Clipa Basarabiei

Moto
„A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabia exista cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”.
(Eminescu, Opere X. Publicistică. Editura Academiei, 1989, p. 57).

„Deşteaptă-te, pămînt român! Biruie-ţi durerea, e vremea să ieşi din amorţire, seminţie a domnitorilor lumei!… Aştepţi oare, spre a învia, ca strămoşii să se scoale din morminte?… Într-adevăr, într-adevăr ei s-au sculat, şi tu nu i-ai văzut… Ei au grăit, şi tu nu i-ai auzit… Cinge-ţi coapsa ta, caută şi ascultă… Ziua dreptăţii se apropie… toate popoarele s-au mişcat… căci furtuna mîntuirei a început!”
(Alecu Russo, Cîntarea României, versetul 62).

„Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.” (Grigore Vieru)

De la inversarea, cu intenţie, a geografiei istorice, fapt posibil doar pe hartă şi în cabinetele diplomaţilor, se ajunge la fenomene de aculturaţie şi de colonizare (sau, într-o retorică mai nouă, pentru întreţinerea orgoliilor „celui tare”, a „sălbatecului modern”), la „ciocnirea civilizaţiilor”; dar şi la bătălia pentru triumful adevărului în temeiul documentului de arhivă, ca să se dea o umbră de speranţă majorităţii păgubite. Basarabia reprezintă un caz tipic în această privinţă, destinat să întreţină nu doar starea conflictuală, „ciocnirea”, ci vrajba şi înrăirea, căderea din starea de umanitate.
S-a început cu o minciună imperială, tratatul de la Lutk. (Se întîmpla, totuşi, dincolo de Nistru şi de seria de cetăţi de strajă, preexistente: Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă); s-a continuat, după un secol, printr-un rapt monstruos, pe măsură (la 1812), ca atacurile împotriva insulei de romanitate, „de la Nistru pîn’ la Tisa”, să capete forme dramatice, fiind vizată îndeosebi fibra etnică, situarea spaţio-temporală, jurisdicţia istorică, deprinderile cutumiare şi etice. Dezbinarea şi acapararea au fost legile de fier ale năvălitorilor colonializatori. Ei au reformulat datele realităţii milenare, pentru a da faţă convenabilă, însă
înşelătoare, ordinii impuse în folos propriu. Ce înseamnă Moldova versus Basarabia, decît o nemaipomenită contrafacere geo-politică, o sfidătoare siluire a adevărului? Moldova şi-a luat numele de la un rîu care-şi poartă undele pe o întindere de teren aflată „dincoace”; şi de la o legendă intrată în conştiinţa tuturor românilor. Între Baia şi Siret se cuprinde spaţiul de întemeiere şi de extindere a Moldovei lui Alexandru cel Bun, a lui Ştefan cel Mare, a lui Dimitrie Cantemir. Mişcarea întemeietoare de viaţă istorică şi culturală a pornit dinspre Carpaţi spre Nistru şi mai departe. Nu invers. Pe-atunci, ruşii abia se organizau în jurul Novgorodului, ajutaţi de suedezi; Kievul avea să se înalţe în spiritualitate abia o dată cu Petru Movilă, iar curtea ţaristă se putea făli, ceva mai tîrziu, să aibă în mijlocul ei un reprezentant al Academiei din Berlin, în persoana înţeleptului, dar naivului domnitor, Dimitrie Cantemir. Lucrurile trebuie spuse răspicat în litera lor. Şi tot aşa: ce înseamnă Moldova versus România?
Este o nouă şi diabolică intenţie de spintecare a trunchiului comun şi indivizibil, nu numai teritorial, de data aceasta, dar şi etnic, lingvistic, spiritual. După ce criterii îşi fabrică manualele istoricii si lingviştii din cabinetul comunistului şi românofobului Voronin? Nu ne rămâne decît să ne angajăm, în bătălia pentru adevărul istoric, cu cărţile pe masă, pentru a discuta coerent, cu măsură, temeinic şi în firea lucrurilor.
