Acasă » Articole etichetate 'I. Valerian'

Arhive etichetă: I. Valerian

Mărturii din «Viața literară» (IV)

Bunătatea adevărată cere neapărat inteligență și imaginație.
O cultura superioară nu se creează fără sprijinul unei politici juste, căci într-un climat vitreg, geniile nu rodesc.
Marea înțelepciune este să-ți alegi prieteni care nu te vor sili la compromisuri.

Citate – Camil Petrescu (sursa)

Inițiator al romanului modern, Camil Petrescuprozator, dramaturg, poet, eseist, filozof este autorul celebrului roman ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, o poveste clasică de dragoste și un adevărat jurnal de război care a surprins pe critici și cititori prin originalitatea romanului dată de subtilitatea analitică a propriei conștiințe.

În cartea Cu scriitorii prin veac a lui I. Valerian găsim și interviul luat scriitorului Camil Petrescu interviu pe care l-a luat însoțindu-l la restaurantul unde lua masa de obicei. După cum mărturisește în carte, l-a cunoscut pe scriitor în ambianța colegială din cercul criticului E. Lovinescu (era favoritul cenaclului și al maestrului). Din interviu am selectat acest mic fragment:
”Mă întrebi de ce nu îmi place simbolismul ?… E greu de răspuns în câteva cuvinte la o masă de restaurant. Totuși, pentru că în afară de atitudinea ei cunoscută în fața descendenței sămănătoriste, reacția contra simbolismului a fost una din procupările de căpetenie ale Cetății literare(1), care va fi cândva necesar să discutăm asupra ideologiei ei critice.
Eu nu concep arta decât ca expresie a adevărului, fie el și convențional, deci, arta are același obiect ca științele zise morale. Or, simbolismul are prejudecăți de frumos muzical, mistic, de poezie pură. Cred însă că literature trebuie să se ocupe, înainte de toate acestea, de valorile sufletești. Prin urmare, chiar împotriva unor esteți de ultimă oră, cred într-un psihologism artistic așa cum a fost o parte din activitatea revistei La nouvelle revue francaise, care și ea m-a nedumerit uneori, însă pentru că punea alături, fără să împace, simbolismul formal a lui Paul Valery și psihologismul lui Marcel Proust.
După aceste criterii judec operele. Mi s-a adus acuzarea de exclusivism la Cetatea literară. Este drept că această revistă nu a avut un caracter enciclopedic și nici beletristic. A fost o revistă de atitudine critică, care s-a făcut sub un anumit unghi estetic. Fiind o singură mână de lucru, și-a păstrat caracterul absolut unitar.
O revistă critică trebuie să fie mereu pe frontul principal al literaturii, distingând din mulțimea fenomenelor curente pe cele care prezintă un caracter de durabilitate. Din mulțimea revistelor care apar, nici una nu pare că prinde sensul profund al aspectelor literare de azi.
Cetatea literară deocamdată și-a suspendat activitatea și va reapare la întoarcerea mea de la Paris.
Până atunci, printre altele, voi căuta să strâng material pe care l-am publicat răzlețit până acum într-un volum de versuri (Versuri, II) care cuprinde: Ciclul vieții; Un luminiș pentru Kicsikem și Transcendentalia, căruia îi vor urma două volume: Delimitări critice și Comentarii teatrale.

Sursa: I.Valerian – Cu scriitorii prin veac, Ed. Pentru literatură, 1967, pag. 166-167

(1) – Cetate literară, 1925, director: Camil Petrescu

Mărturii din «Viața literară» (III)

(continuare de aici)

Poet al sufletului considerat de T.Vianu făcând parte din clasa misticilor Lucian Blaga aduce în poezia sa o experiență de o întindere și o adâncime deosebită, fiind considerat de E. Lovinescu unul din cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre în a cărui poeme deslușim alături de neliniștile metafizice bucuria de a trăi, un optimism sprijinit uneori pe considerații intelectuale.
”De cîte ori calc prin brazda bătută/buzele humei mă sărută”, sau ”Fluturând în veșminte de culoarea șofranului/ard fetele verii ca steaguri/în vântul și râsetul anului”, mărturisind în interviul dat lui I. Valerian că adevăratul filon poetic nu l-a găsit decât la întoarcerea lui în țară (1919 când s-a întors de la Viena) și că :
” – Poezia care îmi convine mie, deși e ultra modernă, o cred însă în anumite privințe mai tradiționalistă decât obișnuitul tradiționalism, fiindcă reînnoiește o legătură cu fondul nostru sufletesc primitiv, nealterat de nici un romantism, nici de naturalism, nici de simbolism.
Îți voi lua un exemplu din artele plastice: Brâncuș. Acest artist reia o tradiție cu mult mai veche decât așa-zisa sculptură tradiționalistă, înnodând firul cu fondul nostru primitiv bizantin.
Pentru această artă sunt și eu. Aș spune pentru un fel de tradiționalism metafizic trecând peste, dacă vrei, trecutul apropiat și făcând legătură cu elemente mai primare ale fondului nostru sufletesc.”
Întrebat după ce criterii judecă o operă de artă, aflăm că ”opera de artă o judeci imanent în cadrul stilului de viață în care a apărut.”
”Au trecut ani de la «Poemele luminii», ce ne-au încântat tinerețea, și de atunci volumele ce au urmat s-au așezat într-adevăr ca niște pietre la temelia ”templului” ce și l-a visat și acum îl ridică tot mai sus.”, încheie astfel I. Valerian după interviul luat.

Mărturii din «Viața literară» (II)

(continuare de aici)

Fiind conștient că forțele vaste creatoare în continuă evoluție nu pot fi prinse în tipare obișnuite, I. Valerian s-a străduit să caute în ce îl privește pe Tudor Arghezi o formulă pentru a cuprinde personalitatea sa, a cărui latură mai puțin cunoscută este spiritul de umanitate al marelui scriitor ce mărturisește lucid, realist: ”Natura nu ne-a creat egali (se referă la soarta vitregă a confraților de scris). Talentul e ceva specific, dar viața este la fel pentru toți.”
În activitatea literară a lui T. Arghezi desfășurată pe mai bine de șapte decenii, alături de poezie, ziaristică, povestiri și romane se numără și pamfletul creându-și o reputație redutabilă de pamfletar liric, alimentată de o sensibilitate exacerbată atunci când surprinde ridicolul sau grotescul. Dedicând în revista Viața literară un număr pamfletului a ținut să expună părerea celui pe care l-a considerat maestrul pamfletului (Viața literară, an III, nr.75, febr. 1928 și în Cu scriitorii prin veac, pag. 19-21):
«”Pamfletul săvârșește pentru artă și compensațiile vieții sociale o operă de înviorare. El poate fi ori bine, ori idiot scris. O linie medie nu există. Pamfletul bun este mai rar, ca o bună poezie. De aceea a fost profesat numai de oameni inteligenți: Voltaire, Veuillot, Bloy, Maurras, Leon Daudet etc. (…) Pamfletul reprezintă totuși un remarcabil gen literar. Un personaj ca să poată fi subiect de pamflet trebuie să prezinte o parte vulnerabilă, ridicolă prin diferența dintre calitatea socială și cea reală. În acest punct convenabil își moaie pamfletul pliscul și ciocănește profund. În pamflet, ca și în comedie, reușita ține de domeniul râsului. Pamfletarii buni sunt rari. De obicei sunt o seamă de inși care maimuțăresc modelul original, fiind cu atât mai caraghioși, cu cât încearcă să-l tăgăduiască.” T. Arghezi spune adevărul cu o candoare care îl face temut și iubit. Evit să-i cer nume proprii în legătură cu pamfletul, de frică să nu transform chiar vorbele noastre într-un acidulat pamflet.»

Un nume important pentru proza română, Jean Bart, scriitor autentic și original care în copilărie a fost elevul lui Ion Creangă, a adus pentru prima dată în literature română, jurnalul de bord și schița marină. El este cel care a scris romanele remarcabile precum Europolis (făcând cunoscut cel mai estic punct al țării, orașul Sulina), Toate pânzele sus, Cireșarii, Seri albastre. Și iată, și-a găsit locul printre cei cărora I. Valerian a ținut să-i cuprindă în Viața literară, an I, nr.38, 1927. Născut în 28 noiembrie 1874, Burdujeni, județ istoric Botoșani, Jean Bart (pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez) mărturisește în convorbirile cu I. Valerian: ”Mă întrebi ce impuls atavic m-a îndemnat să rătăcesc ani întregi pe apă ca marinar ? Probabil că acest instinct l-am moștenit de la strămoșii mei moldoveni. Încă de pe timpul lui Ștefan cel Mare exista o flotă a Moldovei. La Athos, se află și azi un turn făcut de acest domnitor, care dovedește că moldovenii navigau până acolo. Aveam o alianță cu venețienii și genovezii, care veneau cu corăbiile până la Dunăre. Sunt hrisoave care arată că în serviciul acestor vase existau și corăbieri moldoveni. De la noi se exportau grâne în Grecia încă de pe timpul lui Demostene. (…) În privința preferințelor mele literare mă mulțumesc să pronunț numai două nume: Ionel Teodoreanu în proză și Tudor Arghezi în poezie.”
Astfel, ”o călătorie făcută în largul lumii valorează cât o bibliotecă citită” conchide în final I. Valerian, mărturisind în carte că după Impresiile din Țările Nordice, mahalaua diamantelor, despre literatură, proiecte și preferințele lui Jean Bart, l-ar asculta ore în șir povestind fără să se plictisească.
(Chipuri din Viața literară, pag. 150-155)

Mărturii din «Viața literară» (I)

