Arhive pe etichete: George Popa

Provocări și perspective

Rândurile următoare pe care le veți citi sunt într-un fel răspuns la o provocare, când am aflat citind pe site-ul http://oldrimsix.info/planeta-stiinta-si-poezie/ (acolo, fiind un articol mai vechi probabil comentariile sunt închise) de faptul că ”știința nu este compatibilă cu poezia. Matematica nici atât.” și de două definiții ale poeziei și anume:
”Poezia este jurnalul unui animal marin, care trăiește pe pământ și ar vrea să zboare” (Carl Maria Sandburg) și ”Poezia e haosul condamnat la visare” (Daniel Corbu), ambele citate fiind ale unor poeți consacrați de mare valoare.
Nu-mi trece nicicum prin minte să-i contrazic căci, cred că definiția poeziei (de altfel am citit multe definiții ale poeziei) poate avea atâtea variante câți poeți sunt. Dar fiindcă iubesc poezia și poeziile unor poeți preferați care îmi sunt dragi m-am gândit că aș putea să reamintesc pe această cale și alte definiții ale poeziei, păreri, rezultate în urma unor cercetări de alți poeți și oameni de valoare cunoscuți. Și am ales trei personalități care definesc universul poetic și nu numai. Încep cu acad. prof. dr. Solomon Marcus care în interviul preluat din volumul ”Solomon Marcus, Răni deschise – Dezmeticindu-ne”, Ed. Spandugino, 2013, ne spune că din cele mai vechi timpuri oamenii au încercat să găsească legături, puncte de contact între matematică și artă, respectiv poezie, muzică:
„Dacă elevii ar afla, din manualele după care învaţă, despre bazele pitagoreice ale muzicii, despre rolul geometriei în descoperirea perspectivei în pictură şi despre regularităţile aritmetice care guvernează deopotrivă ritmurile naturii şi pe cele ale existenţei umane, atunci legătura nu ar mai părea singulară, ci în firea lucrurilor. Arta de calculator, rolul geometriei fractale în ştiinţă şi în artă deopotrivă, legăturile cu ştiinţa haosului nu ar mai părea bizarerii la modă, ci fenomene care se aşază în mod firesc într-o istorie milenară.” și că: ”Matematica include în chiar sâmburele ei o poeticitate esențială”
În pledoaria sa Solomon Marcus ne învață că matematica poate deveni una din cele mai fascinante discipline, este o artă de a da același nume unor lucruri diferite (conform J.H.Poincare), este o știință a analogiilor (conform Ștefan Banach) și un triumf al metaforei (conform Y.I. Manin). Citiți interviul din articolul Matematica și arta: în căutarea numitorului comun de Raluca Alexandrescu și veți înțelege mai mult.
În ce privește celelalte două personalități, poetul, doctorul George Popa și poetul nostru național Mihai Eminescu, vă recomand să citiți: La ce bun poeții, un demers al acad. prof. dr. George Popa, unde Eminescu definește expresiv ce este poezia și de ce ai nevoie ca să o poți recepta, și ne spune în final George Popa ”Pentru că poemul este cuvântul încă nerostit a lui Dumnezeu”.

Reclame

7 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

La ce bun poeții ?

