrie, prietenos.

(de Georgeta R.M. – 9 sept 2016)

Sursa foto: google.com

13 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Gând

Jucându-mă cu un fir de iarbă
și apoi privind seninul cerului
în care soarele cu a razelor jerbă
poate arde sau susține viața pământului,
găsesc natura o bibliotecă vie
cu numeroasele-i mesaje și multă poezie.
(Georgeta R.M. – 1 sept 2016)

2 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Prima femeie, membru de onoare al Academiei Române

Prima femeie numită membru de onoare al Academiei Române, a fost poeta și scriitoarea Elena Văcărescu. De asemeni a fost și membră a Academiei Franceze. Născută în 21 sept/3 oct 1864 într-o veche și vestită familie de boieri a primit o educație aleasă. Din 1895 s-a stabilit definitiv în Franța unde s-a distins printr-o viață literară remarcabilă și printr-o activitate neîncetată în slujba culturii române și afirmării spiritului național român: “Sălașul meu parizian a fost întotdeauna un colț de patrie românească. În casa mea dăinuia nu numai un spirit românesc, ci o atmosferă românească. Căci dacă nu eram în țară, țara era cu mine, în depărtata Franță, pe malul august al Senei”… (Memorii, p. 168), ”Am încercat să răspândesc peste hotare faima numelui românesc și am servit în lume expansiunea sufletului românesc.” (din Memorii, p. 171).
Debutul său literar cu ”Les Chants d’aurore” (Cântecele zorilor) din 1886 a fost remarcat în mod deosebit și încununat cu premiul Archon Desperouse al Academiei Franceze. „Rapsodia Dâmboviţei” al doilea volum din 1892, o culegere de cântece folclorice i-a adus gloria literară fiind tipărită în mai multe limbi (traducerea în limba germană fiind făcută de însăși regina Elisabeta). Volumul a fost premiat de Academia Franceză, afirmându-se că „nu există în lume o poezie populară mai frumoasă, mai profundă şi mai emoţionantă” (Auguste Dorghain), „o poezie ce include in ea o Romanie pastorala si viteaza” (Ana Noailles). Sursa citat
Subliniind receptivitatea și înțelegerea în ce privește arta autentică, delicatețea și discreția sa, simțul nuanțelor și o intuiție superioară a sufletului omenesc, Zoe Dumitrescu Bușulenga în Cuvânt înainte la volumul „Versuri – Elena Vacarescu, Ana de Noailles”, 1971, o apropie pe Elena Văcărescu de alți mari poeți, oameni de cultură ai timpului precum Rabindranath Tagore, Eleonora Duse. Deoarece în anii primului război mondial a militat pentru realizarea Marii Uniri de la 1918 a căpătat funcţia de secretar general al Asociaţiei Române, pe lângă Societatea Naţiunilor. Timp de douăzeci de ani a îndeplinit această funcţie cu cinste și devotament. Pentru meritele sale, guvernul francez i-a decernat ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare.
Din poeziile Elenei Văcărescu:

Destinul meu

Pe o seară clară am văzut venind
Destinul meu pe o mare de argint.

Era un om cu o frunte străvezie
Ce, vesel, surâdea în vijelie.

Și se uita-ncruntat fără de milă
La valul de lopeți sucit în silă.

Privea fără un pic de înduioșare
Sărmana lună și-a ei disperare.

Privea în față, neîncredințat,
Un cer de seară, binecuvîntat.

Privea fără să spună un cuvînt
Cum valul lacrimă, purtat de vînt.

Privea, fără de frica nimănui
Inima-i tare, inima lui.
(Elena Văcărescu)

Ţară de taină

Carpaţi sonori cu schituri visătoare
Din care turma sunetelor cade,
Cerdacuri, luciul apei din ulcioare,
Pe stânci panaşul albelor cascade,

Pe lângă culmi cărări se răsucesc,
Sunt fagi ce-ntrec palate din Assur,
Iar ceţurile roze se-mpletesc,
Măreţii brazi fac ziduri împrejur,

Durea lumina, ţară tăinuită,
La tine-n braţe cel mai mult am plâns,
M-am vrut pentru vecie împietrită
Şi inima, de moarte, mi s-a strâns.

