Acasă » Articole publicate de Georgeta R. M. (Pagina 2)

Arhive autor: Georgeta R. M.

Șoapte de primăvară

În șoapte de primăvară
natura lucrează cu sârg
sub raza caldă, solară,
în șoapte de primăvară.
Muguri îndrăznesc afară
cocorii se-ntorc în zbor larg
în șoapte de primăvară
natura lucrează cu sârg.

© Georgeta R. M.

Cu primavara la cafea | Em Sava |

”Un geolog, geograf, antropolog, etnograf, călător neobosit, artist sensibil la nuanțe și armonii”

Sursa: ”Natura”, Revistă pentru răspândirea științei

Ion Simionescu (n. 10 iulie 1873, Fântânele, județul Bacău, România – d. 7 ianuarie 1944, București) a fost un geolog și paleontolog român, membru titular (1911) al Academiei Române fost coleg de școală cu Nicolae Iorga la Liceul „Laurian” din Botoșani și a urmat Facultatea de Științe a Universității din Iași, unde i-a avut ca profesori pe Grigore Cobălcescu și Petru Poni apoi s-a specializat cu ajutorul unei burse, acordată de Academia Română, în geologie și paleontologie la Viena. Mare pedagog și educator, organizator al învățământului românesc de toate gradele Ion Th. Simionescu a fost investit cu diferite sarcini în cadrul Ministerului Educației Naționale revenându-i meritul de a fi pus bazele organizării Laboratorului de Geologie și celui de Geografie de la Universitatea din Iași.
Ion Th. Simionescu a fost învestit cu demnități științifice, începând cu cea de președinte al Societății Române de Științe (1930), președinte al Societății de Geologie (1932) și terminând cu aceea de președinte al Academiei Române (1940) recunoscându-i-se astfel înalta sa autoritate de savant și om de cultură, a meritelor sale excepționale în paleontologia și stratigrafia Mezozoicului european, opera sa rămânând o bază de abordare a realităților paleontologice din această parte a Europei lăsând posterităţii o operă de peste 2000 de titluri, din care 112 lucrări strict științifice și a elaborat de asemenea 17 monografii paleontologice de mare valoare, în care defineşte şi denumeşte după criterii toponimice o serie de termeni stratigrafici intrați în uzanță internațională – subetaje ale Sarmațianului (Volhinian, Basarabian, Chersonian), un tratat de geologie (1927) și numeroase sinteze din diverse zone ale ţării, dar în special din trei regiuni: Dâmbovicioara, Dobrogea şi Podişul Moldovei.
Munca sa de cercetare atât din domeniul Geologiei, Biologiei sau Geografiei s-a îmbinat cu o intensă activitate culturală şi de popularizare a ştiinţei. Călătorind mult prin ţară, a ţinut sute de conferinţe, pe teme foarte variate şi în locuri foarte diferite și în multe din scrierile sale au fost descrise frumusețile patriei descoperind sufletul și energia poporului român. Am aflat că, datorită sensibilității artistice a sufletului său, toate impresiile din peregrinările sale au avut un răsunet deosebit când ”Cu ocazia cercetărilor sale geologice profesorul Simionescu a avut de străbătut munții, dealurile și câmpia țării până la Mare și Dunăre; a intrat prin văile cele mai prăpăstioase din adâncimea codrilor și a munților, a trecut prin orașe și sate, a cunoscut oameni și așezări omenești din țară.
Un pâlc de mestecăniș pe un tăpșan însorit, o turmă de mioare păscând pe o pajiște scăldată în lumină, un colț de stâncă, un murmur de apă a râului de munte, etc., toate aceste l-au legat de pământul țării, așa cum îi leagă de altfel pe toți cercetătorii pământului, așa cum nu pot fi legați acei ce își trăesc viața în spațiul îngust al unui laborator sau în preocupările abstracțiunilor teoretice”
și a făcut ”să-i vibreze puternic sufletul, pe care le-a exteriorizat în nepieritoare fraze din nenumăratele sale lucrări, care constituesc opera sa de geograf. Stilul în care sunt descrise minunatele sale cărți: Țara noastră, Pitorescul României, Prin munții noștrii, Flora României, Popasuri prin Țară, Orașe și sate din România, etc. etc., nu este egalat decât de acel din fermecătoarea România pitorească a lui
Alexandru Vlahuță”.

din (”Natura”, revistă pentru răspândirea științei, Ianuarie 1945, pag. 23, Prof. M.G.Filipescu de la Politehnica Timișoara)

.
Surse: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Th._Simionescu
http://150.uaic.ro/personalitati/geografie-si-geologie/ion-simionescu/
Prin munții noștri, Edit. Cartea românească, 1941;
Țara noastră (1937) vezi http://ebooks.unibuc.ro/CLASSICA/taranoastra/cap6.pdf

Iată un fragment din cartea Prin munții noștrii care mi-a plăcut foarte mult și vă invit să-l citiți și voi:
Ceahlăul

Pe tot întinsul ţării nu este alt munte mai cunoscut, mai căutat, mai des pomenit. A dat naştere la poveşti ori legende în popor, la descrieri minunate din partea multor scriitori. Faima lui nu stă numai în amănunţita arhitectură a formelor de piatră, care au răscolit imaginaţia poporului; nu i-a stabilit-o numai impunătoarea-i înfăţişare, înălţîndu-se deasupra celorlalţi munţi învecinaţi, cît faptul că prin aceasta e în adevăr un far zărit de la mari depărtări. Dimitrie Cantemir avea dreptate cînd scria: „dacă ar fi fost cunoscut celor vechi, nu era să fie mai puţin slăvit în fabulele lor decât Olimpul, Pindul sau Pelionul”. Numirile pe care poporul a dat diferitelor stînci izolate sau grupurilor de stînci dovedesc aceeaşi părere, iar asemăinarea din depărtare a siluetei lui au acoperişul unei biserici, nelipsindu-i nici turnul, nu a scăpat observării adesea adînci a poporului, cînd, a dat numele de Toaca vîrfului celui mai înalt şi de Panaghia, (…) monolitului alăturat, greu de cucerit chiar de îndrăzneţi alpinişti. De la Detunata, stâlpi mereu sfărîmaţi de trăsnete, pînă la Duruitoarea, cascadă ca laptele, cu glas neogoit, din taina desişului de brazi, numirile sînt toate evocatoare. Ici e Căciula Dorobanţului, o cuşmă curcănească în vîrful unui stîlp scund de piatră; dincolo Jghiabul lui Vodă, Gardul Stănilelor, pînă la Dochia împetrită lîngă turmele de oi; toate numirile sînt plastice. Deşi vîrfu-i ca un turn nu atinge nici măcar 2 000 m înălţime, ridicat peste ceilalţi tovarăşi de piatră, adunaţi ca mulţimea în jurul tronului unui stăpînitor, se zăreşte din depărtări, după cum de pe vîrfu-i, cînd atmosfera e limpede, se văd sclipiri de luminiţe în ceaţă, pînă la Roman şi chiar Iaşi. Nu e de mirare că prin exagerare, bătrînii îşi spun că de pe el se poate prinde pînă şi luciul Mării Negre, ca nişte fluturaşi de argint.
De pe platoul Copoului de la Iaşi, în asfinţitul senin, Ceahlăul atrage ca un nour întunecat ridicîndu-se la orizont; mai ales în vreme de iarnă, în răsărit de soare, zăpada proaspătă ce-l acopere, sclipeşte ca un briliant cu mii de feţe. Din tren, între Bacău şi Roman, călătorul îl zăreşte iţindu-se o clipă de după spatele celorlalţi munţi. De la Ruginoasa, lîngă Paşcani, se ridică drept orientare, ca şi de pe Stînişoara cînd scobori spre Sabasa. Iar cînd treci pe frumoasa şosea şerpuită dintre Borsec şi Tulgheş, spre răsărit tot Ceahlăul îţi trimite ultima salutare. Una din atracţiile urcuşului lui o face tocmai priveliştea largă de care te bucuri, în toate direcţiile. Ai înainte o hrană în relief a întregului şir de munţi dintre Bucovina, Ardeal şi Moldova, din Călimani şi munţii Rodnei pînă-n ai Vrancei, din Archita şi pînă-n dealurile înalte ale Moldovei; e un întins mozaic de culori, peste umbra pădurilor dese, rar întrerupte de poieni, aşternîndu-se umbrele rătăcitoare ale norilor şi trîmbele de lumină ce se revarsă asupra peisajului larg. Îl vezi din depărtare, dar mereu sub altă formă. Fiind ca o creastă de zid, îndreptată de la nord la sud, în jurul căreia se lasă contraforturile obcinelor în toate direcţiile, cînd îl priveşti din laturi e altul, decât dinspre capăt. De la Iaşi sau Buhalniţa e domnul au turnurile Toaca şi Panaghia – la un capăt, cu acoperişul în cealaltă parte, netezişul prelung al Oculaşelor. Cînd îl vezi de pe Budacul Broştenilor ori mai de aproaipe, de la Călugăreni, e ca o piramidă regulată cu vîrful stîncos, ieşit din poclada pădurilor întunecate. E atractiv de departe. Pe Cozla de la Piatra Neamţ stai ceasuri întregi privindu-l fără să simţi cum trece vremea, mai ales în apus de soare, cînd jocul norilor şi aureola asfinţitului dau însufleţire colosului de piatră. Cu cît te apropii de el, ori din ce direcţie, te uimeşte bogăţia şi varietatea sculpturilor în amănunt, întrecînd – fără exagerarea închipuirii – opera omului din jurul acoperişului de la Domul din Milano. Are în el întrunite atracţia dolomitelor tiroleze, cu masivitatea alpină; prinzi în el porţiuni îmbinate din Ciucaşul de la izvoarele Teleajenului cu arhitectura Bucegilor. Aşa cum e, e rezultatul forţelor atmosferice şi a jocului mişcărilor geologice mai de demult. E alcătuit din pături groase de conglomerat, din care se desprind uşor bolovanii şi