Acasă » Motive pentru condei » Colindele: mireasmă și stil*

Colindele: mireasmă și stil*

Printre frumoasele cântece ale lumii anglo-saxone este și Micul toboșar, răspândit în toată America și cântat îndeosebi de grupurile corale, cărora aranjamentele de armonie le oferă posibilitatea unor delicioase refrene onomatopeice. În traducere foarte liberă și, desigur, parafrazată, textul ar fi: Undeva, un băiețel află că în peștera Betleemului S-a născut un Prunc pe care-L cheamă Iisus. El știe că, de obicei, unui nou-născut i se aduc daruri, și chiar îi vede pe păstori și pe magi îndreptându-se într-acolo încărcați de ofrande. Dar el, el ce să-I aducă? El este un băiețel sărac; singura sa avere e o tobă, din care știe să cânte; de fapt, asta este ceea ce-i place lui mai mult pe lume. Aleargă deci la Prunc, îi cântă din tobă cum știe el mai bine, iar Acesta-i surâde în semn de mulțumire.
Nu mai știu unde am citit că obârșia acestui cântec e în Cehia și că pe Continentul cel Nou a fost adus de imigranții cehi care, la început, îl cântau ei între ei. Curând însă el a fost adoptat de mai toate grupurile etnice și s-a generalizat, devenind foarte popular. Fără îndoială, succesul său e motivat atât de virtuțile melodice, cât și de gingășia sentimentelui; nimic nu mișcă mai mult inima omului decât o inimă de copil.
Pe de altă parte, în folclorul nostru românesc avem o colindă cunoscută în colecții sub titlul Floricica. Textul e de o mare simplitate, așa cum îi este, de altfel, și melodia:

Colo-n câmpul înverzit
Mică floare-a răsărit.
Maica Sfântă cum venea
Mica floare mi-o vedea
Și din gură-așa-i grăia:
Floricică, floricea,
Ce ești mândră ca o stea,
Vezi aici pe brațul meu
Ți-l aduc pe Dumnezeu.
Floricica se-nchina
Și miresme-i aducea.
Și eu, mică floricea,
Îi aduc inima mea.

Am pus aceste două cântece în paralel și mi-am dat seama, o dată mai mult, de puterea prin care rostirea folclorică se alcătuiește în oglinda sufletului național; dar și în aceea a tradițiilor lui liturgice. Pornind de la Micul toboșar, nimic mai firesc decât prezența și folosirea instrumentelor muzicale în bisericile protestante și catolice. Pe de altă parte, nimic mai nefiresc decât încercarea unora de a le introduce, discret, în bisericile ortodoxe românești. Această observație nu înseamnă dispreț față de alte tradiții, ci doar prețuirea a ceea ce-i este propriu fiecărui popor.
E vremea colindelor. Locul lor tradițional e pe ulițele satului, la ferestrele sau în casele gospodarilor. În orașe ele ni se oferă, mai ales, în sălile de concert, dar și în biserici, unde se refugiaseră în timpul prigoanei comuniste și unde au supraviețuit. Uneori țin locul pricesnelor. Se cântă și în vremea miruitului. Pot fi auzite la radio. Deseori, urmărite și la televiziune, dar nu întotdeauna în stilul ce mai propriu. Mulți regizori preferă decorul bisericilor, bogat și pe de-a gata, cutezând însă să-i adauge corului naiul sau taragotul. Într-o biserică din Ardeal am văzut chiar Irozii, inclusiv Ciobanul, cu chivărele și căciula pe cap. Regizorii au râvnă și fantezie, dar preotul este acela care trebuie să știe că spațiul liturgic nu poate fi folosit oricum și de oricine.
Micul toboșar operează cu audio-vizualul. Floricica românească i se îmbie celui mai rafinat și mai subtil dintre simțuri: olfactivul. Oare nu vorbim noi de mireasma limbii? Iată că lui Dumnezeu I se poate oferi și o mireasmă a inimii. Ce-ar fi să ne putem lăuda și cu o mireasmă a stilului?

*Rev. ”Renașterea”, an IV Cluj, decembrie 1993

Fragment din cartea Apa cea vie a ortodoxiei de IPS Bartolomeu Valeriu Anania, pg. 37-38


2 comentarii

  1. Ileana spune:

    Frumos! Sărbători fericite alături de cei dragi?🎄😘❤️🤗

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat: