Arhive lunare: August 2017

Expoziția de grafică: ”Chipuri în timp – Inocență și înțelepciune”

Această prezentare necesită JavaScript.

Vernisajul expoziției itinerante de grafică: ”Chipuri în timp – Inocență și înțelepciune”, eveniment găzduit în incinta Muzeului de Istorie Suceava (8 – 24 August 2017), a oferit vizitatorilor prilejul de a aprecia și admira lucrările d-nei Aida Șușter Boțan (a abordat până în prezent grafică de carte, artă religioasă, pictură murală, vitralii) și ale fiicei sale Alexandra Calistru.
Lucrările expoziției, lucrări de grafică în cărbune și pastel reunesc portretele unor personalități de seamă, cu înaltă trăire ortodoxă, începând din perioada interbelică până în contemporaneitate.
Ținând cont că anul 2017 a fost declarat de către Patriarhia Română ca Anul comemorativ Iustinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în perioada comunistă, artista Aida Șușter Boțan prin această expoziție aduce un omagiu reprezentanților de seamă ale spiritualității românești cum ar fi: Dumitru Stăniloae, Ilie Cleopa, Sofian Boghiu, Iustin Pârvu, Adrian Făgețeanu, Paisie Olaru, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Petre Țuțea, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Nicolae Șteinhardt, Rafail Noica ș.a. după cum veți descoperi din imaginile de mai sus sau vizitând expoziția.
Tema o reprezintă împletirea valorilor neamului – trăirea creștin-ortodoxă, tradiția și cultura română ca măreție morală și bastion al identității naționale. Alături de artista Aida Șușter Boțan a expus și fiica sa, Alexandra Calistru cu portrete în cărbune.
Prezentarea expoziției a fost susținută de dr. Valeriu Gavrilovici, medic și președinte APOR Filiala Suceava, Pr. arhim. Vartolomeu Chira de la M-rea Sf. Ioan cel Nou, Pr. Ioan Irimia de la biserica Sfânta Înviere și artiștii plastici mai sus menționați. Vernisajul s-a încheiat cu un recital de muzică și poezie:
http://www.youtube.com/watch?v=NrvACFtHduI

Scrie un comentariu

Din categoria Motive pentru condei

Sonet din arome

Din aroma credinței, culturii
din care aproape zilnic inspir
rânduiesc file cu sens și desfir
înțelesuri, cuvinte aurii.

La început a fost Cuvântul – fir
nevăzut, luminos stând mărturii
poeme, elixirul învățăturii
născute din tainicul potir.

Învățăturile au inspirat
suflete alese ce prin cuvânt
s-au înălțat peste timp dăinuind.

Iubirea de frumos a lucrat
în suflete frumoase pe pământ,
pentru o viață frumoasă, mântuind.

© Georgeta R.M.