La ce bun poeții în vremuri de restriște spirituală?– se întreba poetul spiritualității absolute, Friedrich Hölderlin. Și oare ce fel de restriște a spiritului va fi existat în acel timp, când autorul lui Empedocle se născuse în același an cu Beethoven și Hegel și era contemporan cu Goethe și Schiller – uriași între uriași?
Comparativ, la ce nivel de mizerie a sensibilității și gândirii se afla epoca noastră „modernă” și „postmodernă”, „modernistă” și „postmodernistă”? Și care ar putea fi cauzele acestei degringolade, în care ceea ce s-a numit „criza poeziei” ocupa loc central?
Aceste cauze le aflăm în eroicele demolări ale discreditatelor, „prăfuitelor” valori taxate în mod peiorativ drept „tradiționale”. Și totul pare să fi început cu „moartea lui Dumnezeu”, proclamata de Nietzsche, eveniment funest, pentru ca se știe că poezia a luat naștere din rugăciune. Ceva mai înainte, Hegel profetiza „moartea artei”, consfințita apoi prin descoperirea epocală facută de veacul hiperrafinat, tocmai consumat, conform căruia „nimic nu este mai urât decât frumosul”, – idee care s-a dovedit a fi o iarbă rea cu creștere rapidă și gigantă la a cărei rădăcină și-a turnat miasmele freudismul.
Și, pe fondul pseudopsihologiei abisale, ruinările axiologice au tot avansat până la postulatul sartrian – „eul este o tumoră, un chist imaginar care trebuie extirpat”, afirmație completată de Lacan: „omul nu există; el este o invenție recentă” menită dispariției. În felul acesta a apărut un nou păcat original, descoperit de urmașii lui Adam: „păcatul de a exista”.
Cam acesta este, foarte pe scurt spus, bilanțul. Câtă dreptate avea Rimbaud când afirma: „La ce bun o lume modernă, dacă ni se servesc asemenea otrăvuri?” Iar mai înainte, Baudelaire: „Va veni o zi când în noi se va fi atrofiat orice parte spirituală, încât nimic din visele sângeroase, antinaturale ale utopiștilor nu se va putea compara cu consecințele ce vor urma”. La rândul sau, Eminescu formula în mod vizionar definiția modernității: „Frenezie și dezgust, dezgust și frenezie, iată schimbările perpetui din sufletul modern.” Și tot el a aflat un cuvânt profetic foarte expresiv pentru a caracteriza ce va domina în viitor: pornocrația, sintagma folosită într-un număr de articole din publicistica sa, referindu-se atât la politicianism, cât și la alte aspecte ale activitații spirituale a vremii. Eminescu prevedea faptul că, după cultura intelectului, inaugurată de vechii greci, și după cultura romantică, a inimii, producătorii de artă urmau să coboare subombilical.
Și totuși. Teama că poezia va disparea sub amenințarea antipoeziei, consecință a atrofierii sensibilității și a spiritualității, este neîntemeiată. Aceasta nu numai pentru că un ochi lucid al minții vede de departe că împăratul moderno-modernist este gol, ci mai ales datorită unui adevar fundamental: poezia se poate îmbolnavi uneori, dar nu moare niciodata, pentru motivul că reprezintă o necesitate cosmică a omului de întotdeauna.
Iar împotriva profanării și încercărilor de pervertire a poeziei prin pseudofilozofii ieftine, prin nonsensuri calculate și irealitați forțate, prin telescopajul cuvintelor și scamatorii ale limbajului, la care se adaugă infestarile exercitate de catre o contagioasă molimă psihanalitică, – actionează un alt implacabil adevăr: poezia iartă totul și nu iartă nimic.
Într-un catren postum, Eminescu definește expresiv ce este poezia, și anume, o transcendere fulgurantă într-un dincolo al idealitații absolute, iar pe de alta parte, enunță necesitatea aripilor pentru ca să putem recepta poezia:
Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi
La voi, inimi cu arìpe.
Ah, lăsați ca să vă ducă
Pe-altă lume-n două clipe.

Căci, raspunzând la întrebarea pe care și-o punea privind rostul poeziei, Hölderlin afirma: „Poeții întemeiază ceea ce dăinuie”, iar omul „doar poetic merită să traiască pe pamânt”. Astfel, conchide Hölderlin, poezia trebuie să devină adevarat religie a omului.
Rezultă că poezia presupune o mare răspundere, și anume, o răspundere cosmică. Poemul este un dicteu prin care demiurgul își repara neizbutirile din Ziua Întâia.
Cuvântul lui Dumnezeu ne-a trecut din nevăzut în văzut. Cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil.
Clipa poetica este cea în care noi acceptăm infinit lumea, iar lumea ne acceptă pe noi.
Poemul smulge timpului o oră care face dragoste cu veșnicia pentru ca să ne nască din nou. Poemul nu este un alter-ego, ci ești, cel care, altfel, nu te-ai fi cunoscut niciodată.
Poemul este „imaculata naștere” a poetului.
După ce un poet a plecat, mult timp cuvintele îl caută încercând să învețe sunetele unei magii unice, inimitabile – ireversibil pierdute.
Ceea ce trebuie să știe cei ce fac critica poeziei este că pentru a înțelege un poem avem nevoie de aripi. Iar pentru a comunica și altora înțelesul unui poem și bucuria primită, este nevoie de un cer de aripi. Trebuie să avem intuiția lui Heidegger pentru a-l înțelege pe Hölderlin și văzul lui Baudelaire pentru a vorbi despre Edgar Poe. Trebuie să fii Rosa del Conte pentru a vedea în Eminescu întruchiparea absolutului. Crestele nu se vad decât aflându-te pe creste.
Poemele sunt unicul refugiu al sensibilitatilor alese, al mintilor rare. Acolo pedeștrii, infirmii, apterii nu pot ajunge. Poezia ne ofera o poartă, dar nu toți avem cheia.
Poezia nu consta în cuvinte mortificate, ci este o făptura vie care ne lasă bolnavi de negrait, neantul bolnav de existența, iar existența bolnavă de nazuință spre un mai înalt început.
Poezia este un fulger care face să ne pierdem imploziv în noi înșine și exploziv în restul firii, într-o contopire de erotism absolut.
Poezia este cea care a văzut totul – din lumea vădită și din cea ascunsă – dar pe care, asemenea lui Dante, lumina supremă a orbit-o și s-a facut uimire pură, negrăire pură. Dar, asemenea orbului Tirezias este singura care știe drumul către adevăr. Adevărul de a exista la modul ideal.
La judecata din urmă poezia va fi îngerul apărării noastre. Pentru că poemul este cuvântul încă nerostit al lui Dumnezeu.
(Prof. univ. dr. George Popa)