Din vol. “Din somn trezită”
(în româneşte de Elisabeta Isanov)

Patriei mele

Iar dacă îți devin straină
Și cântecu-mi de început
Grăirea n-a ales, divină,
A plaiului ce m-a născut.

Seninul dulce grai în care
Lin, ruga, buzele-mi șoptesc,
O, patrie, putea-vei oare
Să-mi ierți păcatul meu firesc?

Lua-vei viersul meu în seamă,
Grea munca-mi binecuvântând,
Cum își blagoslovește-o mamă
Copiii mâine-n luptă stând ?
(din vol. ”Cântecele zorilor” de Elena Văcărescu,
traducere de Monica Pillat)

Vezi și: http://ploaiadecuvinte.blogspot.ro/2012/04/elena-vacarescu-intre-dragoste-si-exil.html

Scrie un comentariu

Din categoria Motive pentru condei

În Muntii Sucevii

Prin România pitorească, ”o poezie de la un capăt la altul…” (Nicolae Petrașcu), Alexandru Vlahuță „ne-a făcut să vedem și să iubim și mai mult țara, frumusețile ei, locul unde s-a desfășurat istoria acestui neam” (Garabet Ibrăileanu)

Pe la-ngânarea zorilor iesim din cotlonul mânastirii, pe poarta pâraului Agapia, în largul luncii aburite de bruma, trecem prin Târgu-Neamtului, printre dughenile ce-ncep a-si ridica obloanele, deschizând ochi somnorosi în ulita pustie, urcam dealul Oglinzilor, din zarea caruia vedem la stânga „Baile Oglinzi”, sub poalele codrului, si dam pe la satul Boroaia în frumoasa si îmbelsugata vale a Moldovii. În dreapta noastra, legendarul râu, care-a chemat pe Dragos descalecatorul din poghiazurile Maramuresului sa-i urzeasc-o tara noua, se-ndoaie linistit pe sub dealul învârstat de lanuri, taindu-si printre fânete si huceaguri o albie cu mult mai lata decât îi trebuie. În stânga, pe marginile luncii, în falduri largi îsi lasa Carpatii gateala lor de codri. Suntem în Suceava, în cel din urma tinut de munte al tarii. Cerul e de un albastru limpede, straveziu, câtiva noruleti, prigoriti de razele soarelui, se frâng încet în bulgari de rubin si se topesc. soseaua, neteda si alba, abate printr-o alee de salcii, trece podul Moldovii si urca traganat dealul Spatarestilor, de unde se lasa-n Falticeni; iar noi tinem înainte drumul Bogdanestilor, pe sub poalele muntilor, dam pe la Mânastirea Râsca, pusa subt o sprinceana de braniste, la marginea sesului, întemeiata de episcopul Macarie al Romanului în zilele lui Petru Rares, care-a înzestrat-o c-o biserica si cu opt chilii. Ne oprim la Baia, sat harnic si bogat, oras de frunte pe vremea lui Dragos-voda, pamânt framântat în sânge: plugarii de azi rastoarna brazda peste mormintele a zece mii de unguri si povestesc lucruri înaltatoare, auzite din batrani. S-a sculat craiul Ungariei, Matei Corvin, care nu mai putea dormi de vâlva lui stefan cel Mare, si, ridicându-si toata oastea, a razbatut încoace prin pasul Oituzului, pradând satele în cale; s-a oprit sapte zile la Roman, apoi i-a dat foc s-a purces spre Suceava. Înserând pe valea asta si fiind vreme de iarna si vifor, s-a tras cu oastea la adapost s-a tabarât în Baia, sa stea pâna s-o mai lumina de sus. Iar domnul nostru, care-l astepta la portile Sucevei, vazând zabava craiului, n-a mai stat la gânduri, ci iute si-a luat o mâna de sprintenasi si, gonind dealurile, s-a lasat, în puterea noptii, ca o vijelie, în lagarul ungurilor, si-atâta i-a izbit de naprasnic si fara de veste, încât toata falnica ostire a lui Mateias, învalmasita de spaima întunericului si de grindina sagetilor ce-o împroscau de pretutindeni, a fost în mai putin de-un ceas sfarâmata si pusa pe fuga. Cic-a fost asa macel, ca urla valea de vaiete, armele scaparau fulgere-n bezna, pâlcuri întregi se abateau stropsite-n picioarele cailor, si ori încotro fugeau bietii unguri, tot de stefan dadeau. Praful s-a ales pâna-n ziua din oastea cea grozava. Iar trufasul rege, care venise sa cucereasca Moldova, de-abia a scapat, ranit de-o sageata si dus pe targa prin cararile muntilor. Pentru amintirea acelei biruinti, stefan a ridicat în Baia Biserica Alba – la ruinele ei, taranii cu dare de mâna, pazitori unei sfinte datine stramosesti, duc în toti anii, în ziua de Sfântu Gheorghe, mâncari, bauturi, în vase noua, împodobite cu flori, si fac praznice pentru saraci. Ce oameni alesi, si ce gospodarii frumoase sunt prin partile astea ale Sucevei! Pe lunca Moldovii si pe vâlcelele somuzului sparte de iazuri se-nsira ca o salba în jurul Falticenilor mândrete de sate, asezari de mosneni, care pastreaza cu sfintenie portul, legendele si bunele obiceiuri ale vremurilor de demult: Baia, Bogata, cu urmele vechilor mine de aur desfundate de romani, Sasca, Radasenii, cu vestitile-i livezi de meri, Bradatelul, cu minunata-i padure, în care doarme un lac albastru, încunjurat de brazi, izvoare zgomotoase se prabusesc printre stânci – o bucatica de munte, rupta din Carpati si rasadita aici, ca de-o putere dumnezeiasca, sa stea podoaba satului… si pe toate vaile astea gasesti amintiri pretioase din trecutul neamului nostru, biserici vechi, durate de Alexandru cel Bun, de Ștefan cel Mare, de Petru Rares…