O astfel de carte doveditoare, de replică este, fără îndoială, Basarabia necunoscută, elaborată în mai multe volume, începînd cu anul 1993 („Universitas”, Chişinău şi continuînd: 1997, „Museum”; „Museum”, 2002; „Museum”, 2006) de energicul publicist şi om de cultură basarabean Iurie Colesnic. Ni se înfăţişează, pe mai multe sute, chiar mii de pagini, „o clipă” din viaţa Basarabiei, cea mai semnificativă şi impunătoare dintre toate. Ea corespunde momentului de iluminare şi de voinţă, cînd forţele autohtone şi patriotice au ascultat chemarea pămîntului, au înfiinţat Sfatul Ţării, în tradiţia vechilor domnitori şi au decis, „într-un glas” cu fraţii ardeleni, Unirea cu Ţara. Această „clipă” aurorală nu însemna numai redeşteptarea Basarabiei. Era şi „clipa României” reîntregite. Basarabia a dat prima tonul, cum se ştie, în mod decis şi în perfectă cunoştinţă de cauză, ca partea cea mai îndurerată şi cea mai încercată din fiinţa etnică. Atunci s-a cîntat pentru toţi românii Limba noastră, în chip de imn, de doină şi de rugăciune. Să se reţină: o poezie alcătuită de un preot, fiu de plugar. Şi să nu uităm: tot un basarabean a fost primul care a pus în frază şi în ton melodios imaginea de glorie şi de îndurerare a României. L-am numit pe Alecu Russo. El este unul dintre aceia care au lucrat cu meşteşug şi înţelepciune ca numele Ţării să intre în gînd şi în inimă. Şi tot el a salvat şi dăruit pentru memorie Mioriţa, „cea mai frumoasă epopee păstorească din lume” (cuvintele îi aparţin). Aşadar, „clipa Basarabiei” este însăşi „clipa României” din totdeauna.
Basarabia necunoscută cuprinde succinte schiţe de biografie culturală privind personalităţi ale locului, care s-au afirmat în anume planuri ale vieţii politico-administrative şi spirituale, reuşind, prin lucrare grea şi la unison, să menţină suportul moral, continuitatea şi coerenţa etnică a elementului românesc dintre Prut şi Nistru, împotriva tendintelor vrăjmaşe, din afară, de dispersare şi de nimicire. Unii au roit, după împrejurări, spre alte centre de cultură, în interiorul ţării sau în afara graniţelor. Reveneau, însă, de fiecare dată cînd situaţia celor rămaşi locului devenea critică, reangajîndu-se, cu putere, întru ajutorare.
Se asigura ochiul de veghe, necesar şi vital.
Autorul, Iurie Colesnic, a trecut dincolo de nume de primă mărime, ca Alecu Russo, Hasdeu, Stere, care aparţin, în fond, tezaurului general românesc. S-a procedat aşa, după cîte se pare, din două motive. În primul rînd, personalităţile citate îşi fac simţită peste tot prezenţa, îndeosebi Alecu Russo şi Constantin Stere. Cel dintîi şi-a consacrat definitiv numele prin cultivarea neostenită a românismului şi a unitătii, în spiritul avîntat şi sacrificial, specific epocii lui Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri, cei doi mari prieteni ai autorului poemei
Cîntarea României. Patruzecioptiştii au fost unionişti înainte de toate. De altfel, ei au şi realizat acest ideal naţional, într-o primă etapă, decisivă. După înfăptuirea lui, orice încercare de dezbinare a fost totdeauna înţeleasă drept antiromânism, asasinat etnic, pînă la etnocid.
În ce-l priveşte pe Constantin Stere, el a preluat ideea unităţii neamului la scară lărgită, pînă la cuprinderea organismului în totalitatea lui naturală şi istorică şi a cultivat-o cu aceeaşi înflăcărare pe care o întîlnim la Goga şi la Iorga. Profesor la Iaşi, înfiinţa revista „Viaţa Românească”, în amintirea „Daciei literare”, publicaţii de cultură în general. Cu gîndul la basarabenii săi, însă, şi la partea din trupul românismului aflată în pericolul înstrăinării forţate, înfiinţa reviste unioniste în folosul direct al locuitorilor dintre Prut şi Nistru; şi tot el a fost cel mai activ şi influent în acţiunea de întemeiere a Sfatului Ţării, nucleul politic al dezvoltării Basarabiei viitoare, revenită în componenţa naturală a Ţării. Lui Constantin Stere i se datorează înfiinţarea ziarului „Basarabia” (ajutat de Zamfir Arbore, Ion Pelivan, Emanuil Gavriliţă), la 1906, primul în limba autohtonilor, adică româna. În acea vreme, română însemna unire. Au urmat „Viaţa Basarabiei” (1907) şi „Cuvînt moldovenesc” (1914). Ca amănunt: toţi cei trei mari basarabeni, Alecu Russo, B. P. Hasdeu şi Constantin Stere au fost adversari de neîmpăcat ai rusificării şi ai colonizării.