prundişul ce-l compun, dînd noianul turnurilor şi a turnuleţelor admirate din curtea mănăstirii Durăul. Dar în mantia de conglomerat s-au păstrat colţuri mari de stînci de calcar, alb ca marmura, în care iarăşi forţele naturii au săpat micile peşteri din Poliţa cu Crini. Alternînd cu conglomeratele sînt straturi de gresii, uneori groase, care se comportă altfel în lupta au atmosfera, dînd bancuri ca prispele, Lespezile poporului. Varietatea geologică i-a mai adus un avantaj; izvorul cu apa rece de la Fîntîna Măcărescului, acela ca gheaţa de sub Toaca, ori altele din care izvoresc undele revărsate ale Duruitoarei. Constituţia geologică diferită, izolarea lui în vraiştea vînturilor i-au mai dăruit o atracţie: îmbrăcămintea vegetaţiei. Urcîndu-l de la poale pînă-n vîrf, treci pe nesimţite prin zonele diferite de vegetaţie, cu atracţii deosebite. Humbolidt a stabilit, schimbarea lumii plantelor după înălţime, urcînd conul vulcanic Tenerife, din insulele Canare. Călătorul atent ce urcă Ceahlăul observă acelaşi fapt. Din umbra stropită cu pete de lumină a făgetului de la poale, străbaţi întunerecul brădetului mohorît. Mai sus ceva de Durău, molifţii se răresc, înaintează izolaţi ca tiraliorii. La cele din urmă se dau biruiţi. Locul lor l-au luat jnepenii şi iniperii pitici, semnul trudei şi al luptei între copaci. Neamuri cu bradul, sînt siliţi să se aplece, spre a face să alunece năprasnica undă de vînt peste ei, fără să-i rupă. Chinuiţi, se tîrăsc. Ramurile lor sînt ca şerpii zvârcoliţi. Ca de oţel sînt rezistente, dar mlădioase ca să nu se rupă sub greutatea nămeţilor. Reprezintă tipul fiinţii ce se adaptează la mediu, spre a scăpa cu viaţă. Prin cultucele lor dese te poţi încurca, dacă nu păzeşti cărarea tăiată în desişul lor. Pe urmă scapi la lumina vîrfurilor alpine. În muşchii ce se aştern, piciorul cel mai delicat calcă pe el ca pe un des covor persian, iar florile cele mai boghioase te cheamă cu glas tainic, dar imperativ, ca să le priveşti. Plantele sînt şi ele fiinţe; au gusturile lor, au tovărăşiile lor ce atîrnă de climă, de substratul din care-şi iau hrana. După cercetările învăţaţilor noştri botanişti, Ceahlăul e o insulă de flori cum rar se găseşte aiurea. Toate se adună astfel pentru ca urcuşul Ceahlăului să reprezinte scara raiului, timp preţuit pentru trup, pentru minte, dar mai ales pentru suflet. Mai are un avantaj Ceahlăul; e înconjurat de văi aproape din toate părţile, de-l poţi sui după putere şi vîrstă. Bistricioara îl încinge spre nord, Bistriţa spre răsărit, Bicazul spre sud, Pîntecul şi Bistra spre apus. Ori de unde vii, dinspre Moldova, Bucovina, Muntenia ori Transilvania, îl ai în cale, te ademeneşte să-l urci. Un drum nu e ca altul, căci amănuntele se schimbă. De sui de la Izvorul Muntelui, lîngă Bicaz, şi apuci pe Pîrîul Maicilor, te primesc ţancurile sălbatece dinspre Poliţa cu Crini, unde podoaba e cuibul crinilor, zada, neamul brazilor, ce îmbină portul pinului cu gingăşia mesteacănului. De urci pe Bistra, dinspre Tulgheş, drum mai greu, îţi iese înainte stîncile ca nişte ruini, cu numiri potrivite, Piatra Arsă, Piatra Sură, Piatra Neagră, pînă ce se pune-n faţă păretele înalt, surpat, numai jgheaburi, de la marginea Oculaşelor. Acestea sînt drumuri pentru picioare vînjoase, tinere, care pot ţine la osteneală şi învinge greutăţile. Cei mai puţin obişnuiţi cu muntele au însă înlesnirea drumului bătut sau al urcuşului domol dinspre Răpciuni. Primul popas îl faci la mănăstirea Durăului, unde ajungi chiar şi cu automobilul. E pridvorul măreţiei; îndărătul mănăstirii se înalţă pieptul numai cloţani de piatră dinspre Duruitoarea; turnurile albe ale mănăstirii se profilează pe negrul ecran al pădurilor dese de brad, iar în preajma ei, dacă nimereşti în luna lui iunie, admiri una din cele mai fermecătoare fîneţe. Ocrotită, e numai smaragde, rubine, aur şi mărgăritare. Săbiuţa îşi înalţă tulpina cu multe flori pe o parte, roşii ca de trandafir, deasupra celorlalte ca nişte stindarde, iar mărgărita, cu roata petalelor albe în jurul bumbului ca de şofran, te cheamă spre noianul tovarăşelor ei, care mai de care mai boghioase, printre care orhideele rumene predomină. Nu poţi să te desparţi de ele, atîta sănătate şi farmec ce deşteaptă fîneaţa bogată, cu uimitoarele variaţii ale florilor, aici în raiul lor pămîntesc. Zadele, ce străjuiesc biserica îţi dau idee de