În Muntii Sucevii

Prin România pitorească, ”o poezie de la un capăt la altul…” (Nicolae Petrașcu), Alexandru Vlahuță „ne-a făcut să vedem și să iubim și mai mult țara, frumusețile ei, locul unde s-a desfășurat istoria acestui neam” (Garabet Ibrăileanu)

Pe la-ngânarea zorilor iesim din cotlonul mânastirii, pe poarta pâraului Agapia, în largul luncii aburite de bruma, trecem prin Târgu-Neamtului, printre dughenile ce-ncep a-si ridica obloanele, deschizând ochi somnorosi în ulita pustie, urcam dealul Oglinzilor, din zarea caruia vedem la stânga „Baile Oglinzi”, sub poalele codrului, si dam pe la satul Boroaia în frumoasa si îmbelsugata vale a Moldovii. În dreapta noastra, legendarul râu, care-a chemat pe Dragos descalecatorul din poghiazurile Maramuresului sa-i urzeasc-o tara noua, se-ndoaie linistit pe sub dealul învârstat de lanuri, taindu-si printre fânete si huceaguri o albie cu mult mai lata decât îi trebuie. În stânga, pe marginile luncii, în falduri largi îsi lasa Carpatii gateala lor de codri. Suntem în Suceava, în cel din urma tinut de munte al tarii. Cerul e de un albastru limpede, straveziu, câtiva noruleti, prigoriti de razele soarelui, se frâng încet în bulgari de rubin si se topesc. soseaua, neteda si alba, abate printr-o alee de salcii, trece podul Moldovii si urca traganat dealul Spatarestilor, de unde se lasa-n Falticeni; iar noi tinem înainte drumul Bogdanestilor, pe sub poalele muntilor, dam pe la Mânastirea Râsca, pusa subt o sprinceana de braniste, la marginea sesului, întemeiata de episcopul Macarie al Romanului în zilele lui Petru Rares, care-a înzestrat-o c-o biserica si cu opt chilii. Ne oprim la Baia, sat harnic si bogat, oras de frunte pe vremea lui Dragos-voda, pamânt framântat în sânge: plugarii de azi rastoarna brazda peste mormintele a zece mii de unguri si povestesc lucruri înaltatoare, auzite din batrani. S-a sculat craiul Ungariei, Matei Corvin, care nu mai putea dormi de vâlva lui stefan cel Mare, si, ridicându-si toata oastea, a razbatut încoace prin pasul Oituzului, pradând satele în cale; s-a oprit sapte zile la Roman, apoi i-a dat foc s-a purces spre Suceava. Înserând pe valea asta si fiind vreme de iarna si vifor, s-a tras cu oastea la adapost s-a tabarât în Baia, sa stea pâna s-o mai lumina de sus. Iar domnul nostru, care-l astepta la portile Sucevei, vazând zabava craiului, n-a mai stat la gânduri, ci iute si-a luat o mâna de sprintenasi si, gonind dealurile, s-a lasat, în puterea noptii, ca o vijelie, în lagarul ungurilor, si-atâta i-a izbit de naprasnic si fara de veste, încât toata falnica ostire a lui Mateias, învalmasita de spaima întunericului si de grindina sagetilor ce-o împroscau de pretutindeni, a fost în mai putin de-un ceas sfarâmata si pusa pe fuga. Cic-a fost asa macel, ca urla valea de vaiete, armele scaparau fulgere-n bezna, pâlcuri întregi se abateau stropsite-n picioarele cailor, si ori încotro fugeau bietii unguri, tot de stefan dadeau. Praful s-a ales pâna-n ziua din oastea cea grozava. Iar trufasul rege, care venise sa cucereasca Moldova, de-abia a scapat, ranit de-o sageata si dus pe targa prin cararile muntilor. Pentru amintirea acelei biruinti, stefan a ridicat în Baia Biserica Alba – la ruinele ei, taranii cu dare de mâna, pazitori unei sfinte datine stramosesti, duc în toti anii, în ziua de Sfântu Gheorghe, mâncari, bauturi, în vase noua, împodobite cu flori, si fac praznice pentru saraci. Ce oameni alesi, si ce gospodarii frumoase sunt prin partile astea ale Sucevei! Pe lunca Moldovii si pe vâlcelele somuzului sparte de iazuri se-nsira ca o salba în jurul Falticenilor mândrete de sate, asezari de mosneni, care pastreaza cu sfintenie portul, legendele si bunele obiceiuri ale vremurilor de demult: Baia, Bogata, cu urmele vechilor mine de aur desfundate de romani, Sasca, Radasenii, cu vestitile-i livezi de meri, Bradatelul, cu minunata-i padure, în care doarme un lac albastru, încunjurat de brazi, izvoare zgomotoase se prabusesc printre stânci – o bucatica de munte, rupta din Carpati si rasadita aici, ca de-o putere dumnezeiasca, sa stea podoaba satului… si pe toate vaile astea gasesti amintiri pretioase din trecutul neamului nostru, biserici vechi, durate de Alexandru cel Bun, de Ștefan cel Mare, de Petru Rares…

Suntem la Cornul-Luncii, în pragul tinutului Suceava – si al tarii. Neteda si alba ca marmura se întinde înaintea noastra soseaua care merge la Dorna… Frântura de rai, scumpa inimii noastre, cântata de poeti, tarâna sfânta în care se odihnesc vasele celui mai glorios Voievod al Moldovei, nespus de duios freamata izvoarele tale – si ce dulce-i umbra codrilor tai!… tu esti într-adevar una din cele mai frumoase tari de pe pamânt, – dar numele tau ne doare sa-l rostim si -strabatându-ti fermecatoarele drumuri – ochii nostri nu-ti pot privi podoabele decât printr-o perdea de lacrimi.

(din România pitorească de Alexandru Vlahuță)
Sursa: scritub.com/literatura-romana