Acasă » Motive pentru condei » ”Un geolog, geograf, antropolog, etnograf, călător neobosit, artist sensibil la nuanțe și armonii”

”Un geolog, geograf, antropolog, etnograf, călător neobosit, artist sensibil la nuanțe și armonii”

Sursa: ”Natura”, Revistă pentru răspândirea științei

Ion Simionescu (n. 10 iulie 1873, Fântânele, județul Bacău, România – d. 7 ianuarie 1944, București) a fost un geolog și paleontolog român, membru titular (1911) al Academiei Române fost coleg de școală cu Nicolae Iorga la Liceul „Laurian” din Botoșani și a urmat Facultatea de Științe a Universității din Iași, unde i-a avut ca profesori pe Grigore Cobălcescu și Petru Poni apoi s-a specializat cu ajutorul unei burse, acordată de Academia Română, în geologie și paleontologie la Viena. Mare pedagog și educator, organizator al învățământului românesc de toate gradele Ion Th. Simionescu a fost investit cu diferite sarcini în cadrul Ministerului Educației Naționale revenându-i meritul de a fi pus bazele organizării Laboratorului de Geologie și celui de Geografie de la Universitatea din Iași.
Ion Th. Simionescu a fost învestit cu demnități științifice, începând cu cea de președinte al Societății Române de Științe (1930), președinte al Societății de Geologie (1932) și terminând cu aceea de președinte al Academiei Române (1940) recunoscându-i-se astfel înalta sa autoritate de savant și om de cultură, a meritelor sale excepționale în paleontologia și stratigrafia Mezozoicului european, opera sa rămânând o bază de abordare a realităților paleontologice din această parte a Europei lăsând posterităţii o operă de peste 2000 de titluri, din care 112 lucrări strict științifice și a elaborat de asemenea 17 monografii paleontologice de mare valoare, în care defineşte şi denumeşte după criterii toponimice o serie de termeni stratigrafici intrați în uzanță internațională – subetaje ale Sarmațianului (Volhinian, Basarabian, Chersonian), un tratat de geologie (1927) și numeroase sinteze din diverse zone ale ţării, dar în special din trei regiuni: Dâmbovicioara, Dobrogea şi Podişul Moldovei.
Munca sa de cercetare atât din domeniul Geologiei, Biologiei sau Geografiei s-a îmbinat cu o intensă activitate culturală şi de popularizare a ştiinţei. Călătorind mult prin ţară, a ţinut sute de conferinţe, pe teme foarte variate şi în locuri foarte diferite și în multe din scrierile sale au fost descrise frumusețile patriei descoperind sufletul și energia poporului român. Am aflat că, datorită sensibilității artistice a sufletului său, toate impresiile din peregrinările sale au avut un răsunet deosebit când ”Cu ocazia cercetărilor sale geologice profesorul Simionescu a avut de străbătut munții, dealurile și câmpia țării până la Mare și Dunăre; a intrat prin văile cele mai prăpăstioase din adâncimea codrilor și a munților, a trecut prin orașe și sate, a cunoscut oameni și așezări omenești din țară.
Un pâlc de mestecăniș pe un tăpșan însorit, o turmă de mioare păscând pe o pajiște scăldată în lumină, un colț de stâncă, un murmur de apă a râului de munte, etc., toate aceste l-au legat de pământul țării, așa cum îi leagă de altfel pe toți cercetătorii pământului, așa cum nu pot fi legați acei ce își trăesc viața în spațiul îngust al unui laborator sau în preocupările abstracțiunilor teoretice”
și a făcut ”să-i vibreze puternic sufletul, pe care le-a exteriorizat în nepieritoare fraze din nenumăratele sale lucrări, care constituesc opera sa de geograf. Stilul în care sunt descrise minunatele sale cărți: Țara noastră, Pitorescul României, Prin munții noștrii, Flora României, Popasuri prin Țară, Orașe și sate din România, etc. etc., nu este egalat decât de acel din fermecătoarea România pitorească a lui
Alexandru Vlahuță”.

din (”Natura”, revistă pentru răspândirea științei, Ianuarie 1945, pag. 23, Prof. M.G.Filipescu de la Politehnica Timișoara)