Scrie un comentariu

Din categoria Motive pentru condei

Copacul – arhetip al inconștientului în scrierile lui Gellu Naum

Aventura întoarcerii la origini începe cu întrebarea filozofică ce se situează la baza oricărei cunoaşteri despre sine şi lume: „De ce?”. Omul preocupat de misterele fiinţei, Întrebătorul, propune, imediat după etapa conştientizării de sine, o interogaţie care se referă la menirea sa în lume. Cercetarea se face mai ales în spaţiul inconştientului, Întrebătorul fiind „cel adormit”, nu cel conştient şi raţional. Lumea interioară, în care poetul se mişcă uşor datorită somnului şi visului, este marcată de „o linişte halucinantă, o lentă scufundare”, la capătul căreia se deschide „un gol primejdios încremenit în spaţiul său de brusturi şi urzici sub care şerpii mişunau neauziţi şi nevăzuţi”(1). În această lume a începuturilor fiinţa umană se simte protejată, ca în pântecul matern, reconfortată de „o stranie vecinătate” pe care Naum o numeşte în alte scrieri „fratele prenatal”: „cu ochii închişi noi ne simţeam invulnerabili şi apropiaţi de o stranie vecinătate deşi simţeam aproape vidul în circularitatea lui nostalgică // stăteam deoparte liniştiţi nu se mişca nimic nu se clintea o frunză când unul dintre noi cel adormit a murmurat în somn «însă de ce»”(2).
În mod natural, poetul primitiv are acces la vis, somnul fiind, însă, şi pentru omul modern o cale de întoarcere la origini. Această revenire la Centru, la Principiu, este posibilă în starea primară a somnului, unde visul poate furniza informaţii despre existenţa pură din inconştient. Într-un alt poem din Copacul-animal, Naum face diferenţa între cei care sunt legaţi de lumea primitivă ce însumează toate adevărurile fiinţei şi ceilalţi, „cei fără somn”, mereu conştienţi, mereu ancoraţi în realitate, care, deşi bat „la porţi”, nu au acces la tainele Lumii. Iniţiaţii, marcaţi, ca de obicei, prin pronumele personal la persoana I, „noi”, se culcă pe „pajiştea aceea printre flori / printre ceasornice coclite şi ierburi de culoarea ochilor”(3), ştiind că numărul lor s-a împuţinat deoarece o parte au fost fie absorbiţi de cotidian, fie înşelaţi pe drum, crezând „că au ajuns” acolo, „că se poate ajunge vreodată”. Faptul că poetul iniţiat se identifică cu simboluri care se subîncadrează arhetipului apei (râul, ploaia) sau arhetipului aerului (norul, ceaţa) arată că este preocupat de o transformare, de o evoluţie a propriului sine. Conform principiului lui Heraclit, de care Gellu Naum a fost foarte influenţat, Totul este o curgere, sinonimă cu devenirea. În acest context, observăm că elementele amintite de suprarealist impun această mişcare continuă, specifică apei, ele fiind în fond forme diferite ale acesteia în univers: „La început fuseserăm mai mulţi Apoi / am rămas câţiva Ceilalţi au şters-o / prin târguri ca să-şi vândă raniţele cu săpun / unii şi-au îngropat obrajii în minunea unor clavicule de spumă / alţii s-au lungit pe pavaj Credeau că au ajuns / în hibernarea aceea maternă / (fireşte veneam de departe Pe drum / luasem numele de râu de nor de ceaţă de ploaie / şi asta istoveşte)”(4).
Cercetarea interiorului nu se desfăşoară decât în timpul somnului, adâncirea totală a poetului în această stare putându-se solda cu încheierea definitivă a oricărui contact cu lumea conştientă. Aşadar, somnul se poate continua în mod fatal cu moartea: „Noi ne culcam pe crengi Nu dormeam / ştiam că ne pândesc primejdiile unui somn fără trezire / ne odihneam Şi cât dura odihna / ca să rămânem treji săpam adânc / în visele noastre de sare”(5).
Scrierile lui Naum surprind misterul vieţii vegetale, o natură menită să descrie interiorul, „mlaştinile”. Pe lângă arbore , simbol complex şi răspândit în numeroase culturi străvechi, identificăm şi alte arhetipuri precum „iedera”, ca marcă a femininului, a permanenţei şi „feriga”, considerată miraculoasă încă din antichitate. Copacului îi este acordată o atenţie deosebită în poezia lui Naum, el fiind sinonim cu viaţa interioară, cea autentică. În acelaşi timp, el este în legătură cu lumea cosmică şi cu cea telurică. Metafora copacului-animal, cu rădăcinile „înfipte” în inconştient şi cu ramurile crescând în spaţiul realităţii, poate fi explicată prin modul în care se amestecă „viaţa vegetală”, a regenerării continue, a nemuririi, cu viaţa conştientă, care abate fiinţa umană din drumul devenirii. El este „năuca descifrare a gesturilor-mame”, simbol al interiorităţii duale, contrastante, vorbind despre „o aventură, în fond continuă, nelocalizată în timp şi spaţiu”(6) a fiinţei umane: „seara când autobuzele se retrag în noi / şi noi garajele noi muncile crepusculare / noi care cântărim cu precizie natura semnificantului / semănăm păsări şi ne acuplăm cu hidra de la Lerna / pe când stăpânii tainici ai planetelor / ne reconstruiesc şi celelalte // Dar după cum spuneam / a şaptea oară se va naşte copacul-animal / şi nimeni nu va întreba nimic / cuib pe sub cuib ţiglă sub ţiglă scoarţă sub scoarţă / pentru noi nedumerirea agreabilă mâna perfect spălată pragul neprevizibil / pentru noi călăuza intimă a insatisfacţiei / O dată mai mult aceleaşi degete umede pe feţele noastre / (pe un pământ pătrat pe suprafeţele ademenitoare / năuca descifrare a gesturilor-mame)”(7).
Sursa și continuarea: http://icr.ro/uploads/files/161971glasul-bucovinei-1-2-2014.pdf pag. 97 – 101