impunătoarea făptură a acestor arbori ca fierul, de nu putrezesc în apa ani de zile. Pădurea de brad se îndeseşte, de crezi că pluteşti în ceaţă. Dar iarăşi se deschide la un popas vestit; apa din Fîntîna Măcărescului e limpede şi rece, înviorînd puterile puse la încercare de acum înainte. Apuci cărarea dintre jnepeni, pe sub păretele înalt al Toacei, pe marginea unei prăpăstii, ce-ţi face să-ţi treacă fiori privindu-l fundul. Căluţul de munte ce te poartă e prudent; să ai încredere în el. Păşeşte cu băgare de seamă, pe loc sigur, pipăind pare că lespedea pe care şi-a aşezat piciorul. În sfîrşit, oftezi de uşurare, dar întinzi braţele spre închinare. Ai ajuns pe tăpşanul Oculaşului Mare, neted ca o faţă de masă. Te rostogoleşti ca un copil fericit pe salteaua groasă de muşchi; îţi înfunzi mîinile în desişul covorului, pipăind după afinele brumării şi acruţe ce se ascund printre muşchi. Eşti fericit, căci nu poţi da altă numire mulţumirii ce simţi, în izolarea deplină a imensităţii desfăşurată înaintea ochilor. Ameţit de lumină, de aerul răcoros, de zarea largă, stai o bucată de vreme uluit de atîta farmec, la care iau parte: bolta nemărginită a cerului, făpturile variate ale munţilor, podoaba mîndră a plantelor şi mai ales gîndul că atîta nebănuită frumuseţe face parte din pămîntul ţării tale, pe care o cuprinzi cu ochii din Rodna maramureşană şi Rarăul bucovinean, pînă-n Vrancea vestită, iar spre vest pînă-n culmile Ghiurghdului dincolo de Mureş. E un adevărat altar al Patriei slăvite, înaintea icoanei căreia îngenunchi fără voie şi unde ar trebui să fie adus tineretul spre închinare şi cei şovăielnici spre întărirea dragostei de pămînt. Mulţi urcă Ceahlăul spre a asista la impunătorul spectacol al răsăritului de soare. În adevăr, este măreţ tabloul în sine, prin exuberanţa culorilor revărsate. Izolat cum e, mai mult decît oricare munte, Ceahlăul e un turn de observare nimerit. Cele dintîi dungi fosforescente, geana zorilor, se arată la marginea orizontului deschis al dealurilor răsăritene; asişti la flacările ce încing cerul, de la roşul de foc la auriul prevestitor al răsăririi soarelui, măreţ disc de jar. De cealaltă parte a muntelui, pe văile dinspre Bistricioara şi Bistriţa, ceaţa de peste noapte se adună tot mai deasă, ca o mare de scamă albă, fugind în lungul văilor. E lupta veşnică între duhurile rele şi lumină, fantomele întu-nerecului biruite de orbitoarea strălucire întărită. În jur sclipesc broboanele de rouă pe flori; frunzele de creţuşcă par cununiţe de diamante. Dar nici apusul de soare nu e mai puţin atractiv, mai ales cînd norii îl întovărăşesc, mărind policromia cerului, cu tiviturile de purpură, cu trîmbele de aur ce-i străbat, pînă cînd argintiul amurgului se lasă peste văi. E frumos răsăritul de soare pe Ceahlău, dar nici mînia naturii nu e mai puţin impresionantă. Mai ales cînd norii întunecaţi se lasă pe drumul apelor, brăzdaţi de fulgere, iar tunetele nasc ecou prelung în labirintul munţilor, pe cînd unde te afli seninul te apără, e un tablou neuitat al naturii, cînd încruntată şi mînioasă, cînd surîzătoare, feţe ale veşniciei vieţii, distrugere şi zămislire, fecunditate şi podoabă, într-o ritmică alternanţă, unitară prin continuitate. Munte, floare şi om au aceeaşi soartă. Trăsnetul care dărîmă Detunata, gerul care macină bolovan cu bolovan din Toaca şi Panaghia sînt semnele schimbării zilnice, care duc la distrugerea finală. E îmbătrînirea muntelui ca formă, declinului ca şi al florii în zilele de toamnă, ca şi al bradului căzut la pămînt şi prefăcut într-o mînă de cenuşă. Viaţa muntelui se îmbină cu moartea lui; ceea ce-l sfarmă bucăţică cu bucăţică dă farmec plasticii admirate, frumuseţilor sălbatice, văilor adînci şi tainice, toate însă trecătoare, deşi par veşnice, faţă de scurtimea vieţii noastre. Toaca semeaţă, pe care creste nesupărată Floarea reginei, în jurul căreia însă încing hora vînturile, pe care o sapă noaptea şi ziua dăltiţele nevăzute ale negurei ce pătrunde adînc, va fi schimbată cu vremea în Stogul lui Albu, stîlp mai subţirel, iar acesta va ajunge ca şi Căciula Dorobanţului, ciot de piatră cu o lespede în vîrf; şi ea se va rostogoli în prăpastia deschisă, spre a se schimba în lespegioară cu care un băieţandru, ca şi Creangă, scoate dracii din Ozana. Roata vieţii e aceeaşi. Aşa stă scris în frumuseţile sculpturale ale Ceahlăului mîndru.