.
Surse: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Th._Simionescu
http://150.uaic.ro/personalitati/geografie-si-geologie/ion-simionescu/
Prin munții noștri, Edit. Cartea românească, 1941;
Țara noastră (1937) vezi http://ebooks.unibuc.ro/CLASSICA/taranoastra/cap6.pdf

Iată un fragment din cartea Prin munții noștrii care mi-a plăcut foarte mult și vă invit să-l citiți și voi:
Ceahlăul

Pe tot întinsul ţării nu este alt munte mai cunoscut, mai căutat, mai des pomenit. A dat naştere la poveşti ori legende în popor, la descrieri minunate din partea multor scriitori. Faima lui nu stă numai în amănunţita arhitectură a formelor de piatră, care au răscolit imaginaţia poporului; nu i-a stabilit-o numai impunătoarea-i înfăţişare, înălţîndu-se deasupra celorlalţi munţi învecinaţi, cît faptul că prin aceasta e în adevăr un far zărit de la mari depărtări. Dimitrie Cantemir avea dreptate cînd scria: „dacă ar fi fost cunoscut celor vechi, nu era să fie mai puţin slăvit în fabulele lor decât Olimpul, Pindul sau Pelionul”. Numirile pe care poporul a dat diferitelor stînci izolate sau grupurilor de stînci dovedesc aceeaşi părere, iar asemăinarea din depărtare a siluetei lui au acoperişul unei biserici, nelipsindu-i nici turnul, nu a scăpat observării adesea adînci a poporului, cînd, a dat numele de Toaca vîrfului celui mai înalt şi de Panaghia, (…) monolitului alăturat, greu de cucerit chiar de îndrăzneţi alpinişti. De la Detunata, stâlpi mereu sfărîmaţi de trăsnete, pînă la Duruitoarea, cascadă ca laptele, cu glas neogoit, din taina desişului de brazi, numirile sînt toate evocatoare. Ici e Căciula Dorobanţului, o cuşmă curcănească în vîrful unui stîlp scund de piatră; dincolo Jghiabul lui Vodă, Gardul Stănilelor, pînă la Dochia împetrită lîngă turmele de oi; toate numirile sînt plastice. Deşi vîrfu-i ca un turn nu atinge nici măcar 2 000 m înălţime, ridicat peste ceilalţi tovarăşi de piatră, adunaţi ca mulţimea în jurul tronului unui stăpînitor, se zăreşte din depărtări, după cum de pe vîrfu-i, cînd atmosfera e limpede, se văd sclipiri de luminiţe în ceaţă, pînă la Roman şi chiar Iaşi. Nu e de mirare că prin exagerare, bătrînii îşi spun că de pe el se poate prinde pînă şi luciul Mării Negre, ca nişte fluturaşi de argint.
De pe platoul Copoului de la Iaşi, în asfinţitul senin, Ceahlăul atrage ca un nour întunecat ridicîndu-se la orizont; mai ales în vreme de iarnă, în răsărit de soare, zăpada proaspătă ce-l acopere, sclipeşte ca un briliant cu mii de feţe. Din tren, între Bacău şi Roman, călătorul îl zăreşte iţindu-se o clipă de după spatele celorlalţi munţi. De la Ruginoasa, lîngă Paşcani, se ridică drept orientare, ca şi de pe Stînişoara cînd scobori spre Sabasa. Iar cînd treci pe frumoasa şosea şerpuită dintre Borsec şi Tulgheş, spre răsărit tot Ceahlăul îţi trimite ultima salutare. Una din atracţiile urcuşului lui o face tocmai priveliştea largă de care te bucuri, în toate direcţiile. Ai înainte o hrană în relief a întregului şir de munţi dintre Bucovina, Ardeal şi Moldova, din Călimani şi munţii Rodnei pînă-n ai Vrancei, din Archita şi pînă-n dealurile înalte ale Moldovei; e un întins mozaic de culori, peste umbra pădurilor dese, rar întrerupte de poieni, aşternîndu-se umbrele rătăcitoare ale norilor şi trîmbele de lumină ce se revarsă asupra peisajului larg. Îl vezi din depărtare, dar mereu sub