În acest articol nu mă voi referi la viața literară în contextul ei general, care este provocator, ci la revista ”Viața literară”, una din cele mai importante publicații interbelice care a acordat un spațiu larg interviurilor luate de către I.Valerian unor poeți, scriitori, constituindu-se adevărate și autentice mărturii de istorie literară cu extensii de prezentări biografice, sugestiile unor critici (după apariția volumului «Cu scriitorii prin veac»), crezuri poetice, dar și diverse amintiri care au impresionat tinerețea unor poeți, scriitori, momente din activitatea revistei semnificative pentru fenomenul literar, cât și debuturi în revista Viața literară cum e cea a poetului Emanoil Florens, un spirit constructiv care va edita la Roman o revistă ”Peisaj”, autorul a două plachete de versuri Denii și Apelul visului (rarități bibliofile) la a cărei operă s-a găsit doar o singură cronică literară: cea a lui I. Valerian.

După cum mărturisește și I. Valerian în cele două cărți: «Chipuri din Viața literară» și «Cu scriitorii prin veac», scopul și criteriile după care au luat ființă interviurile au fost în vederea creării unui climat favorabil literaturii române, un gând constructiv, pe linia clasică a culturalizării.
Citind, găsim interviuri de referință (De vorbă cu …) cu mulți scriitori, poeți dar eu mă voi referi doar la câțiva lăsând a descoperi mai mult despre ei cât și despre ceilalți scriitori prezentați, pentru cei care vor fi interesați a afla mai mult despre ei și atmosfera acelei perioade.
Sunt interviuri cu scriitori precum G. Bacovia, T. Arghezi, Ion Barbu, Ion Minulescu, Jean Bart și mulți alți poeți, scriitori care prin dialogul purtat declanșează anume mărturisiri în ce privește biografia, opera lor, sugestiile unor critici, mărturii ”ad litteram” cum ar fi cele despre crezul poetic, arta literară ș.a. Și aș începe cu G. Bacovia care mărturisește că:
”În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiție colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influență colorantă. Întâi am făcut muzică și după strunele viorii am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoțit cu credință până azi. Am făcut și compoziții pentru mine. Pictorul întrebuințează în meșteșugul său culorile: alb, roșu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare.

Amurg de toamnă violet…
Din turn, pe câmp, văd voevozi cu plete –
Străbunii trec în pâlcuri violete…
Orașul tot e violet.

*
În aurora plină de vioare,
Balul alb s-a răsfirat pe-ntinsele cărări –
Cântau clare sărutări…
Larg, miniatură de vremuri viitoare…

și confesiuni precum: ”Eu am încercat să fac avocatură, dar nu s-a prins. Părinții au vrut să mă trimită în străinătate pentru desăvârșirea studiilor, dar poezia mi s-a pus mereu buturugă în cale. (…) Cât despre mine, am fost și rămân poet …”
(Viața literară, an IV, nr. 107, 1929; și Ion Valerian, Chipuri din viața literară, pag. 141-144)
cât și alte confesiuni despre romanul ”Cântec târziu”, cuvinte cu tâlc, poetul anarhist, proză poetică, viața de la Iași,șeful decadențelor, cântecul lebedei, despre Al. Macedonski sau post-scriptum:
«Reținem din interviu câteva fraze cu o anumită semnificație pentru zilele noastre. ”Urmăresc regulat în Viața literară străduința generației de azi. Trăiți o nouă epocă despre care se va vorbi mai târziu. Faptele durabile se fac cu multă răbdare (…) Acum scriu rar și public la dvs …” Cazul Bacovia înfățișa simbolul tragic al scriitorului în climatul nefavorabil al epocii și nu pregetam să tragem atenția asupra lui.»

Păreri despre arta cuvintelor am găsit citind la interviul luat lui Ion Minulescu:
”Poezia îmi place mai mult ca orice artă, fiincă este formată din cuvinte, elemente mult mai vii decât culoarea, sunetul sau mișcarea ritmică. Cuvintele sunt vehiculele rațiunii. Vorbite sau scrise, ele singure ne mută dintr-un loc în altul, ne multiplică, ne descifrează, ne umanizează… Sunetele, culorile și mișcările ritmice sunt internaționale . Pictura, muzica și dansul rămân la fel în orice țară din lume. Poezia, însă, nu sună frumos decât în limba noastră natală sau în urechile celor care, deși străini, mai știu să vorbească și românește.”
Iar despre poeții de mâine Ion Minulescu îi mărturisea: ”ei se muncesc să-și stoarcă sufletul și să-și spulbere în vânt numai vibrațiile armonioase ale limbii noastre strămoșești.”, interviu în care mai aflu despre boema de odinioară, papa Kubler, greutățile începutului, semne de succes, salutul către poeții de mâine a acestui poet pe care I. Valerian printr-o scurtă retrospectivă încearcă a dezvălui taina acestei personalități ”ce a înscris o notă atât de originală în poezia din ultima jumătate de veac.”
(Viața literară, an XV, nr. 10, 1941; Chipuri din viața literară, pag. 194-202)