Poezii – Nichita Stănescu

”Cuvintele sunt umbra de aur în conştiinţă a materiei”– Nichita Stănescu

Cântec de primăvară

Desigur, primăvara mi-a ţâşnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi şiroiesc, tăcut,
prea bine mi-e şi nu mă mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncăput.

E-ntâia oară când rămân fără de viaţă,
de primăvară-ncercuit cu frânghii,
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
trezindu-mă, le-adulmec şi le mângâi.

Şi mor a doua oară, când îmi taie chipul
pala de raze atârnând de crengi
şi iar mi se roteşte-n păsări timpul,
când pasul tău răsună pe sub crengi.

Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene
imaginile tale, clinchetând.
Mor sacadat şi reînviu din vreme-n vreme,
de-otrava morţii sufletu-mi eliberând.

O, primăvara flăcări roşii-nalţă.
Pe rugul lor mi-e sufletul întins
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
şi mă trezesc, şi-nving şi sunt învins.

Gând 3

Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş
scrie. Pur şi simplu, n-aş crede şi… e o falsă
modestie să spui „domnule, eu scriu pentru că
iubesc poezia… da’ nu prea cred dacă am talent,
dacă n-am talent”. Eu cred foarte mult în
talentul şi în vocaţia mea, pentru asta mi-am
jertfit întreaga mea existenţă, ca să adaug, cu o
picătură în plus, sensibilităţii contemporane o
formulare mai nouă, mai adecvată etcaetera.

Alegerea culorii

Inima mea îşi alege culoarea
Ea îşi alege propria ei culoare, culoarea pe care-o avea încă de dinainte de a şti că o are.

Inima mea îşi alege culoarea cea fără umbră, cea nemişcătoare.
Cea care se vede chiar şi atunci cînd ţii pleoapele-nchise

şi – asemeni deplinului soare,
tot timpu-n el însuşi,
tot timpu-n afară,
în acelaşi loc
şi pretutindeni,
purtînd istoria lumii în fiecare rază
cum poartă frumosul ou de pasăre în el
istoria tuturor păsărilor
până la punctul solemn din care începe
istoria zborului
care poartă în el istoria mişcărilor toate
până la punctul solemn de unde
începe
istoria însăşi
a luminii.
Inima mea îşi alege culoarea
roşie, îşi alege
roşu vertical,
roşul pe care l-a pulsat
necontenit, roşul pur

hrană a gândurilor
roşul care s-a născut sânge
ca să devină idee,
care s-a născut pasăre
ca să devină zbor.
Roşu, roşu vertical
cascadă, pantă de deal
săltând din oul secundei
ovalul de ou,
şi înfăţişat nouă
ca un ecou
pe care sfera-l întinde
oricând şi oriunde,
naştere, zestre
a lui
A FI schimbîndu-se în
ESTE.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/nichita-stanescu-autor-25/

Reclame

Comentarii închise la Poezii – Nichita Stănescu

Din categoria Motive pentru condei

Comentariile nu sunt permise.