Din derularea destinelor acestor cărturari de seamă rezultă că ideea Unirii venea din timpuri îndepărtate, pentru basarabeni, ca un vis încă neîmplinit, cum spunea poetul, sprijinind speranţa încă înaintea înfăptuirii ei. De altfel, scriitorul de la Chişinău şi autorul Basarabiei necunoscute, care s-a afirmat, am putea spune ireproşabil, deopotrivă, în domeniul istoriei şi teoriei literare (a se vedea Literatura română, „Museum”, Chişinău, 2000, 520 p.), i-a consacrat lui Constantin Stere o cercetare temeinică, de arhivă (Constantin Stere, Documentări politice. Museum – Fundaţia Culturală Română. Bucureşti-Chişinău, 2002, 638 p.), corectînd necesar şi pertinent şablonul narodnicist cu care ne-au obişnuit manualele comuniste, ca şi prea mult lăudata şi amalgamata monografie a lui Z. Ornea. Pe scurt, aceeaşi menire de corectare şi cuprindere largă a imaginarului politico-cultural are şi cartea, în completare, Basarabia necunoscută.
Autohtoniei i se adaugă educaţia civică aleasă (dobîndită-moştenită), în măsură să întărească statura morală a combatanţilor. Ca să facem o statistică lămuritoare, din cele 46 de chipuri evocate în primul volum, o treime sunt preoţi, cu 4 mitropoliţi printre ei, iar majoritatea celor rămaşi (de regulă, cadre didactice, jurişti, scriitori, ziarişti, actori, pictori) şi-au început cariera trecînd prin seminarii şi academii teologice. Alexandru Cristea şi Alexandru David sunt preoţi, muzicieni şi publicişti; Ion Buzdugan, jurist, economist, poet şi jurnalist; Alexei Mateevici, preot-poet şi erou. Biserica, şcoala, tradiţia istorică îi menţineau în permanentă vibraţie. Li se adaugă profesori de mare profil ştiinţific şi profesional, asemenea lui Ştefan Ciobanu ori Al. Boldur. Găsim în paginile cărţii lui Iurie Colesnic informaţia, neştiută de multă lume, că unul dintre cei patru generali ai României, anume Alexandru Averescu, a fost basarabean. Cum vedem, sunt prezentate în carte caractere puternice, încercate. Este şi cazul preotului şi mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu care se deschide volumul întîi. Era „fiu de răzeş şi ostaş de frontieră”, unul dintre marii misionari ai românismului în prigoană, în legătură cu care s-a păstrat duşmănoasă tăcere. Şi-a început şcoala în Transilvania, unde avea un unchi preot şi a continuat-o la Budapesta, ca să urmeze Academia teologică din Kiev. După un stagiu la Iaşi, călătoreşte în Orient şi în sudul Dunării, la Constantinopole, Smirna, Patmos, Afon; se întoarce iarăşi o vreme în ţările române (Cozia, Iaşi) şi ajunge din nou la Kiev, Poltava, Odessa. Peste tot ţine cursuri la institute teologice şi predici de suflet în biserici şi mănăstiri. Ajunge episcop al Cetăţii Albe şi al Benderului şi e numit mitropolit al Moldovei şi Munteniei, „fiind sfinţit la Iaşi”. În cele din urmă, „se retrage la Chişinău şi este nevoit s-o înceapă cu organizarea unei noi eparhii a Basarabiei”. Remarcabilă este şi figura lui Vasile Gafencu, de asemenea fiu de plugar la origine. I se potriveşte perfect strofa lui Mateevici: „Limba noastră-i limbă sfîntă,/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plîng şi care-o cîntă/ Pe la vatra lor ţăranii”. Pentru că a făcut parte din Sfatul Ţării, Vasile Gafencu a fost deportat şi s-a pierdut, prin 1940, într-un gulag din pădurile îndepărtatului Arhanghelsc. Fiul său, Valeriu Gafencu, „sfîntul închisorilor”, cum i se spunea printre deţinuţii de la Piteşti, avea să sfîrşească şi el dramatic; iar unchiul lui Valeriu şi fratele lui Vasile Gafencu, anume Grigore Gafencu, fost ministru în Guvernul României interbelice, s-a văzut nevoit să fugă din ţară sub ameninţarea tancurilor cu stea roşie. O familie zdrobită de comunişti, ca multe altele din spaţiul eminescian „de la Nistru pîn’ la Tisa”.