Suntem la Cornul-Luncii, în pragul tinutului Suceava – si al tarii. Neteda si alba ca marmura se întinde înaintea noastra soseaua care merge la Dorna… Frântura de rai, scumpa inimii noastre, cântata de poeti, tarâna sfânta în care se odihnesc vasele celui mai glorios Voievod al Moldovei, nespus de duios freamata izvoarele tale – si ce dulce-i umbra codrilor tai!… tu esti într-adevar una din cele mai frumoase tari de pe pamânt, – dar numele tau ne doare sa-l rostim si -strabatându-ti fermecatoarele drumuri – ochii nostri nu-ti pot privi podoabele decât printr-o perdea de lacrimi.

(din România pitorească de Alexandru Vlahuță)
Sursa: scritub.com/literatura-romana

9 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Alexandru Vlahuță

3 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Despre trei culori

Ziua limbii române n-a trecut
căci vorba dulce cu care am crescut
e răsfățată de poeți și scriitori,
de toți cei ce o iubesc neabătut
pe drumul vieții călători.
Și iau condeiul spre mărturisire
căci nu-mi dă pace, din cauză de iubire:

Luat-am din galbenul
din spic și soare:
taina iubirii ambasadoare;
luat-am din albastrul
azuriu al cerului
o taină, spre dar pământului;
luat-am din roșul
sângelui de om viteaz
și-al buzelor ce dau cuvântul,
puterea realizării, simțul treaz;
de toate trei îmi spune gândul
că nu înseamnă numai tricolorul,
ci poate fi licoare fermecată
în care, să-mi înmoi condeiul
și despre trei culori să scriu,
în el – poemul.

© Georgeta R.M.

Scrie un comentariu

Din categoria Motive pentru condei