Sursa: Prin munții noștrii, pag. 16

Itinerar basarabean

Frumoasă nestatornicie,
Viaţă, pentru ce-mi eşti dată?
Mintea-mi tace, simţul ştie:
Viaţa-i pentru viaţă dată.
Frumoase-s toate-n lumea mare,
Căci ziditoru-n ea s-ascunde,
Dar prin simţiri şi prin cântare
Lumina feţei Lui pătrunde.
Pe Dânsul a-L afla-n zidire
Ca-n carte voia a-i citi
Aceasta-i a vieţii menire:
În Dumnezeu a vieţui.

”Viața” de Alexei Mateevici, Mai 1912

Itinerar basarabean
de George Dorul Dumitrescu

Basarabia e mare și Basarabia e frumoasă! Pe ”drumurile ei de os”, cum le evocă versurile pline de melancolie ale unui dotat poet, pașii primelor noastre tinereți ne-au dus de nenumărate ori, spre trecutul ei de aur.
Și acolo – șezum și plânsem!…
Un deosebit farmec imprimă provinciei dealurile ei unduitoare, în creste ”oble” și verzi, coborând din miazănoapte până dincolo de ținutul Lăpușnei. Dealurile Hotinului, cu piscul Băscăuți, un adevărat ”starosti de dialuri”, cum l-a botezat prietenul meu Gore Gavrilovici, în călătoria noastră spre cele mănăstiri.
Era o zi grea de prea multă lumină. Satul Grozinți, pitulat la poalele codrului, avea, când am pornit din gara Ocnița, în teleaga noastră cu un cal, sclipet pe apă, iar pădurile de fag din preajmă-i, un verde cum nu mai văzusem niciodată proaspăt.
De aici, m-a făcut prietenul meu să înțeleg cum pornesc alte culmi împădurite de-a lungul Nistrului, iar spre apus, odată cu apele puțintele ale Bâcului, domol cu unda lui, culmea ce-i poartă numele. Stejarii împrumută locului o liniște de catedrală; liniște verde din umbră înmiresmată, răcoare și tihnă. Este unul din ținuturile fermecătoare ale Basarabiei. Loc de meditație și lepădare oricărei deșărtăciuni omenești. Ținut întru totul prielnic vieții monahale, cum și este. Vechile ctitorii boierești, moldovenești te întâmpină de departe, cu semnul sfintei cruci profilat pe cer și dangăt solemn de clopot mănăstiresc.
Pe toate drumurile tale de acum încolo, sfintele locașuri îți vor ține albă și cucernică tovărășie.
Iată mănăstirea Dobrușa, înălțată la 1772 din osârdia ieromonahului Ioasaf, frate la Probota; mănăstirea Hârbovăț, ridicată de arhimandritul Serapion; mănăstirea Hârjeanca, pitulată după un șir de plopi nostalgic foșnitori peste lacul din preajmă.
Teleaga noastră s-a oprit de la sine. Prietenul Gore Gavrilovici a zâmbit numai, fără să mă lămurească. Numai a întrebat, așa într-o doară și-ntr-un târziu:
– Cunoști pe Ialarion Stancu?… Di unde să-l cunoști, ci întreb eu?… Ai să-l vezi curând, și ari să-ți placă.
Cu adevărat mi-a plăcut. Un om zdravăn dintr-o bucată, gospodar neîntrecut.
Am întârziat aici două zile, la vorbă și la ospăț. Puii la frigare și ciulamaua de ciuperci au făcut de nenumărate ori înconjurul mesei noastre, niciodată strânsă.
De abia la păhărelul aromat din rachiu de mintă și cuișoare, Gore Gavrilovici mi-a explicat:
– Înțelegi de ce se oprește de la sine teleaga mea!
Am plecat într-o seară cu lună, și după un ceas de mers ne-a întâmpinat, parcă mai albă din desișul verdelui mat, mănăstirea Japca, cârmuită pe vremuri de mitropolitul cărturar al Basarabiei, Gavril Bănulescu Bodoni.
Și cu fiecare pas, trecutul Basarabiei se leagă mai strâns de tine.