Cum spuneam, Iurie Colesnic a dat prioritate elitei culturale, locale deocamdată, dorind să se afle că lumea intelectuală a basarabenilor nu se reducea la cîteva nume cunoscute doar din surse publicate sub cenzură. Exista la faţa locului o categorie întreagă, bine constituită, de oameni activi şi curajoşi, pregătită să întîmpine tendinţele potrivnice, dirijate de aproape sau de departe. De aceea, în special volumul întîi pune în faţa cititorului schiţe de portret ale unor
cărturari, participanţi direct la momentele conflictuale de la începutul secolului trecut. Se lămureşte, indirect, cealaltă problemă de fond din istoria mai nouă a Basarabiei, ca un adaos la ce s-a spus deja: dorinţa generală de unire cu Ţara nu s-a produs spontan, sub impulsul împrejurărilor de moment. Ea s-a născut din interiorul organic, cu răspundere şi cu asumare şi a fost sprijinită de forţele locale care au pus în practică o comandă transmisă imperios din generaţie în generaţie. Dovadă că în „clipa” dată s-au ivit oamenii necesari şi vrednici care au fost recunoscuţi ca mesageri ai adevărului, intrînd glorios în istoria politică şi culturală a României: Pantelimon Halippa, Ion Inculeţ, Ioan Pelivan, Anton Crihan, Vasile Gafencu, Liviu Marian, etc.; ca să nu mai vorbesc de profesori de înaltă valoare, de savanţi, îndeosebi filologi, de artişti şi de actori celebri.
De reţinut modul tenace al basarabenilor de angajare pe toate planurile împotriva ţarismului, îndeosebi pentru libertate etnică şi democraţie. Doar un singur caz citez, figura de legendă a lui Zamfir Arbore, după însemnările unui martor de epocă: „În casa lui Arbore, veneau toţi acei care erau împotriva ţarismului, pentru eliberarea Basarabiei şi a Poloniei. Întîlneai acolo oameni de diferite neamuri, din diferite medii, din diferite ţări, de diferite dogme politice,
dar legaţi toţi printr-un profund sentiment contra ţarismului şi pentru eliberarea popoarelor de sub jugul lui. Şi toţi găseau la el un cuvînt de îmbărbătare, de îndrumare şi ajutor” (Cf. Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, ediţia, 2002, p. 8).
După pilda lui Zamfir Arbore (din viţa celebrului hatman de la Hotin?), acţionează şi basarabenii de astăzi, cu aceeaşi sete de libertate, organizaţi în societăţi culturale, instituţii publice, case de editură, fundaţii politice internaţionale. Dificultatea, ca o sporire a răului, constă în faptul că oamenii lui Voronin sunt mai pătimaşi decît slugile ţarului. Dacă asta e posibil! Probabil că se doreşte o încheiere ruşinoasă, fără margini, a domniei comunismului. Partea neplăcută este că a căzut năpasta pe biata noastră Basarabie, adică „cealaltă” Românie, să fie scena pentru ultimul act al sinistrei istorii. Îndemnul lui Alecu Russo încă este de actualitate: „Cinge-ţi coapsa, ţară română… şi-ţi întăreşte inima… miazănoapte şi miazăzi, apusul şi răsăritul, lumina şi întunerecul, cugetul dizbrăcător şi dreptatea s-au luat la luptă… Urlă vijălia de pe urmă… Duhul Domnului trece pre pămînt!…” Ca şi oastea de preoţi basarabeni, şi scriitorul de pe malul Bâcului dădea un înţeles înalt psalmic scrierilor sale. De aceea a şi compus Cîntarea României; de aceea se dovedeşte a fi mai mult decît utilă cartea lui Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută.

Petru Ursache

Sursa:
Revista Bucovina literară nr. 3-4 (301- 302) martie-aprilie 2016, pag. 84-86

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Motive pentru condei

Un răspuns la „Clipa Basarabiei

  1. Bonjour et belle semaine à venir , profite bien du soleil bisous ton ami Bernard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s