Sursa:
http://www.poezia.3x.ro/POPAva42.html

2 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Medicul, poetul și eseistul George Popa

Deși de formație medic specializat în medicină internă și hematologie, profesor universitar, șef de clinică la spitalul Spiridon Iași, visiting profesor la Clinica de Hemato-Oncologie a Fac. de Medicină din Freiburg, prof. univ. dr. George Popa a fost fascinat de frumusețea artei și literaturii, a scris cărți, poezii traduceri, etc. fiind un adevărat exeget al artelor. În ”Meditații asupra liricii universale” într-o manieră inedită în care se îmbină filozoful cu poetul și cu eruditul ne întâlnim cu Shakespeare, Holderlin, Tagore, Goethe, Paul Valery, Mallarme, Baudelaire, Rimbaud, Shopenhauer, Kant, Rilke, Blaga, Voiculescu, Tagore, dar mai ales Eminescu și Omar Khayyam.
Încrezător în virtuțile artei și literaturii capabile de a hrăni, forma și ameliora dar și de a înălța condiția umană prin scrisul său George Popa ne asigură de virtuțile artei și literaturii care folosesc cuvântul, sunetul și culoarea.
El este de părere că ”Opera de artă ideală trebuie să inducă atât sentimentul finitului cât și al infinitului. Pe de o parte, sentimentul certitudinii existențiale prin certitudinea formei perfecte, a tiparului care captează onticitatea în modelul de ființare a a lumii umane; pe de altă parte, deschiderea, eliberarea către infinit, către indefinit pe care o induce sentimentul inefabilului”.
Și că: Armonia formei este domeniul sensibilității, actul eliberării aparține intelectului. Certitudinea armoniei îmbinată cu certitudinea eliberării: acesta este motivul pentru care în crearea operei de artă este nevoie de participare indistinctă a sensibilității și a intelectului.
Arta gânditoare este cea care constituie o plimbare filozofică prin semnificațiile existenței.
Poetul imaginează și suprapune o altă lume „pe-astă lume de noroi”, scrie Eminescu, „Înger palid cu priviri curate, …Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea.” (Epigonii).
Geniul „vede o altă lume decât tot restul oamenilor și se comportă ca și cum ar fi venit din afară”, afirmă Schopenhauer. Or, Eminescu s-a recunoscut dintru început un desprins, un străin de lumea comună. aflându-se într-un spațiu dincolo de imanent („nu are nici o stea”) și dincolo de transcendent („nu are nici un înger”); nici în moarte nu se află lumea sa („dincolo de groapă imperiu n’ai o lume”), iar visul său de idealitate se află dincolo de aceste trei nivele ontologice (Povestea magului călător în stele
)”.
Deci poezia, ”este activitatea spirituală care oferã omului cea mai înaltă șansă a unei trăiri la modul superior. Este treapta regală a imaginarului. Căci poezie însemnează ceea ce purifică si înalță inima, sufletul, spiritul către idealitate. Și există două forme de poezie : cea a creației și cea a vieții. Adică, există poeți ai scrisului, ale artelor în general, și sunt poeți ai vieții, ceea ce este infinit mai dificil. Sunt mult mai mult poeți ai artelor decât poeți ai propriei vieți, și anume, cei care satisfac dezideratul lui Hölderlin: „numai poetic merită omul să trăiascã pe pământ. Și Hölderlin oferã unul din rarele exemple de poet nu numai al verbului, ci dar și al vietii de fiecare zi. Orice activitate umană care ne poartă către o simțire ori gândire ideală, este poezie : muzica, pictura, sculptura, dansul, si bine înteles scrisul. Aristotel a avut dreptate să spună că „poezia este mai adevărată și mai elevată decât istoria.” Pentru om este mai adevãrată poezia deoarece este un adevăr creat de el, pe când istoria este o creație fortuită a realitãții din jur. Istoria este o derulare a „veșnicei treceri”, a efemerității, pe când marile creații întemeiază un prezent etern. Căci „numai poeții întemeiază ceea ce durează” , afirmă tot Hölderlin. Dar marea nevoie de poezie a umanității de întotdeauna o constituie creația anonimă, și anume, miturile, basmele poezia și cântecul popular. Și pentru a ne da seama la ce înãlțime a idealitãtii poetice suie imaginarul poporului, vom da un singur exemplu. În Bucovina se spune că în casa unde se spun povești, acolo se află Dumnezeu”.
Din experiențele personale poetul George Popa ne relatează acea ”fulgurație intelectuală” de mare sensibilitate, experiență a unor sensuri în spiritul armoniei, numită Împăcarea antinomiei:
Verbul meu, scrisul.
înaripare
poartă-n Deschisul
minților rare,

