Copacul – arhetip al inconștientului în scrierile lui Gellu Naum

Aventura întoarcerii la origini începe cu întrebarea filozofică ce se situează la baza oricărei cunoaşteri despre sine şi lume: „De ce?”. Omul preocupat de misterele fiinţei, Întrebătorul, propune, imediat după etapa conştientizării de sine, o interogaţie care se referă la menirea sa în lume. Cercetarea se face mai ales în spaţiul inconştientului, Întrebătorul fiind „cel adormit”, nu cel conştient şi raţional. Lumea interioară, în care poetul se mişcă uşor datorită somnului şi visului, este marcată de „o linişte halucinantă, o lentă scufundare”, la capătul căreia se deschide „un gol primejdios încremenit în spaţiul său de brusturi şi urzici sub care şerpii mişunau neauziţi şi nevăzuţi”(1). În această lume a începuturilor fiinţa umană se simte protejată, ca în pântecul matern, reconfortată de „o stranie vecinătate” pe care Naum o numeşte în alte scrieri „fratele prenatal”: „cu ochii închişi noi ne simţeam invulnerabili şi apropiaţi de o stranie vecinătate deşi simţeam aproape vidul în circularitatea lui nostalgică // stăteam deoparte liniştiţi nu se mişca nimic nu se clintea o frunză când unul dintre noi cel adormit a murmurat în somn «însă de ce»”(2).
În mod natural, poetul primitiv are acces la vis, somnul fiind, însă, şi pentru omul modern o cale de întoarcere la origini. Această revenire la Centru, la Principiu, este posibilă în starea primară a somnului, unde visul poate furniza informaţii despre existenţa pură din inconştient. Într-un alt poem din Copacul-animal, Naum face diferenţa între cei care sunt legaţi de lumea primitivă ce însumează toate adevărurile fiinţei şi ceilalţi, „cei fără somn”, mereu conştienţi, mereu ancoraţi în realitate, care, deşi bat „la porţi”, nu au acces la tainele Lumii. Iniţiaţii, marcaţi, ca de obicei, prin pronumele personal la persoana I, „noi”, se culcă pe „pajiştea aceea printre flori / printre ceasornice coclite şi ierburi de culoarea ochilor”(3), ştiind că numărul lor s-a împuţinat deoarece o parte au fost fie absorbiţi de cotidian, fie înşelaţi pe drum, crezând „că au ajuns” acolo, „că se poate ajunge vreodată”. Faptul că poetul iniţiat se identifică cu simboluri care se subîncadrează arhetipului apei (râul, ploaia) sau arhetipului aerului (norul, ceaţa) arată că este preocupat de o transformare, de o evoluţie a propriului sine. Conform principiului lui Heraclit, de care Gellu Naum a fost foarte influenţat, Totul este o curgere, sinonimă cu devenirea. În acest context, observăm că elementele amintite de suprarealist impun această mişcare continuă, specifică apei, ele fiind în fond forme diferite ale acesteia în univers: „La început fuseserăm mai mulţi Apoi / am rămas câţiva Ceilalţi au şters-o / prin târguri ca să-şi vândă raniţele cu săpun / unii şi-au îngropat obrajii în minunea unor clavicule de spumă / alţii s-au lungit pe pavaj Credeau că au ajuns / în hibernarea aceea maternă / (fireşte veneam de departe Pe drum / luasem numele de râu de nor de ceaţă de ploaie / şi asta istoveşte)”(4).
Cercetarea interiorului nu se desfăşoară decât în timpul somnului, adâncirea totală a poetului în această stare putându-se solda cu încheierea definitivă a oricărui contact cu lumea conştientă. Aşadar, somnul se poate continua în mod fatal cu moartea: „Noi ne culcam pe crengi Nu dormeam / ştiam că ne pândesc primejdiile unui somn fără trezire / ne odihneam Şi cât dura odihna / ca să rămânem treji săpam adânc / în visele noastre de sare”(5).
Scrierile lui Naum surprind misterul vieţii vegetale, o natură menită să descrie interiorul, „mlaştinile”. Pe lângă arbore , simbol complex şi răspândit în numeroase culturi străvechi, identificăm şi alte arhetipuri precum „iedera”, ca marcă a femininului, a permanenţei şi „feriga”, considerată miraculoasă încă din antichitate. Copacului îi este acordată o atenţie deosebită în poezia lui Naum, el fiind sinonim cu viaţa interioară, cea autentică. În acelaşi timp, el este în legătură cu lumea cosmică şi cu cea telurică. Metafora copacului-animal, cu rădăcinile „înfipte” în inconştient şi cu ramurile crescând în spaţiul realităţii, poate fi explicată prin modul în care se amestecă „viaţa vegetală”, a regenerării continue, a nemuririi, cu viaţa conştientă, care abate fiinţa umană din drumul devenirii. El este „năuca descifrare a gesturilor-mame”, simbol al interiorităţii duale, contrastante, vorbind despre „o aventură, în fond continuă, nelocalizată în timp şi spaţiu”(6) a fiinţei umane: „seara când autobuzele se retrag în noi / şi noi garajele noi muncile crepusculare / noi care cântărim cu precizie natura semnificantului / semănăm păsări şi ne acuplăm cu hidra de la Lerna / pe când stăpânii tainici ai planetelor / ne reconstruiesc şi celelalte // Dar după cum spuneam / a şaptea oară se va naşte copacul-animal / şi nimeni nu va întreba nimic / cuib pe sub cuib ţiglă sub ţiglă scoarţă sub scoarţă / pentru noi nedumerirea agreabilă mâna perfect spălată pragul neprevizibil / pentru noi călăuza intimă a insatisfacţiei / O dată mai mult aceleaşi degete umede pe feţele noastre / (pe un pământ pătrat pe suprafeţele ademenitoare / năuca descifrare a gesturilor-mame)”(7).
Sursa și continuarea: http://icr.ro/uploads/files/161971glasul-bucovinei-1-2-2014.pdf pag. 97 – 101

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Motive pentru condei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s