Arhive pe etichete: Arhim. Mihail Daniliuc

Puncte de vedere: Poetul Tudor Arghezi, un „Toma” al liricii românești

Acum 50 de ani, într-o zi de 14 iulie, pentru Tudor Arghezi totul s-a limpezit. După ani buni în care poetul a pendulat între credință și îndoială, între certitudine și tăgadă, Dumnezeu a hotărnicit să-i spulbere această stare de incertitudine căci, odată ce trupul i-a fost coborât în lacomul pământ din grădina casei din strada „Mărțișor”, sufletul i-a fost purtat de îngeri către Cereștile locașuri, pentru a-L vedea pe Cel în care a crezut dar, de care, uneori s-a și îndoit.
Înainte de a desluși, pe cât ne este cu putință, dacă Arghezi a fost sau nu religios, vă propun să trecem în revistă câteva dintre reperele sale biografice. Cunoscutul stihuitor, s-a născut la 21 mai 1880, în Bucureşti, în familia lui Nae și Maria Theodorescu. A primit la naştere numele de Ion Nae Theodorescu, dar a adoptat pseudonimul Tudor Arghezi (prenumele de la bunic, iar numele de la denumirea veche a râului Argeş). Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, părintele diacon Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației financiare precare, a fost nevoit să-și câștige singur existența, dând meditații în particular unor progenituri din familii bogate. În 1896 debutează în revista „Liga ortodoxă”, condusă de Alexandru Macedonski și frecventează cenaclul „Literatorul” al marelui poet simbolist, acolo unde l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Grigore Pișculescu, cel ce avea să devină preot și cunoscut nuvelist, Gala Galaction. În vara lui 1898, cei doi fac un pelerinaj în Moldova, poposind mai multe zile în zona Neamțului, atât de bogată în biserici și mănăstiri. În vetustele chinovii nemțene, junii pelerini au rămas profund impresionați de viața și petrecerea monahilor, încât ei înșiși și-au făgăduit că vor intra în cinul călugăresc. Așa ne explicăm de ce în iarna anului următor, 1899, Ion a fost tuns în monahism la Mănăstirea Cernica, primind numele de Iosif. Grigore se pare că a ezitat, deși își statornicise chiar și numele de călugărie, Galaction, văzut, spunea el, pentru prima oară, într-o inscripţie pe un perete de la Mănăstirea Neamţ. Pare-se că Dumnezeu a avut cu el un alt plan. În amintirea acestui vis neîmplinit, el și-a luat ca pseudonim literar Gala Galaction.
Monahul Iosif a ajuns în scurt timp diacon și mutat ca slujitor la Catedrala Patriarhală din București. Însă, doar peste cinci ani, părintele Iosif, cunoscând o puternică criză spirituală, hotărăște să părăsească mănăstirea, croindu-și altă viață. Își întemeiază o familie, călătorește în străinătate, dar mai ales și-a valorificat talentul literar, alcătuind mai multe volume de versuri. Un moment dramatic din viața sa îl reprezintă anul 1918 când, împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori, a fost întemnițat în penitenciarul Văcăreşti – acuzat de trădare, pentru că se pronunţase în favoarea neutralităţii României, în prima conflagrație mondială. Primul volum, Cuvinte potrivite, a văzut lumina tiparului abia în 1927. Din același an începe a tipări mai multe volume pentru copii: Cartea cu jucării, Cântec de adormit Mitzura, Mărţişoare, Zdreanţă. Cel mai cunoscut volum arghezian, Flori de mucegai, a văzut lumina tiparului în 1931. O scriere de referință argheziană, apărută în 1934, dar ascunsă cu „grijă” de regimul comunist, este romanul Ochii Maicii Domnului, carte în care autorul înfățișează dragostea maternă şi devotamentul filial.
La finele lui septembrie 1943 este arestat din nou, din pricina unui pamflet scris la adresa ambasadorului german la București. După un an este eliberat și reabilitat. Înțelegând că fără colaborarea cu regimul instaurat în țară după 1947 nu poate avea activitate, continuă să publice ultimele creații, dar fără inspirația și aplombul de odinioară. Cu toate acestea, a fost distins cu premii și titluri, fiind ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani.
Pe 29 iulie 1966 a decedat soția sa, Paraschiva. Greaua despărțire de-a lui consoartă l-a aruncat pe poet într-o iremediabilă tristețe. Pe 12 iulie 1967, cu gândul la soție, Arghezi scrie ultimele versuri, care se află și acum expuse în biroul casei memoriale: „Mă chemi din depărtare și te ascult/ N-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult”. Pe 14 iulie 1967, după ora 22.00, o pneumonie severă, cu implicații cardio-vasculare, renale și hepatice cauzează un stop cardio-respirator, iar Tudor Arghezi trece la cele veșnice, la vârsta de 87 de ani – fiind înmormântat cu funeralii naționale în grădina casei sale, din strada Mărțișor.
Așadar, a fost religios Tudor Arghezi? Criticii literari, în mare parte, afirmă cu tărie că da! „Ca să înţelegi poezia lui Arghezi, scria George Călinescu, trebuie să ai vocaţia miturilor grozave, a viziunilor cosmice”, iar Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Bușulenga) afirma: „Un spirit neliniştit şi iscoditor, care a pipăit mai întâi invizibilul cer şi imposibilul vis, s-a coborât apoi, repede, pe pământ, pentru a-l iubi cu toată patima”. Alți critici literari l-au catalogat drept ateu, anticlerical. Cert este că Arghezi a oscilat nu în a fi religios ci, mai ales, în a stabili o relație cu Dumnezeu. Această ezitare, suferință spirituală, transpare cel mai bine în ai săi Psalmi, veritabile monologuri cu propria sa conștiință, în care se străduiește să-și elucideze și să-și remedieze nefireasca stare: „Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des./ De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picior-n bătătură” (Psalm – Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă). Arghezi „plagiază” ceva din starea lui Iov sau David, Împăratul, întrebându-se de ce Dumnezeu l-a părăsit şi l-a lăsat singur: „Vreau să pier în beznă şi în putregai/ Ne-ncercat de slavă, crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/ Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit” (Psalm – Aş putea vecia cu tovărăşie).
Așadar, nu putem vorbi de necredința lui Arghezi ci, mai degrabă, de incapacitatea lui de a stabili o relație cu Dumnezeu, refuzând chemarea Domnului, neînțelegând lucrarea Sa proniatoare: „Păcatul meu adevărat/ E mult mai greu şi neiertat/ Cercasem eu, cu arcul meu/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!/ … Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,/ Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate” (Psalm – Sunt vinovat că am râvnit). În alt loc, spune: „În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger,/ Să bată alb din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună” (Psalm – Tare sunt singur, Doamne!).
Într-un cuvânt, Arghezi, în relația cu Dumnezeu, s-a dovedit a fi un Toma al zilelor noastre: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este” (Psalm – Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere). Domnul, cu blândețe și nepământeană iubire, l-a primit și i-a zis: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit!”.
Arhimandritul Mihail Daniliuc
Sursa: doxologia.ro

Scrie un comentariu

Din categoria Motive pentru condei