Acasă » Motive pentru condei » Mărturii din «Viața literară» (II)

Mărturii din «Viața literară» (II)

(continuare de aici)

Fiind conștient că forțele vaste creatoare în continuă evoluție nu pot fi prinse în tipare obișnuite, I. Valerian s-a străduit să caute în ce îl privește pe Tudor Arghezi o formulă pentru a cuprinde personalitatea sa, a cărui latură mai puțin cunoscută este spiritul de umanitate al marelui scriitor ce mărturisește lucid, realist: ”Natura nu ne-a creat egali (se referă la soarta vitregă a confraților de scris). Talentul e ceva specific, dar viața este la fel pentru toți.”
În activitatea literară a lui T. Arghezi desfășurată pe mai bine de șapte decenii, alături de poezie, ziaristică, povestiri și romane se numără și pamfletul creându-și o reputație redutabilă de pamfletar liric, alimentată de o sensibilitate exacerbată atunci când surprinde ridicolul sau grotescul. Dedicând în revista Viața literară un număr pamfletului a ținut să expună părerea celui pe care l-a considerat maestrul pamfletului (Viața literară, an III, nr.75, febr. 1928 și în Cu scriitorii prin veac, pag. 19-21):
«”Pamfletul săvârșește pentru artă și compensațiile vieții sociale o operă de înviorare. El poate fi ori bine, ori idiot scris. O linie medie nu există. Pamfletul bun este mai rar, ca o bună poezie. De aceea a fost profesat numai de oameni inteligenți: Voltaire, Veuillot, Bloy, Maurras, Leon Daudet etc. (…) Pamfletul reprezintă totuși un remarcabil gen literar. Un personaj ca să poată fi subiect de pamflet trebuie să prezinte o parte vulnerabilă, ridicolă prin diferența dintre calitatea socială și cea reală. În acest punct convenabil își moaie pamfletul pliscul și ciocănește profund. În pamflet, ca și în comedie, reușita ține de domeniul râsului. Pamfletarii buni sunt rari. De obicei sunt o seamă de inși care maimuțăresc modelul original, fiind cu atât mai caraghioși, cu cât încearcă să-l tăgăduiască.” T. Arghezi spune adevărul cu o candoare care îl face temut și iubit. Evit să-i cer nume proprii în legătură cu pamfletul, de frică să nu transform chiar vorbele noastre într-un acidulat pamflet.»

Un nume important pentru proza română, Jean Bart, scriitor autentic și original care în copilărie a fost elevul lui Ion Creangă, a adus pentru prima dată în literature română, jurnalul de bord și schița marină. El este cel care a scris romanele remarcabile precum Europolis (făcând cunoscut cel mai estic punct al țării, orașul Sulina), Toate pânzele sus, Cireșarii, Seri albastre. Și iată, și-a găsit locul printre cei cărora I. Valerian a ținut să-i cuprindă în Viața literară, an I, nr.38, 1927. Născut în 28 noiembrie 1874, Burdujeni, județ istoric Botoșani, Jean Bart (pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez) mărturisește în convorbirile cu I. Valerian: ”Mă întrebi ce impuls atavic m-a îndemnat să rătăcesc ani întregi pe apă ca marinar ? Probabil că acest instinct l-am moștenit de la strămoșii mei moldoveni. Încă de pe timpul lui Ștefan cel Mare exista o flotă a Moldovei. La Athos, se află și azi un turn făcut de acest domnitor, care dovedește că moldovenii navigau până acolo. Aveam o alianță cu venețienii și genovezii, care veneau cu corăbiile până la Dunăre. Sunt hrisoave care arată că în serviciul acestor vase existau și corăbieri moldoveni. De la noi se exportau grâne în Grecia încă de pe timpul lui Demostene. (…) În privința preferințelor mele literare mă mulțumesc să pronunț numai două nume: Ionel Teodoreanu în proză și Tudor Arghezi în poezie.”
Astfel, ”o călătorie făcută în largul lumii valorează cât o bibliotecă citită” conchide în final I. Valerian, mărturisind în carte că după Impresiile din Țările Nordice, mahalaua diamantelor, despre literatură, proiecte și preferințele lui Jean Bart, l-ar asculta ore în șir povestind fără să se plictisească.
(Chipuri din Viața literară, pag. 150-155)