altă formă. Fiind ca o creastă de zid, îndreptată de la nord la sud, în jurul căreia se lasă contraforturile obcinelor în toate direcţiile, cînd îl priveşti din laturi e altul, decât dinspre capăt. De la Iaşi sau Buhalniţa e domnul au turnurile Toaca şi Panaghia – la un capăt, cu acoperişul în cealaltă parte, netezişul prelung al Oculaşelor. Cînd îl vezi de pe Budacul Broştenilor ori mai de aproaipe, de la Călugăreni, e ca o piramidă regulată cu vîrful stîncos, ieşit din poclada pădurilor întunecate. E atractiv de departe. Pe Cozla de la Piatra Neamţ stai ceasuri întregi privindu-l fără să simţi cum trece vremea, mai ales în apus de soare, cînd jocul norilor şi aureola asfinţitului dau însufleţire colosului de piatră. Cu cît te apropii de el, ori din ce direcţie, te uimeşte bogăţia şi varietatea sculpturilor în amănunt, întrecînd – fără exagerarea închipuirii – opera omului din jurul acoperişului de la Domul din Milano. Are în el întrunite atracţia dolomitelor tiroleze, cu masivitatea alpină; prinzi în el porţiuni îmbinate din Ciucaşul de la izvoarele Teleajenului cu arhitectura Bucegilor. Aşa cum e, e rezultatul forţelor atmosferice şi a jocului mişcărilor geologice mai de demult. E alcătuit din pături groase de conglomerat, din care se desprind uşor bolovanii şi prundişul ce-l compun, dînd noianul turnurilor şi a turnuleţelor admirate din curtea mănăstirii Durăul. Dar în mantia de conglomerat s-au păstrat colţuri mari de stînci de calcar, alb ca marmura, în care iarăşi forţele naturii au săpat micile peşteri din Poliţa cu Crini. Alternînd cu conglomeratele sînt straturi de gresii, uneori groase, care se comportă altfel în lupta au atmosfera, dînd bancuri ca prispele, Lespezile poporului. Varietatea geologică i-a mai adus un avantaj; izvorul cu apa rece de la Fîntîna Măcărescului, acela ca gheaţa de sub Toaca, ori altele din care izvoresc undele revărsate ale Duruitoarei. Constituţia geologică diferită, izolarea lui în vraiştea vînturilor i-au mai dăruit o atracţie: îmbrăcămintea vegetaţiei. Urcîndu-l de la poale pînă-n vîrf, treci pe nesimţite prin zonele diferite de vegetaţie, cu atracţii deosebite. Humbolidt a stabilit, schimbarea lumii plantelor după înălţime, urcînd conul vulcanic Tenerife, din insulele Canare. Călătorul atent ce urcă Ceahlăul observă acelaşi fapt. Din umbra stropită cu pete de lumină a făgetului de la poale, străbaţi întunerecul brădetului mohorît. Mai sus ceva de Durău, molifţii se răresc, înaintează izolaţi ca tiraliorii. La cele din urmă se dau biruiţi. Locul lor l-au luat jnepenii şi iniperii pitici, semnul trudei şi al luptei între copaci. Neamuri cu bradul, sînt siliţi să se aplece, spre a face să alunece năprasnica undă de vînt peste ei, fără să-i rupă. Chinuiţi, se tîrăsc. Ramurile lor sînt ca şerpii zvârcoliţi. Ca de oţel sînt rezistente, dar mlădioase ca să nu se rupă sub greutatea nămeţilor. Reprezintă tipul fiinţii ce se adaptează la mediu, spre a scăpa cu viaţă. Prin cultucele lor dese te poţi încurca, dacă nu păzeşti cărarea tăiată în desişul lor. Pe urmă scapi la lumina vîrfurilor alpine. În muşchii ce se aştern, piciorul cel mai delicat calcă pe el ca pe un des covor persian, iar florile cele mai boghioase te cheamă cu glas tainic, dar imperativ, ca să le priveşti. Plantele sînt şi ele fiinţe; au gusturile lor, au tovărăşiile lor ce atîrnă de climă, de