(gonind pe-ntinsul
mării de azur,
spre neatinsul
Dincolo pur.)

zbor de-ntrebare
cerul și-abisul:
care sens doare:
forma, închisul,

sau devenirea,
joc orb ce-mbină
firea, nefirea?

– O, dar cleștarul.
în prealumină-
-și soarbe tiparul.

Citindu-i și studiindu-i pe Omar Khayyam și Rabindranath Tagore a simțit chemarea Orientului luminându-ne printr-un stil propriu în traducerile sale din acești mari poeți ceea ce a făcut-o pe Grete Tartler să spună despre George Popa, că a pătruns sensuri nu tuturor accesibile și că traducerile sale sunt ”infinit mai fine stilistic”.
Rubaiyatele lui Omar Khayyam în versiunea lui George Popa sunt încântătoare și delectează deși tot el afirmă că o traducere ideală te face sã regreți că nu cunoști textul în original și, totodată, să nu regreți că nu cunoști originalul:
Doar cu-nțelepții apucă-te de muncă !
Și fugi de proști ! Să fie altă poruncă;
Și-otrava dacă-ți dă-nțeleptul – bea !
Iar prostul, orice-ți dă să bei – aruncă !

sau:
Viața se grăbește, rapidă caravană.
Oprește-te și-ncearcă să-ți faci intensă clipă.
Nu mă-ntrista și astăzi, făptura diafană !
Mai toarnă-mi vin ! Amurgul m-atinge cu aripă !

(traducerea din persana: Otto Starck, Omar Khayyam, Saadi, Hafez – Catrene persane, Robaiat, Ed. Albatros, 1974 si in traducerea din franceza a lui George Popa, Catrene, Ed. Univers, 1979).

Dă-mi cupa și ulciorul! Să bem fermecătoare
Făptură plămăditã din rouă și eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe și ulcioare ?

Acest vas fu odatã un biet îndrãgostit
Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
Iar toarta era brațul ce mângâia mâhnit
Suavul gât cu-atingeri ușoare, de mătase”.
(Prefacerea)

Sânt gata de plecare – și timpul ce mâhnit e!
Din mii și mii de perle doar una am străpuns.
Idei fără de număr rămân netălmăcite,
Pe tărm un cer de gânduri rămân fără răspuns
”.
(Imposibilitatea cunoașterii)

Ofrandă lirică

M -am trezit şi am găsit mesajul tău o dată cu dimineaţa.
Nu ştiu ce-mi aducea, pentru că încă nu am învăţat să citesc.
Voi lăsa savantul atoateştiutor cu cărţile sale
şi n-am să-l întreb: ştiu eu dacă ar putea el să-l înţeleagă ?
Mi-am atins fruntea cu scrisoarea ta, am apăsat-o pe inima mea.
Iar când noaptea va veni mută şi stelele se vor arăta una câte una,
am s-o deschid pe genunchii mei şi voi sta tăcut.

Frunzele murmuitoare mi-o vor citi cu glas tare ;
râul grăbit mi-o va fredona
şi cele şapte stele ale cunoaşterii mi-o vor cânta în ceruri.

Nu pot găsi ceea ce caut; ceea ce aş vrea să învăţ
nu înţeleg. Dar această veste pe care n-am izbutit s-o desluşesc
mi-a ridicat povara, şi gândurile mele s-au preschimbat în melodii.”

(Rabindranath Tagore – traducere George Popa)

Prof. Dr. George Popa

Vasile Diacon-despre Prof.Dr.George Popa şi cartea sa-Homo universalis

Surse: 1, 2, 3, 4, 5

Comentarii închise la Medicul, poetul și eseistul George Popa

Din categoria Motive pentru condei