Poezii

Anamneză

Puterile cuvântului le ştiu
şi nu de-acum şi nici de prin aproape,
ci de pe când mi se purtau pe ape
în oglindirea cerului sălciu,
precum in deltă duhul dimineţii
închipuie icoane din nimic,
în pelican se’ncuibă şi’n chitic
şi’ngreunează cimbrii şi scaieţii.
Rostesc şi totul se preface’n rost:
Ologul zburdă, ciungul vă mângâie,
vă’mbrăţişaţi cu cel mâncat de râie,
lunatecul surâde’n adăpost,
aude surdul, orbul vede, sfinte
vi-s târfele cetăţii, prin ce spun
se’ntoarnă osândiţii din surghiun,
cuvântul meu răzbate şi’n morminte.
Uimiţi, voi credeţi că scornesc minuni
ca să-mi arăt puteri nepământene.
Minunea, vai !, e numai pentru lene.
La spaime sacre când veţi fi imuni?
Sunt om ca voi, dar om încuvântat.
Miracolul e fapta mea cea bună.
De-acum nici o durere n’o să spună
că mi-a cerut un leac şi nu i-am dat.

Axion

M’apropii de tine cu dulce sfială,
ca aburul gliei de slava domoală,
şi cumpăn văzduhul ca norul stingher,
uşor pentru humă, prea greu pentru cer.
Mă bucur de tine cu dulce cântare,
ca scoica’ntr’o undă, ca roua’ntr’o floare,
că numai prin tine suflarea-mi scânteie
a opta lumină pe reci curcubeie.
Mă mântui prin tine cu dulce minune,
cum gândul nu ştie, cum graiul nu spune,
cum numai oglinda făptura mi-o’ngână,
cu-o faţă’n lumină, cu alta’n ţărână.
Si cântu-te, Doamnă, cu dulce uimire,
cu inima prinsă pe strună subţire,
ca steaua’ntr’o rază, ca măru’n parfum,
cercând veşnicia pe clipa de-acum. ”

de Bartolomeu Valeriu Anania