Scrie un comentariu

Din categoria Motive pentru condei

Puncte de vedere: Poetul Tudor Arghezi, un „Toma” al liricii românești

Acum 50 de ani, într-o zi de 14 iulie, pentru Tudor Arghezi totul s-a limpezit. După ani buni în care poetul a pendulat între credință și îndoială, între certitudine și tăgadă, Dumnezeu a hotărnicit să-i spulbere această stare de incertitudine căci, odată ce trupul i-a fost coborât în lacomul pământ din grădina casei din strada „Mărțișor”, sufletul i-a fost purtat de îngeri către Cereștile locașuri, pentru a-L vedea pe Cel în care a crezut dar, de care, uneori s-a și îndoit.
Înainte de a desluși, pe cât ne este cu putință, dacă Arghezi a fost sau nu religios, vă propun să trecem în revistă câteva dintre reperele sale biografice. Cunoscutul stihuitor, s-a născut la 21 mai 1880, în Bucureşti, în familia lui Nae și Maria Theodorescu. A primit la naştere numele de Ion Nae Theodorescu, dar a adoptat pseudonimul Tudor Arghezi (prenumele de la bunic, iar numele de la denumirea veche a râului Argeş). Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, părintele diacon Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației financiare precare, a fost nevoit să-și câștige singur existența, dând meditații în particular unor progenituri din familii bogate. În 1896 debutează în revista „Liga ortodoxă”, condusă de Alexandru Macedonski și frecventează cenaclul „Literatorul” al marelui poet simbolist, acolo unde l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Grigore Pișculescu, cel ce avea să devină preot și cunoscut nuvelist, Gala Galaction. În vara lui 1898, cei doi fac un pelerinaj în Moldova, poposind mai multe zile în zona Neamțului, atât de bogată în biserici și mănăstiri. În vetustele chinovii nemțene, junii pelerini au rămas profund impresionați de viața și petrecerea monahilor, încât ei înșiși și-au făgăduit că vor intra în cinul călugăresc. Așa ne explicăm de ce în iarna anului următor, 1899, Ion a fost tuns în monahism la Mănăstirea Cernica, primind numele de Iosif. Grigore se pare că a ezitat, deși își statornicise chiar și numele de călugărie, Galaction, văzut, spunea el, pentru prima oară, într-o inscripţie pe un perete de la Mănăstirea Neamţ. Pare-se că Dumnezeu a avut cu el un alt plan. În amintirea acestui vis neîmplinit, el și-a luat ca pseudonim literar Gala Galaction.
Monahul Iosif a ajuns în scurt timp diacon și mutat ca slujitor la Catedrala Patriarhală din București. Însă, doar peste cinci ani, părintele Iosif, cunoscând o puternică criză spirituală, hotărăște să părăsească mănăstirea, croindu-și altă viață. Își întemeiază o familie, călătorește în străinătate, dar mai ales și-a valorificat talentul literar, alcătuind mai multe volume de versuri. Un moment dramatic din viața sa îl reprezintă anul 1918 când, împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori, a fost întemnițat în penitenciarul Văcăreşti – acuzat de trădare, pentru că se pronunţase în favoarea neutralităţii României, în prima conflagrație mondială. Primul volum, Cuvinte potrivite, a văzut lumina tiparului abia în 1927. Din același an începe a tipări mai multe volume pentru copii: Cartea cu jucării, Cântec de adormit Mitzura, Mărţişoare, Zdreanţă. Cel mai cunoscut volum arghezian, Flori de mucegai, a văzut lumina tiparului în 1931. O scriere de referință argheziană, apărută în 1934, dar ascunsă cu „grijă” de regimul comunist, este romanul Ochii Maicii Domnului, carte în care autorul înfățișează dragostea maternă şi devotamentul filial.
La finele lui septembrie 1943 este arestat din nou, din pricina unui pamflet scris la adresa ambasadorului german la București. După un an este eliberat și reabilitat. Înțelegând că fără colaborarea cu regimul instaurat în țară după 1947 nu poate avea activitate, continuă să publice ultimele creații, dar fără inspirația și aplombul de odinioară. Cu toate acestea, a fost distins cu premii și titluri, fiind ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani.
Pe 29 iulie 1966 a decedat soția sa, Paraschiva. Greaua despărțire de-a lui consoartă l-a aruncat pe poet într-o iremediabilă tristețe. Pe 12 iulie 1967, cu gândul la soție, Arghezi scrie ultimele versuri, care se află și acum expuse în biroul casei memoriale: „Mă chemi din depărtare și te ascult/ N-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult”. Pe 14 iulie 1967, după ora 22.00, o pneumonie severă, cu implicații cardio-vasculare, renale și hepatice cauzează un stop cardio-respirator, iar Tudor Arghezi trece la cele veșnice, la vârsta de 87 de ani – fiind înmormântat cu funeralii naționale în grădina casei sale, din strada Mărțișor.
Așadar, a fost religios Tudor Arghezi? Criticii literari, în mare parte, afirmă cu tărie că da! „Ca să înţelegi poezia lui Arghezi, scria George Călinescu, trebuie să ai vocaţia miturilor grozave, a viziunilor cosmice”, iar Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Bușulenga) afirma: „Un spirit neliniştit şi iscoditor, care a pipăit mai întâi invizibilul cer şi imposibilul vis, s-a coborât apoi, repede, pe pământ, pentru a-l iubi cu toată patima”. Alți critici literari l-au catalogat drept ateu, anticlerical. Cert este că Arghezi a oscilat nu în a fi religios ci, mai ales, în a stabili o relație cu Dumnezeu. Această ezitare, suferință spirituală, transpare cel mai bine în ai săi Psalmi, veritabile monologuri cu propria sa conștiință, în care se străduiește să-și elucideze și să-și remedieze nefireasca stare: „Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des./ De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picior-n bătătură” (Psalm – Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă). Arghezi „plagiază” ceva din starea lui Iov sau David, Împăratul, întrebându-se de ce Dumnezeu l-a părăsit şi l-a lăsat singur: „Vreau să pier în beznă şi în putregai/ Ne-ncercat de slavă, crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/ Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit” (Psalm – Aş putea vecia cu tovărăşie).
Așadar, nu putem vorbi de necredința lui Arghezi ci, mai degrabă, de incapacitatea lui de a stabili o relație cu Dumnezeu, refuzând chemarea Domnului, neînțelegând lucrarea Sa proniatoare: „Păcatul meu adevărat/ E mult mai greu şi neiertat/ Cercasem eu, cu arcul meu/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!/ … Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,/ Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate” (Psalm – Sunt vinovat că am râvnit). În alt loc, spune: „În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger,/ Să bată alb din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună” (Psalm – Tare sunt singur, Doamne!).
Într-un cuvânt, Arghezi, în relația cu Dumnezeu, s-a dovedit a fi un Toma al zilelor noastre: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este” (Psalm – Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere). Domnul, cu blândețe și nepământeană iubire, l-a primit și i-a zis: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit!”.
Arhimandritul Mihail Daniliuc
Sursa: doxologia.ro