Aici, la hotarul unei Europe civilizate, s-au ciocnit continuu de-a lungul veacurilor două lumi. Sub semnul călăuzitor al culturii romane și grecești, ale căror vestigii mărturisesc și astăzi de-a lungul hotarului viu al Dunării splendoarea unor eterne realizări arhitectonice.
Îți ies în cale pe malul Prutului, lângă râulețul Ciuhur, ca ceva deosebit basarabean, ”Suta de movile”. Sunt ridicate de mână omenească la încrucișări de drumuri mari și rostul lor se desemnează și astăzi precis strategic. Puncte de observație și ascunziș în același timp, iar în clipele de grea cumpănă focurile aprinse deasupra lor erau pentru țară semnal de luptă. Poartă nume evocatoare: Movila mare, Movila hanului, Movila turcească.
Valurile lui Traian, ca mărturie în plus a ceea ce constituie pentru noi, cu o legitimă mândrie, începuturile noastre de viață. Valul de sus taie Basarabia în două. Pornește din dreptul Renilor, lângă Prut, și merge până aproape de Nistru. Miron Costin înseamnă în cronica sa: ”…Mai de crezut sunt acei ce zic că Traian împărat au săpat acest șanț în vecinica pomenire și veste, să se știe slavul oștii de cei vechi ori de cei mai noi n-au pomenit nimic”.
Și cetățile! Monumentele cele mai de seamă ale provinciei. Istoria Cetății Albe și Chilia este o istorie de hotare, spune d. Iorga. Și cu drept cuvânt, căci sub zidurile lor vechi, în molozul și piatra din care sunt înălțate, stă scris limpede, de poți citi și astăzi, după cum veacuri de acum încolo, întreg trecutul Moldovei.
Am vizitat Cetatea-Albă într-o dimineață însorită de august. Lumina punea pe zidurile ei numai alb. Cum albă era neclintirea apelor din liman, zborul pescărușilor și pânza irizată de deasupra începutului de mare înspre Bugaz. Impresia este covârșitoare. Nu găsești cuvinte care să o exprime. Încerci sentimente total opuse. Te simți înălțat, aureolat, fuge din tine omul de fiecare zi; dar în același timp ți-e frică, ți-apasă inima nu știu ce greutate; te ferești cu mare grijă să nu sfărâmi cu talpa încălțămintei tale din târg înstrăinat o țiglă desprinsă din acoperișul meterezelor; să nu atingi cu haina și nici cu mâna ta lemnul pervazului din fereastra prin care au privit de-atâtea ori, mâhniți, ochii Sfântului mult iubitor de țară, Ștefan.
”Ruga robului lui Dumnezeu, Fedorca, făcutu-s-a această cetate pe vremea preacuviosului domn gospodar Io Ștefan voievod, și prin boierul domniei sale și al cetății pârcălab, în anul 6948.
† Mântuiește de primejdii pe robul tău, născătoare de Dumnezeu † Ștefan Noemvrie în 10”
[”Universul Literar” (București), An. XLVII, nr. 21, 9 iul 1938, p.1-2]
.
Acest articol îl puteți găsi și în cartea ”Basarabia de altă dată [cu imagini de azi]”, Antologie de Liviu Papuc și Olga Iordache.
În Cuvântul însoțitor din carte aflăm că ”antologia are un caracter compozit, singurul fir călăuzitor fiind cronologic, în dorința de a urmări, pe cât posibil, și o minimă și superficială evoluție/devenire istorică a locurilor străbătute” dar și alte abordări: analiza punctuală a unor aspecte, călătoriile de plăcere (loisir), din scrierile băștinașilor care evocă ”în pagini mustind de talent, anii tinereții, dar care și ridică nițel vălul de pe viața culturală clocotindă a Chișinăului din anii premergători celui de-al doilea război mondial”.