substratul din care-şi iau hrana. După cercetările învăţaţilor noştri botanişti, Ceahlăul e o insulă de flori cum rar se găseşte aiurea. Toate se adună astfel pentru ca urcuşul Ceahlăului să reprezinte scara raiului, timp preţuit pentru trup, pentru minte, dar mai ales pentru suflet. Mai are un avantaj Ceahlăul; e înconjurat de văi aproape din toate părţile, de-l poţi sui după putere şi vîrstă. Bistricioara îl încinge spre nord, Bistriţa spre răsărit, Bicazul spre sud, Pîntecul şi Bistra spre apus. Ori de unde vii, dinspre Moldova, Bucovina, Muntenia ori Transilvania, îl ai în cale, te ademeneşte să-l urci. Un drum nu e ca altul, căci amănuntele se schimbă. De sui de la Izvorul Muntelui, lîngă Bicaz, şi apuci pe Pîrîul Maicilor, te primesc ţancurile sălbatece dinspre Poliţa cu Crini, unde podoaba e cuibul crinilor, zada, neamul brazilor, ce îmbină portul pinului cu gingăşia mesteacănului. De urci pe Bistra, dinspre Tulgheş, drum mai greu, îţi iese înainte stîncile ca nişte ruini, cu numiri potrivite, Piatra Arsă, Piatra Sură, Piatra Neagră, pînă ce se pune-n faţă păretele înalt, surpat, numai jgheaburi, de la marginea Oculaşelor. Acestea sînt drumuri pentru picioare vînjoase, tinere, care pot ţine la osteneală şi învinge greutăţile. Cei mai puţin obişnuiţi cu muntele au însă înlesnirea drumului bătut sau al urcuşului domol dinspre Răpciuni. Primul popas îl faci la mănăstirea Durăului, unde ajungi chiar şi cu automobilul. E pridvorul măreţiei; îndărătul mănăstirii se înalţă pieptul numai cloţani de piatră dinspre Duruitoarea; turnurile albe ale mănăstirii se profilează pe negrul ecran al pădurilor dese de brad, iar în preajma ei, dacă nimereşti în luna lui iunie, admiri una din cele mai fermecătoare fîneţe. Ocrotită, e numai smaragde, rubine, aur şi mărgăritare. Săbiuţa îşi înalţă tulpina cu multe flori pe o parte, roşii ca de trandafir, deasupra celorlalte ca nişte stindarde, iar mărgărita, cu roata petalelor albe în jurul bumbului ca de şofran, te cheamă spre noianul tovarăşelor ei, care mai de care mai boghioase, printre care orhideele rumene predomină. Nu poţi să te desparţi de ele, atîta sănătate şi farmec ce deşteaptă fîneaţa bogată, cu uimitoarele variaţii ale florilor, aici în raiul lor pămîntesc. Zadele, ce străjuiesc biserica îţi dau idee de impunătoarea făptură a acestor arbori ca fierul, de nu putrezesc în apa ani de zile. Pădurea de brad se îndeseşte, de crezi că pluteşti în ceaţă. Dar iarăşi se deschide la un popas vestit; apa din Fîntîna Măcărescului e limpede şi rece, înviorînd puterile puse la încercare de acum înainte. Apuci cărarea dintre jnepeni, pe sub păretele înalt al Toacei, pe marginea unei prăpăstii, ce-ţi face să-ţi treacă fiori privindu-l fundul. Căluţul de munte ce te poartă e prudent; să ai încredere în el. Păşeşte cu băgare de seamă, pe loc sigur, pipăind pare că lespedea pe care şi-a aşezat piciorul. În sfîrşit, oftezi de uşurare, dar întinzi braţele spre închinare. Ai ajuns pe tăpşanul Oculaşului Mare, neted ca o faţă de masă. Te rostogoleşti ca un copil fericit pe salteaua groasă de muşchi; îţi înfunzi mîinile în desişul covorului, pipăind după afinele brumării şi acruţe ce se ascund printre muşchi. Eşti fericit, căci nu poţi da altă numire mulţumirii ce simţi, în izolarea deplină a imensităţii desfăşurată înaintea ochilor. Ameţit de lumină, de aerul răcoros, de zarea