Scrie un comentariu

Din categoria Motive pentru condei

Din gânduri de vară…

Zilele toride pline de căldură
din anotimpul ce îl dorim și răcoros
nu ne va vindeca de ploaie, bură
și nici de zăpezile imaculate ce riguros
le-am adunat de-a lungul vieții spre folos.

Atâta ploaie în alte părți, furtună, tunete
ce ceartă pământul din zori și până în amurg
cu pauze mici ca un răzgând, să încete
parcă, dar iarăși stropi de ploaie curg
până când norii, certați, iau forme mai discrete.

Zilele ploioase au grația și frumusețea lor
în ciuda tristeții ce o pot sădi, sunt un miracol
al vieții, chiar dacă depășesc măsura socotelilor
umane, misterul universului ascuns are control
în toate și ne oferă cel mai frumos spectacol.

Când este totuși cu mult prea înnorat
în taină luna și cu stelele țin sfat
împart și despart norii după cuviință
ascultând și de Lumina Cerului voință
așa, să fie cât mai bine Terrei cu putință.

În murmur nesfârșit izvorul vieții
revarsă zori de ziuă în perfectă armonie
cu amurgul ce renaște sub forma dimineții
sub care splendoarea naturii e ca o poezie
ce ne uimește mereu cu inefabile emoții.

© Georgeta R.M.

Feel the Rain
Leo Rojas – Silent Rain
*Gentle Rain*

Scrie un comentariu

Din categoria Motive pentru condei