De Dragobete

Ca un zeu al tinereții,
veseliei și iubirii
Dragobete dă sens vieții,
ca un zeu al tinereții
dar venind din vechi tradiții,
vestitor al primenirii,
ca un zeu al tinereții,
veseliei și iubirii.

© Georgeta R. M.

De DRAGOBETE ❤️ 💛 💙 Iubește Strămoșește:

Azi Daniel F.E. Auber

Daniel Auber, născut la 29 ianuarie 1782, a fost a fost un compozitor francez și director al Conservatorului din Paris. Citiți mai multe pe:
https://www.musicologie.org/Biographies/auber_daniel.html
Operele sale sunt un divertisment încântător, clare, melodioase și fermecătoare.
”Muzica sa – în același timp elegantă și populară, fără efort și precisă, grațioasă și robustă și lăsând capriciul să o ducă acolo unde ar fi – avea toate calitățile necesare pentru a capta și domina gustul publicului. A prins cântecul cu o vivacitate plină de spirit, a multiplicat ritmurile la infinit și a dat ansamblurilor un entuziasm și o prospețime caracteristică aproape necunoscută înaintea lui” sursa citat

Uverturi romantice frumoase și virtuoase, rafinate (Le circassienne), pline de viață, de energie și plăcute auzului. Ascultați aceste minunate uverturi!
Daniel Auber – Overture „Lestocq” (1834)
http://www.youtube.com/watch?v=Mk2K5-oOxf0
Manon Lescaut, Auber, Ouverture
http://www.youtube.com/watch?v=W_4ENYuanws
La Circassienne, S. 48: Overture
http://www.youtube.com/watch?v=ymRXjOkmWuI

Unirea Principatelor Române din 5/24 Ianuarie 1859

”Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?
Nu simţiţi pieptul vostru un dor sfânt şi românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde şi răzbate
Orice suflet omenesc?”
Vasile Alecsandri – din poezia Deșteptarea României

”Când citim în vechea carte a istoriei străbune
Virtuți mari, ilustre fapte ale nației române,
Care inima stă rece? care suflet nemişcat?
Cine n-are dor să vadă țara sa în fericire,
Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie şi-n unire,
Cultivând artele păcii pe al sau pământ bogat?”
Grigore Alexandrescu – din poezia Unirea Principatelor
___________________________________________________________________________________________

Aspirația unității naționale, gândindu-ne la trei lucruri fundamentale: pământ, cultură și credință a vibrat de-a lungul veacurilor pe întreg spațiul românesc. Datorită istoriei sale zbuciumate, patria noastră, cea străbună (de pe vremea geto-dacilor) a început să-și vadă visul împlinirii începând cu 5/24 ianuarie 1859, anul Unirii Principatelor Române, ce a reprezentat un prim pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar roman.
Pentru dreptul la identitate și unitate națională, emancipare socială și națională, apărarea credinței și a tradițiilor noastre, de-a lungul istoriei, au luptat cu însuflețire, până la jertfă bravi români și mari bărbați ai neamului românesc, lupte care au culminat cu înfăptuirea Unirii din 24 Ianuarie 1859, când a fost ales Al. Ioan Cuza ca Domn al celor două Principate Românești, Moldova și Țara Românească.

view original post

Frumoasă-i

Sursa foto 

În lacul cel verde şi lin
Răsfrânge-se cerul senin,
Cu norii cei albi de argint,
Cu soarele nori sfâşiind.
Dumbrava cea verde pe mal
S-oglindă în umedul val,
O stâncă stârpită de ger
Înalţ-a ei frunte spre cer.

Pe stânca sfărmată mă sui,
Gândirilor aripi le pui;
De-acolo cu ochiul uimit
Eu caut colo-n răsărit
Şi caut cu sufletul dus
La cerul pierdut în apus.
Cobor apoi stânca în jos,
Mă culc între flori cu miros,
Ascult la a valului cânt,
La geamătul dulce din vânt.
Natura, de jur împrejur,
Pe sus e o boltă de-azur,
Pe jos e un verde covor,
Ţesut cu mii tinere flori.
Văd apa ce tremură lin
Cum vântul o-ncruntă-n suspin,
Simt zefiri cu-aripi de fiori
Muiate în miros de flori,
Văd lebede, barcă de vânt,
Prin unde din aripe dând,
Văd fluturi albaştri, uşori,
Roind şi bând miere din flori.

De ce nu am aripi să zbor!
M-aş face un flutur uşor,
Un flutur uşor şi gentil
Cu suflet voios de copil,
M-aş pune pe-o floare de crin,
Să-i beau sufleţelul din sân,
Căci am eu pe-o floare necaz:
Frumoasă-i ca ziua de azi!

Mihai Eminescu

Eminescu și filozofia

”Filosofia are valoare critică, ea creşte intelectul, îl dezvaţă de la lenea cugetării şi de la încrederea prea mare în idei străine, îl deprinde a cerceta lucrurile în mod genetic şi a cumpăni fiecare cuvânt înainte de a-l aşeza într-o teorie”– Mihai Eminescu

Pe Eminescu îl sărbătorești citindu-l, recitindu-l (de multe ori descoperind ceva nou), aprofundându-l căci opera sa literară cât și publicistica este vastă, deși la îndemâna tuturor prin temele pe care le abordează în special natura și iubirea, oferă nenumărate piste de reflecție, revelații ce ne așteaptă să le (re)descoperim mereu uimindu-ne prin filozofia creației sale plină de forță și adâncime rămânând un reper pentru toți gânditorii români și nu numai.
Alături de opera sa minunată pe care toți am descoperit-o mai profund sau mai puțin, citind-o mai mult sau mai puțin, îi citim de asemeni pe cei care au scris despre ea, reflecțiile, analizele, criticile sau apologiile lor pentru a îl înțelege mai bine sau pentru a afla lucruri noi despre cum este văzută opera sa. De aceea vin și vă propun spre citire texte din ceea ce cred că înseamnă Eminescu și filozofia spre a vă bucura și voi alături de mine:

MIHAI EMINESCU (1850-1889), pe care îl numim şi noi, după Constantin Noica „omul deplin al Culturii româneşti”, a fost printre cei mai semnificativi gânditori ai ei. Eminescu este printre puţinii români pe care-i citeşte chiar şi Emil Cioran, în cheia superlativă, considerând că a dat un rost seminţiei noastre: „Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă pentru noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet”. Vom începe cu definiţia dată de Eminescu filosofiei şi cu înalta sa preţuire pentru cei ce se ocupă de meditaţia filosofică preluând un fragment mai lung din: Mihai Eminescu – Lecturi kantiene citat şi de Constantin Noica:

Continuare
Citiți de asemeni și:
Mihai Eminescu-întemeietorul limbajului filosofic românesc
academia.edu/6381749/Mihai_Eminescu-intemeietorul_limbajului_filosofic_romanesc

Dedicație specială închinată Poetului geniu Mihai Eminesecu

Strălucirile Luceafărului ne învață, ne inspiră și ne dăruiește o operă literară nemuritoare, poetul național al României, Mihai Eminescu e cel care a stârnit o adevărată revoluţie în literatura română.

Poezia

( 172 de ani de la nașterea sa – 15 Ianuarie, 1850) Ioan Miclău-Gepianu 15 Ianuarie, 2022.

DUHUL LUI MIHAI EMINESCU

“Dintre neguri argintoase o făptură se desprinde,
Ca fantoma peste codrii și ca aburul se-ntinde,
De se plec codrii Moldovei este umbra lui Ștefan,
Dar de luna si izvorul îngân șoapte de alean,
Atunci veșnicia-aduce din basmul lui Ispirescu,
Peste codrii de aramă geniul Mihai Eminescu!”
Căci din dorul multor vise ce-au trecut înspre morminte,
Reînvie Duhul geniu cu chip candid și cuminte!
“Auziți foșnete-n codru, genii melodii eterne?
Este Codrul ce în taină un altar duios așterne!”
“Auziți clipotul dulce al izvoarelor ce murmur
Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?”
“Oh, acum ascultați șoapta cea de noapte ca un șuier,
Pare-a fi cornul lui Tepeș sau a Iancului viu fluier!
Fâlfâit de aripi multe bat in aier născând duh;
Da! priviți cum pe o rază se…

Vezi articolul original 978 de cuvinte mai mult

Semne bune

Semne bune Anul are
dar și noi să îl ajutăm
cât mai bine fiecare.
Semne bune Anul are,
cu bună comunicare
în cele bune o să stăm,
semne bune Anul are
dar și noi să îl ajutăm.

© Georgeta R.M.