largă, stai o bucată de vreme uluit de atîta farmec, la care iau parte: bolta nemărginită a cerului, făpturile variate ale munţilor, podoaba mîndră a plantelor şi mai ales gîndul că atîta nebănuită frumuseţe face parte din pămîntul ţării tale, pe care o cuprinzi cu ochii din Rodna maramureşană şi Rarăul bucovinean, pînă-n Vrancea vestită, iar spre vest pînă-n culmile Ghiurghdului dincolo de Mureş. E un adevărat altar al Patriei slăvite, înaintea icoanei căreia îngenunchi fără voie şi unde ar trebui să fie adus tineretul spre închinare şi cei şovăielnici spre întărirea dragostei de pămînt. Mulţi urcă Ceahlăul spre a asista la impunătorul spectacol al răsăritului de soare. În adevăr, este măreţ tabloul în sine, prin exuberanţa culorilor revărsate. Izolat cum e, mai mult decît oricare munte, Ceahlăul e un turn de observare nimerit. Cele dintîi dungi fosforescente, geana zorilor, se arată la marginea orizontului deschis al dealurilor răsăritene; asişti la flacările ce încing cerul, de la roşul de foc la auriul prevestitor al răsăririi soarelui, măreţ disc de jar. De cealaltă parte a muntelui, pe văile dinspre Bistricioara şi Bistriţa, ceaţa de peste noapte se adună tot mai deasă, ca o mare de scamă albă, fugind în lungul văilor. E lupta veşnică între duhurile rele şi lumină, fantomele întu-nerecului biruite de orbitoarea strălucire întărită. În jur sclipesc broboanele de rouă pe flori; frunzele de creţuşcă par cununiţe de diamante. Dar nici apusul de soare nu e mai puţin atractiv, mai ales cînd norii îl întovărăşesc, mărind policromia cerului, cu tiviturile de purpură, cu trîmbele de aur ce-i străbat, pînă cînd argintiul amurgului se lasă peste văi. E frumos răsăritul de soare pe Ceahlău, dar nici mînia naturii nu e mai puţin impresionantă. Mai ales cînd norii întunecaţi se lasă pe drumul apelor, brăzdaţi de fulgere, iar tunetele nasc ecou prelung în labirintul munţilor, pe cînd unde te afli seninul te apără, e un tablou neuitat al naturii, cînd încruntată şi mînioasă, cînd surîzătoare, feţe ale veşniciei vieţii, distrugere şi zămislire, fecunditate şi podoabă, într-o ritmică alternanţă, unitară prin continuitate. Munte, floare şi om au aceeaşi soartă. Trăsnetul care dărîmă Detunata, gerul care macină bolovan cu bolovan din Toaca şi Panaghia sînt semnele schimbării zilnice, care duc la distrugerea finală. E îmbătrînirea muntelui ca formă, declinului ca şi al florii în zilele de toamnă, ca şi al bradului căzut la pămînt şi prefăcut într-o mînă de cenuşă. Viaţa muntelui se îmbină cu moartea lui; ceea ce-l sfarmă bucăţică cu bucăţică dă farmec plasticii admirate, frumuseţilor sălbatice, văilor adînci şi tainice, toate însă trecătoare, deşi par veşnice, faţă de scurtimea vieţii noastre. Toaca semeaţă, pe care creste nesupărată Floarea reginei, în jurul căreia însă încing hora vînturile, pe care o sapă noaptea şi ziua dăltiţele nevăzute ale negurei ce pătrunde adînc, va fi schimbată cu vremea în Stogul lui Albu, stîlp mai subţirel, iar acesta va ajunge ca şi Căciula Dorobanţului, ciot de piatră cu o lespede în vîrf; şi ea se va rostogoli în prăpastia deschisă, spre a se schimba în lespegioară cu care un băieţandru, ca şi Creangă, scoate dracii din Ozana. Roata vieţii e aceeaşi. Aşa stă scris în frumuseţile sculpturale ale Ceahlăului mîndru.

Sursa: Prin munții noștrii, pag. 16

%d blogeri au apreciat: