Acasă » Articole etichetate 'Anamneza'

Arhive etichetă: Anamneza

„Un crâmpei din viața unui om. Mitropolitul Bartolomeu, la Mănăstirea Varatic. Anamneză”.

(…)
La zece ani de la trecerea sa la cele veșnice, 31 ianuarie 2011, am ales și un alt fel de abordare a evocării, forma poetică. Poemul pe care l-am scris despre locul unde marele ierarh a fost atât de prolific l-am intitulat:
„Un crâmpei din viața unui om. Mitropolitul Bartolomeu, la Mănăstirea Varatic. Anamneză”.

În fapt de Vecernii și Dupăcinare, ajung în ținutul plin de mister,
Un sat de măicuțe, în case rupestre, se roagă, căutând către Cer.
Mireasma de smirnă îmi intră în suflet, iar trupul o simte limfatic,
E semnul că intru spațiul mirific al sfintei chinovii din Varatic.

Disting Demiurgul ce-și caută chipul în tainicul codru de aramă,
Prin aștri coboară icoana Iubirii și vine la el când îl cheamă.
Urc trepte de har, prin freamăt de codru, în umbletul meu epectatic
Ascult imn de slavă, cântat de măicuțe suav, în duh filocalic.

Cu ochiul de gând văd chipul rusalic al Sfintei Fecioare, pline de har,
Cum vine prin stele să scoată poetul claustrat de-un braț secular,
Ca liber să plece printre luceferi s-ajungă pe Calea Lactee,
Eclectic s-adune, buchete să facă, din tandre flori d-orhidee.

Drumeaguri înguste brăzdează sătucul, bornat de arini și jugaștri,
Pelerini de tot rangul, cu ruga în minte, urcă să vadă sihaștri.
Ajunși pe colină, gustă din apă și-adoptă virtutea tăcerii,
Ascultă sihaștrii în stare de har, pân‘ la căderea molcom-a serii.

Privesc peste veacuri cum Lavra Văratic, acest creuzet de valori,
Purifică temple, sfințește tot omul, inspiră poeți sclipitori.
Revăd pisicuța lui Hogaș nemțeanul, cum urcă, pripor cu pripor,
S-ajungă la apa, ce curge-n torente, din nesecatul, pnevmatic, izvor.

Ținutul mirific de la Varatic e templu de mari scriitori,
Cu Eminescu sau Creangă-n poveste au rămas de Hristos iubitori,
Când Duhul cel veșnic inspiră poeții, mai ales pe cei consacrați,
Țara devine Grădina Fecioarei, în centru cu Munții Carpați.

Poiana Varatic e locul în care te simți între genune și Cer,
De intri cu frică în Casa Fecioarei, te-nvăluie un sacru mister.
Nici vara nu-i vară, nici iarna nu-i iarnă, nici timpul nu-i timp trecător,
Varaticul este prezentul continuu unde Duhul suflă ușor.

Aici întâlnit-am oameni de cinste, cu unii am stat la taifas,
De unde cules-am expresii, cuvinte, ce-n suflet peren mi-au rămas.
În Panteonul de suflet al mănăstirii, cu litere-n aur stă scris
Un nume celebru, a cărui icoană noi credem că e-n paradis.

Bartolomeu Anania, sacerdot nepereche, retras cândva la Varatic,
În casa de oaspeți a mănăstirii, în pace, stătea singuratic.
Îi simt răsuflarea din vremea aceea, când, achimit, poetul scria.
Erau zile-n care stătea fără hrană, până când un mister descifra.

Aici, la Varatic, monahul atipic, în permanent și frustrant paradox,
A scris cele mai multe lucrări ale sale, într-un erudit limbaj ortodox.
Dar veni vremea când Domnul voit-a să cheme sub cruce bătrânul soldat,
Făcând ascultare, coboară în lume și, smerit, la Sinod a plecat.

Sursa: https://doxologia.ro/un-crampei-din-viata-unui-om-insubstituibil-bartolomeu-anania-mitropolitul-clujului-albei-crisanei

Poezii

Anamneză

Puterile cuvântului le ştiu
şi nu de-acum şi nici de prin aproape,
ci de pe când mi se purtau pe ape
în oglindirea cerului sălciu,
precum in deltă duhul dimineţii
închipuie icoane din nimic,
în pelican se’ncuibă şi’n chitic
şi’ngreunează cimbrii şi scaieţii.
Rostesc şi totul se preface’n rost:
Ologul zburdă, ciungul vă mângâie,
vă’mbrăţişaţi cu cel mâncat de râie,
lunatecul surâde’n adăpost,
aude surdul, orbul vede, sfinte
vi-s târfele cetăţii, prin ce spun
se’ntoarnă osândiţii din surghiun,
cuvântul meu răzbate şi’n morminte.
Uimiţi, voi credeţi că scornesc minuni
ca să-mi arăt puteri nepământene.
Minunea, vai !, e numai pentru lene.
La spaime sacre când veţi fi imuni?
Sunt om ca voi, dar om încuvântat.
Miracolul e fapta mea cea bună.
De-acum nici o durere n’o să spună
că mi-a cerut un leac şi nu i-am dat.

Axion

M’apropii de tine cu dulce sfială,
ca aburul gliei de slava domoală,
şi cumpăn văzduhul ca norul stingher,
uşor pentru humă, prea greu pentru cer.
Mă bucur de tine cu dulce cântare,
ca scoica’ntr’o undă, ca roua’ntr’o floare,
că numai prin tine suflarea-mi scânteie
a opta lumină pe reci curcubeie.
Mă mântui prin tine cu dulce minune,
cum gândul nu ştie, cum graiul nu spune,
cum numai oglinda făptura mi-o’ngână,
cu-o faţă’n lumină, cu alta’n ţărână.
Si cântu-te, Doamnă, cu dulce uimire,
cu inima prinsă pe strună subţire,
ca steaua’ntr’o rază, ca măru’n parfum,
cercând veşnicia pe clipa de-acum. ”

de Bartolomeu Valeriu Anania