Acasă » Articole etichetate 'istoric'

Arhive etichetă: istoric

Reclame

Ion Pelivan, un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale

Ion Gheorghe Pelivan (n. 1 aprilie 1876, Răzeni, Imperiul Rus – d. 25 ianuarie 1954, Sighet) a fost un militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia, om politic, publicist, apărător și promotor al limbii române, animator al vieții culturale. A fost Director general responsabil pentru afacerile străine (Ministru de Externe) în RD Moldovenească în Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Pelivan

”Destinul politic şi uman al lui Ioan Pelivan a fost marcat de marile evenimente istorice din prima jumătate a secolului al XX-lea: cele două războaie mondiale; căderea autocraţiei ruse şi destrămarea imperiului ţarist; acapararea puterii de către bolşevici şi crearea imperiului sovietic bolşevic; unirea Basarabiei cu România şi desăvârşirea unităţii naţional-statale a românilor; evoluţia regimului politic din Europa de la democraţie la dictatură şi extinderea, după cel de al Doilea Război Mondial, a modelului totalitar sovietic comunist asupra unor state europene, inclusiv a României.
Ioan Pelivan a cunoscut aceste evenimente nu ca simplu spectator sau ca martor ocular: le-a trăit cu adevărat cu întreaga-i fiinţă. La cele constructive a participat nemijlocit, depunând efort, demonstrând competenţă şi responsabilitate; cele distructive, la fel, l-au vizat, cu părere de rău, la modul direct, devenind, în cele din urmă, jertfă a acestora.
A rămas fidel credoului său politic formulat încă în tinereţe– unitatea naţională este cel mai propice mediu de afirmare a unei naţiuni. Într-o scrisoare, din 1936, adresată profesorului Nicolae Iorga, încercatul luptător mărturisea: „Dacă am putut suporta în tinereţea mea temniţe, exil, cazarmă, destituire din magistratură şi fel de fel de prigoniri şi umiliri sub regimul ţarist– cauza a fost „credinţa“ mea nestrămutată, despre care D-voastră vorbiţi în „Neamul Românesc”, în dreptatea şi sfinţenia cauzei româneşti.
Românismul devenise pentru mine o credinţă neclintită, o adevărată religie.
De când s-a trezit în mine conştiinţa naţională– nicicând, niciodată şi nicăieri– nici la Universitate, nici în temniţe şi nici în surghiun– nu au încetat dragostea mea neţărmuită şi interesul meu copleşitor pentru România liberă, pe care încă nu o văzusem, dar pentru care ardeam de nerăbdare să-i „văd fiinţa”, să-i „aud graiul“ şi să-i sărut pământul.
Când am avut fericirea nespusă să trec „Prutul blestemat“ şi să asist la Cursurile D-voastră de vară de la Vălenii de Munte, unde am putut cunoaşte mai mulţi iredentişti din Ardeal şi Bucovina,– iredentismul ce clocotea în mine, s-a aprins şi mai puternic. (…)”
Sursa: https://arhiva.bibmet.ro/Uploads/Ioan%20Pelivan-istoric.pdf , pag.13-

Cuvântarea deputatului Ioan Pelivan în ședința de inaugurare a Sfatului Țării, 21 noiembrie 1917, Chișinău, aici: https://arhiva.bibmet.ro/Uploads/Ioan%20Pelivan-istoric.pdf , pag. 147-149

Fiind între membrii primei grupări naţionale la Chişinău, Ioan Pelivan a devenit redactor-şef al ziarului „Basarabia”, înfiinţat la începutul anului 1906, prin care era propagată intens ideea introducerii limbii române în învăţământ. Deşi existenţa ziarului „Basarabiei“ a fost de relativ scurtă durată, publicaţia a avut o mare importanţă din punct de vedere organizatoric şi ideologic, contribuind mult la consolidarea mişcării naţionale. Iată câteva fragmente despre Ion Pelivan și ziarul ”Basarabia”:
”V. Ziarul moldovenesc „Basarabia“ din Chişinău (1906 1907)
Fără îndoială, evenimentul cel mai important pentru mişcarea noastră naţională din această epocă a fost apariţia la Chişinău, la 24 mai 1906, a ziarului naţional-democratic cu numele „Basarabia”, tipărit cu litere ruseşti.
Într-adevăr gazeta aceasta a fost profund naţională şi adânc democratică. În coloanele ei sunt discutate şi studiate absolut toate chestiunile ce priveau interesele naţionale ale Basarabiei, inclusiv reforma agrară („treaba pământului”). În unele numere ale gazetei găsim strecurată chiar şi ideea UNIRII TUTUROR ROMÂNILOR.
Iată, ca ilustraţie, câteva pasaje din diferite numere ale gazetei:
1. În articolul din nr. 1, intitulat „Folosul gazetei moldoveneşti”, citim:
„Două milioane de moldoveni au fost osândiţi să zacă într-un întuneric adânc, într-o stare aproape sălbatică. Un popor întreg era muncit să piară…
Poporul moldovenesc a devenit prada tuturor exploatatorilor, mâncăilor şi sugătorilor. Dar lanţul… care a ţinut limba noastră încătuşată atâta vreme a început a slăbi… Noaptea cea grozav de întunecată se săvârşeşte… Se apropie lumina zilei. De azi înainte el/poporul moldovenesc/ poate să afle cine i el, de unde vine, unde se găseşte şi încotro merge, cine i sunt binevoitorii lui şi cine i sunt duşmanii lui”.
2. În articolul „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte”, publicat în nr. 3 al gazetei, se exprimă nădejdea că şi Basarabia, în cele din urmă, va fi dezrobită. „Apa trece, zice autorul articolului, dar petrile rămân… A trecut păgânimea cea multă şi barbară… O parte de români de acum sunt slobozi. Ceilalţi– din Transilvania, Bucovina şi Macedonia– deşi sunt sub cârmă străină, totuşi se bucură de drepturile fireşti… Numai noi, işti din Basarabia, suntem mai obijduiţi şi mai oropsiţi… Numai noi, moldovenii basarabeni, ne simţim în ţara noastră, udată cu atâta sânge strămoşesc, ca într-o ţară străină. Dar sună ceasul deşteptării… Toate noroadele din Rusia s-au sculat şi cer drepturile lor. Călcate de cotropitorul muscal. Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte”.
3. În articolul de fond din nr. 6, intitulat „De la fraţi”, se reproduce din revista „Şezătoarea sătenilor“ din România următorul pasaj: „Să ne rugăm pentru perpetua conservare a neamului daco-latin, pentru complecta unire a tuturor românilor”.
4. În Nr. 10, tot în articolul de fond, moldovenii sunt îndemnaţi să lupte pentru dezrobire: „Noi ne adresăm către moldoveni, scrie autorul articolului, şi zicem: «Alături de voi trăiesc vecinii voştri, care sunt tot un neam cu voi şi vorbesc tot aceeaşi limbă… Ei au cultura lor, ei sunt fraţii voştri adevăraţi şi sunt liberi de mult. Învăţaţi-vă de la ei şi luptaţi pentru un viitor mai bun, pentru slobozenie»”.
5. În unele numere ale gazetei din octombrie şi noiembrie 1906 găsim anunţuri cu litere grase: „Noi vrem şcoli moldoveneşti”, „Boieri, cereţi şcoli moldoveneşti”, „Preoţi, cereţi şcoli moldoveneşti”, „Ţărani basarabeni, cereţi limba moldovenească în şcoli şi biserică”.
Iar într-un apel „Către ţărani“ (nr. 47, 49, 52, 53) aceştia sunt îndemnaţi să aleagă pentru voloste (administraţia de plasă) „împuterniciţi noi, adică pe acei care se îndatorează să vă dobândească vouă pământ, voie, drepturi cetăţeneşti îndeobşte şi un drept de trai naţional prin şcoală, biserică şi dregătorii obşteşti în limba-mamă şi de sine ocârmuire din 1818”.
6. În fine, în nr. 13, în articolul de fond, intitulat „Oare dorm deputaţii Basarabiei”, autorul invită pe aceşti deputaţi din Duma Imperială (în majoritate străini şi înstrăinaţi– n.n.) să ceară de la Guvern pentru moldoveni „autonomie, limbă şi cultură românească, drepturi cetăţeneşti depline, pământ, iar dacă nu sunt în stare, să facă loc altora, destoinici”.
Dl. profesor Ştefan Ciobanu, în broşura d-sale „Din istoria mişcării naţionale din Basarabia“ (Chişinău, 1933, p. 5), face următoarea caracteristică a ziarului „Basarabia”: „Analizând conţinutul articolelor publicate în acest ziar, tendinţa lui generală, venim la concluzia că ziarul «Basarabia», de la primul număr şi până la ultimul, este pătruns de ideea emancipării poporului românesc din Basarabia, că el pentru prima dată, în mod făţiş şi clar, pune chestiunea naţională a românilor basarabeni”.
Despre rolul însemnat ce l-a jucat ziarul „Basarabia“ în deşteptarea conştiinţei naţionale în Basarabia se poate judeca, între altele, după supărările şi denunţurile ce le făcea gazeta „Drug”, al cărui director– P. A. Cruşevan, devenit în a doua jumătate a activităţii sale publicistice mai rus decât ruşii– căuta să atragă atenţia celor în drept asupra pericolului ce îl prezenta propaganda naţională a „Basarabiei”, propagandă ce ducea provincia dintre Nistru şi Prut „la deslipirea ei de Rusia”.
(Ioan Pelivan, istoric al mișcării de eliberare națională din Basarabia,
http://basarabia-bucovina.info/wp-content/uploads/2015/03/Ioan-Pelivan-Istoric-al-Miscarii-de-Eliberare-Nationala-din-Basarabia.pdf , pag. 205-207)

Ion Pelivan şi ziarul „Basarabia”
Amintiri ale lui Th. Inculeț, fost colaborator la gazeta „Basarabia”, anii 1906-1907

”S-a susţinut de către unii, cum că gazeta „Basarabia”, din 1906, ar fi avut un caracter mai mult revoluţionar, decât naţional. O studiere mai profundă a materialului din această foaie istorică, dovedeşte, însă, că pe lângă chestiunile arzătoare la ordinea zilei: Pământ şi Voie, adică autonomia şi împroprietărirea ţăranilor, se mai cerea, cu toată insistenţa, şcoli moldoveneşti şi dreptul românilor basarabeni la cultura lor naţională.
Gazeta apare cu antete mari pe toată pagina: „Noi vrem şcoli moldoveneşti”, iar colaboratorii ei se fotografiază în mod demonstrativ cu aceste antete în mână.
Cu ocazia interzicerei de către autorităţile ruseşti, ca învăţătorii să citească gazeta „Basarabia”, sub motiv că ar fi revoluţionară, în veci neuitatul, inimosul editor al ei, Emanuil Gavriliţă, sub semnătură proprie, iată ce scria (în nr. 24, din 15 august 1906): „Noi am vorbit despre suferinţele poporului, despre drepturile lui. Noi am cerut de-sine-cârmuirea (autonomia), pe care am avut-o la 1818. Noi am cerut voie şi pământ pentru ţărani. Dar să nu creadă autoritatea şcolară, care ne ponegreşte, că noi vom lăsa ca drepturile poporului să fie călcate în picioare. Noi vom vorbi şi mai departe despre fericirea poporului, căci nu avem frică decât de legi şi de Dumnezeu!”.
În nr. 76, din 25 februarie 1907, apare profetica Cântarea tânărului poet Alecu Mateevici:
„Eu cânt, căci văd că ele vin,
Aceste zile de senin.
Eu cânt, căci văd, de-acum, că piere
A Ţării veşnică durere…
Şi, glasul vieţii ascultând,
Venirea zorilor eu cânt”.
În nr. 26, din 23 august 1906, gazeta „Basarabia“ publică, fără nici o schimbare, Scrisoarea către Redacţie, din partea săteanului Vasile Lungu, din satul Călugăru, ţinutul Bălţilor. Această scrisoare în naivitatea ei mişcătoare, pe lângă o dovadă vie de cea mai strânsă legătură între gazetă şi cetitorii ei, mai prezintă o dovadă puternică, cum că gazeta „Basarabia“ corespundea aspiraţiilor naţional-culturale celor mai intime ale moldovenimii din Basarabia.
Ne permitem a spicui câteva rânduri din această scrisoare:
„Slava lui Dumnezeu şi domniilor voastră, Domnule redactor E. Gh. Gavriliţă, că avem şi noi în toată Basarabia o tipografie de gazetă pe limbă moldovenească. Eu primesc de la 15 iulie şi citesc şi înţeleg toate câte sunt scrise. Mai înainte vreme tot luam aşa câte odată gazet rusesc „Basarabeţ“ şi „Bessarabscaia Jizni“ şi numai eram cu cetitul, nu mai înţelegeam nimic, numai prăpădeam capicele, da amu eu dacă cetesc moldoveneşte înţeleg şi mie îmi pare că parcă îs alt om”.
„Eu sunt de 43 ani, părinţii mei m-o dat la şcoală, eram de 7-8 ani, la şcoală rusească, că moldovenească nu era. Şi iaca ce am învăţat. A ceti citesc numai negru pe alb; mă întreabă cineva ce scrie? – da eu ce să spun, că nu ştiu. Moliftele am învăţat:
Vo imea Otţa, Boje Milostiv, Otce naş, pomilui mea Boje, Veruiu, şi de atuncea zic dimineaţa şi seara, da când zic acestea cuvinte înaintea sfintilor Icoane, apoi gându umblă cine ştie unde şi încă iaca ce: eu am copchii şi de mititei îi învăţ tot aşa, că amintirlea moldoveneşte rugăciuni nu ştiu. Apoi şi ei nu au să ştie a se ruga lui Dumnezeu cu toată inima, pentru că-i pe ruseşte rugăciunea. Domnule Redactor! Multă pomenire veţi avea de la noi ţăranii moldoveni, ca să deschidă stăpânirea şcoli pe limba moldovenească. Stăruiţi-vă pentru noi, că noi nu ştim unde să ne jăluim, cum să căutăm treaba asta. Satu Călugăru, ţinutul Bălţilor. Vasili I. Lungu”.
Din cele mai sus expuse reiese în mod neîndoielnic că gazeta „Basarabia”, împreună cu cei din jurul ei, a fost un centru, spre care se îndreptau toate conştiinţele redeşteptării naţionale din provincia dintre Prut şi Nistru.
Or, sufletul, promotorul de seamă al mişcării pentru redeşteptarea naţională din Basarabia a fost D-l Ion Pelivan, primul prim-redactor al gazetei „Basarabia”.
(…)”
(Ioan Pelivan, istoric al mișcării de eliberare națională din Basarabia,
http://basarabia-bucovina.info/wp-content/uploads/2015/03/Ioan-Pelivan-Istoric-al-Miscarii-de-Eliberare-Nationala-din-Basarabia.pdf , pag. 449- )

Reclame

Eusebiu Popovici, un părinte al istoriei bisericești

Pe 15 februarie se împlinesc 180 de ani de la nașterea lui Eusebiu Popovici (n. 15 februarie 1838 Cernăuți – 28 septembrie 1922 Cernăuți ), preot, supranumit și ”părinte al istoriei bisericești” (Rev. Candela, revistă de Teologie și Cultură a Arhiep. Sucevei și Rădăuților, nr.1-2, ian-feb, 2016, pg 42), una din figurile cele mai venerate din Bucovina, istoric, profesor universitar, declarat cetăţean de onoare al oraşului Cernăuţi și din 1908 membru de onoare al Academiei Române. În 1905 a fost decorat de regele României Carol I cu medalia „Bene Merenti” clasa I, iar în 1906 cu ordinul „Coroana României” în gradul de comandor.
”Tatăl său, Constantin Popovici (senior) care s-a născut într-o familie de preoţi ortodocşi români din Bucovina, a fost profesor de teologie şi a avut doi fii, Eusebiu şi Constantin Clement; a lăsat în manuscris cursurile celor două discipline pe care le-a predat la Facultatea de Teologie (lstorie bisericească şi Drept canonic din 1833) şi o perioadă a fost deputat în Dieta Bucovinei” sursă citat.
Eusebiu Popovici a urmat studiile liceale (1849 – 1856) şi teologice (1856 – 1859) la Cernăuți, apoi cursuri de specializare la Universitatea din Viena (1860 -1861). Reîntors acasă, Eusebiu Popovici va fi custode al Bibliotecii de Stat din Cernăuţi (1861 – 1871), profesor suplinitor la catedrele de Vechiul Testament şi Limbi Semitice şi Istorie Bisericească şi Drept canonic ale Institutului teologic din Cernăuţi, apoi, din 1875 şi până la 1908 profesor titular la Catedra de Istorie Bisericească a Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Cernăuţi. A predat şi alte discipline: Patrologia, Enciclopedia şi Metodologia studiilor teologice ş.a În şase rânduri este decan al Facultăţii şi de două ori rector al Universităţii (1880 – 1881; 1895 -1896) și de două ori senator. Este hirotonit preot în 1863, apoi promovat protopresbiter în 1874 şi arhipresbiter stavrofor (1880). După moartea soţiei se călugăreşte, ajungând arhimandrit de scaun (vicar) al Arhiepiscopiei Cernăuţilor (1913 – 1918). Între anii 1869-1876 este inspector școlar și membru în consiliul şcolar ai Austrei între anii 1877-1896, consilier consistorial onorific din 1874. Sursa: biserica.org
A fost un profesor renumit la vremea sa iar cursul său de Istorie bisericească universală în patru volume predat în limba germană (Allegemeine Kirchengeschichte nach dem mundlichen Vortrage), litografiat în mai multe rânduri, reprezintă o adevărată enciclopedie teologică fapt pentru care a fost considerat cel mai complet manual de acest fel în Răsăritul Ortodox până la el; a fost tradus ulterior în limbile română, sârbă şi bulgară. În limba română a fost tradus în 1900-1901, în două volume, de foştii săi studenţi, ajunşi episcopi, Atanasie Mironescu şi Gherasim Timuş și mai târziu de Mitropolitul Atanasie Mironescu, sub titlul „Istoria bisericească universală şi statistica bisericească” (4 vol., 1925-1928), cu aproape 1900 de pagini.
Este, de asemeni, autorul a numeroase studii publicate în revista “Candela”, în “Archiv für Katholisches Kirchenrecht” din Mainz și a unor broşuri privind situaţia Bisericii din Bucovina, discursuri s.a. Sursă: 150.uaic.ro
Aflăm din scrierile lui George Fotino despre George Popovici, fiul său, că „între câţi preoţi au urmat cursurile şcolii teologice bucovinene, nu este unul singur care să nu pomenească, cu evlavie, numele acelui venerabil bătrân, care a fost pentru dânşii şi pentru oricine l-a cunoscut un sfânt al ştiinţei si al bisericii sale”.
Fiul său George Popovici care a folosit pseudonimul T. Robeanu în creațiile sale literare, un pasionat de istorie, cu triplă specializare în drept, cu o operă științifică valoroasă, a fost unul dintre cele mai importante nume pe care le-a dat literatura română din Bucovina. Constantin Loghin a spus despre el: Dacă literatura română are un Eminescu … atunci şi poezia Bucovinei îl are pe Eminescu al ei în T. Robeanu. Poeziile sale au apărut în revistele vremii precum ”Convorbiri literare”, ”Revista politică” din Suceava, ș.a. A fost iubit și prețuit de Șt.O. Iosif și Dimitrie Anghel care au căutat poeziile sale prin publicațiile unde au apărut și le-a publicat într-o carte ”Poezii postume” prefațată de Nicolae Iorga.
O poezie a sa, ”Cântec vechi” a fost pusă pe note și este cântată minunat de Tudor Gheorghe:

Tudor Gheorghe – Cantec Vechi

Mai multe informații despre George Popovici, aici:
http://centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2015/10/carte-T-ROBEANU.pdf
http://dragusanul.ro/wp-content/uploads/marturisitorii_vol1.pdf pag. 295

Din Istoria Universală Bisericească, aici:
https://www.scribd.com/document/26152230/Istoria-Bisericeasca-Universala-de-Eusebiu-Popovici

Surse:
http://biserica.org/WhosWho/DTR/P/EusebiuPopovici.html
http://150.uaic.ro/personalitati/teologie-ortodoxa/eusebiu-popovici/
http://acad.ro/bdar/armembriLit.php?vidT=P
http://www.acad.ro/membri_ar/membri_p.htm
http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/11.p.88-98_104.pdf
http://dragusanul.ro/wp-content/uploads/marturisitorii_vol1.pdf pag 295
http://centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2015/10/carte-T-ROBEANU.pdf
https://spetcu.wordpress.com/2015/10/04/risipirea-muta-a-ultimelor-ramasite-ale-unei-lumi-disparute/

Ziua Constituției României

tricolor-micut-fluturand

Pe 8 decembrie, în fiecare an, se sărbătoreşte Ziua Constituției României.
Constituția României este legea fundamentală a statului român care reglementează, printre altele, principiile generale de organizare a statului, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor și autoritățile publice fundamentale. Actuala Constituție a României a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991.

Cum a evoluat legea fundamentală şi câte momente decisive a întâmpinat

Relatări de la istorici, scriitori, medici despre Mihai Eminescu

Mihai Eminescu 19
„Era izbitor de frumos. Chipul lui ne minuna”

În opinia istoricului, Mihai Eminescu impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic foarte plăcut. Gheorghe Median a găsit, în cercetările sale, mărturia unui văr al lui Eminescu, Mihai Mavrodin, care, printr-un articol din presa vremii, vine să susţină această părere. „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“. Despre imaginea Luceafărului, dincolo de singurele fotografii cunoscute, apare şi o descriere a unui bun prieten a lui Eminescu, fost coleg de clasă la şcoala din Cernăuţi, şi, mai apoi, la Universitatea din Viena, Teodor Ştefanelli. „Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Avea ochii negri şi adânci. Purta mustaţă, rar o rădea”, spune Ştefanelli în cartea sa „Amintiri despre Eminescu”.

„Avea o voce de aur, îi acompania pe lăutari”

Istoricul botoşănean, Gheorghe Median mai spune că ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, spune Median. Despre vocea lui Eminescu a rămas de pomină o întâmplare povestită chiar de lăutari. Este vorba despre celebrul bard botoşănean din secolul al XIX-lea, Toma Micheru (n.r. – Toma Micheri, aşa cum se prezenta public lăutarul). Acesta spune că a fost dat gata de vocea poetului, la o petrecere. Lăutarul, împreună cu Eminescu, care avea atunci 25 de ani şi venise la Botoşani pentru o vară, au petrecut o noapte într-o cameră a fostului hotel Moldavia din oraş. Alături de ei au mai fost şi sora lui Micheri, frumoasa Nataliţa, dar şi bogatul armean Adronic Ţăranu. Eminescu ar fi cântat întreaga noapte cu lăutarii, fără să răguşească, Toma Micheri exprimându-şi regretul că este poet şi nu cântăreţ. Mavrodin, vărul său, îşi aducea aminte că Eminescu cânta uşor şi pe stradă. „Era extrem de vesel şi îi plăcea la nebunie muzica. Fredona când venea din plimbările sale în parc. Avea o voce cristalină, spune Mavrodin (n.r. – mărturie preluată din acelaşi articol publicat în ziarul „Ştirea”, în 1929), de întorcea toată lumea capul”, susţine scriitoarea Lucia Olaru Nenati, din Botoşani, expertă în opera şi viaţa lui Eminescu.
Scriitoarea Lucia Olaru Nenati (foto dreapta) a explicat, pentru „Adevărul”: „Sunt cercetări pe care le-am făcut personal şi care reprezintă obiectul unor lucrări cu adevărat ştiinţifice privind muzicalitate poeziei lui Eminescu şi mai ales modul special în care poetul înţelegea muzica. Era un meloman, iubea muzica şi ştia să o asculte. Avea şi o voce de aur. Contemporanii lui spun că îţi dădeai cămaşa de pe tine numai să îl auzi cântând. În lucrarea mea privind această calitate a lui Eminescu am ataşat şi 11 bucăţi muzicale cântate de Eminescu. A fost un efort extraordinar de documentare, dar am reuşit. Printre bucăţile lui muzicale preferate erau melodii din folclorul tradiţional, foarte vechi. Piesa lui favorită era Barbu Lăutarul şi o doină. Din păcate nu ştim care doină”. „Îi plăcea să piardă nopţile şi să fumeze” „Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societate. Avea duşmani şi stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comporta în societate. Nu era un revoluţionar, în fapt. El se răzvrătea în poezie şi publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înţelege cât mai bine discuţia decât să îşi dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era cazul era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut şi gânditor. Nu se putea, însă, abţine când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniţi”, a spus, pentru „Adevărul”, Lucia Olaru Nenati.
…………………………………………………………………….
Psihiatrul mutat la Botoşani din dragoste pentru Eminescu

Medicul psihiatru Nicolae Vlad este considerat unul dintre cei mai buni specialişti din Botoşani. S-a născut pe 19 aprilie 1946 în localitatea prahoveană Valea Doamnei, dar a profesat peste trei decenii în Moldova, alegând expres Botoşaniul. După absolvirea Facultăţii de Medicină din Iaşi, cu specializarea Psihiatrie, Nicolae Vlad a cerut insistent să fie detaşat la Botoşani. Medicul a dorit să lucreze şi să trăiască în oraşul unde s-a născut şi a trăit Mihai Eminescu. „I-am iubit poezia de mic. Ştiam pe de rost mare parte din creaţia lui. Mă fascina şi încă mă fascinează acest geniu al literaturii. Voiam neapărat să trăiesc unde a trăit el“, spune acum psihiatrul Nicolae Vlad. Medicul care s-a remarcat în psihiatrie la Botoşani, reuşind să obţină doctoratul în domeniu şi să publice peste 60 de lucrări şi articole de specialitate, s-a făcut cunoscut şi în literatură, publicând deja trei volume de poezii, inspirat spune el, de locurile natale ale lui Eminescu.

Citeste mai mult: adev.ro/nc24ep

Poza inedita cu M.E.

Mihai Eminescu, niciodată cunoscut îndeajuns
articol de Maria Dobrescu

Legendele bune şi rele urzite mereu în jurul lui Eminescu i-au sporit enorm veşnicia. După ce unii au încercat să-l arunce ca pe un „cadavru în debaraua” minimalizării şi a deprecierii, alţii au vrut să-i amenajeze soclul canonizării şi întronizării în sinaxarul ortodox românesc. Unii şi-au construit o operă pe seama lui, dar cei mai mulţi s-au construit ca fiinţă spirituală, luându-l ca model.
…………………….
Dialog cu filologul Dan Toma Dulciu:
Deţineţi o fotografie în care poetul se află alături de alţi artişti ai anului 1887. Este valoros şi relevant acest document?
Fotografia a aparţinut unui bătrân colecţionar, eu nu am făcut altceva decât s-o valorific şi s-o popularizez. Este o fotografie inedită din 1887, unde Eminescu este alături de Veronica Micle, iar toate personajele de aici au o poveste a lor. Domnul din prim-plan, cu mustaţă, a fost identificat ca fiind Caragiale. Poza este făcută în faţa Hanului lui Manuc, care se chema înainte hotel Dacia. Aici, I. D. Ionescu prezenta spectacole de revistă. Se află şi Biserica „Sfântul Ion”, nu apăruse Hala Unirii, iar Dâmboviţa era proaspăt canalizată, refăcută taluzarea şi gardul protector. Am întâmpinat ecouri pozitive pentru că, într-adevăr, se dovedeşte că, dacă încerci şi scormoneşti în arhivele vremii, e posibil să mai găseşti şi alte imagini ale lui Eminescu. În primăvara acelui an, Eminescu venise în Capitală, la stăruinţa Veronicăi. Însănătoşit, poetul îşi reluase activitatea de gazetar, mergea la teatru, era văzut prin cafenele, unde declama prietenilor pasaje întregi din „Eneida” lui Virgiliu. Locuia într-o odăiţă de la etajul al treilea al clădirii Mercuş, din Piaţa Teatrului, unde se afla redacţia şi tipografia gazetei „Lupta”, a lui Panu. Cunoscând aceste relatări, am sperat că, într-o bună zi, se vor descoperi noi fotografii ale lui Eminescu, necunoscute până în prezent.
Cu o panoplie imagistică diversă, am putea realiza cum era Eminescu în realitate, probabil altul, diferit, faţă de tabloul consacrat din manualele şcolare.
Am fost în ultimii ani şi la Praga, şi la Viena şi sunt mândru că am descoperit poze aparţinând aceluiaşi fotograf, Jan Tomáš, care a realizat tabloul acela angelic, visător, al poetului la 19 ani, cea mai popularizată imagine a lui Eminescu. Ea este răspândită în milioane de exemplare, pe timbre, pe coperţi, tablouri, manuale, nu este ziar care să nu fi publicat acest portret. Chipul lui Eminescu, atât de cunoscut românilor, mai ales din fotografia făcută în vremea studenţiei, la Praga, în toamna anului 1869, de maestrul fotograf Jan Tomáš, din Piaţa Sfântul Venceslas, este modelul ideal al fiinţei geniale, imaginea clasică a poetului-nepereche. După clişeul original s-au realizat şase fotografii, dintre care o poză era necesară îndeplinirii formalităţilor de înscriere la Universitatea din Viena, iar altele au fost dăruite lui Slavici, Miron Pompiliu şi „unei femei dragi”.
Citiți mai mult: ziarullumina.ro

Istoria – «o dulce osteneală» în folosul generațiilor viitoare

Această prezentare necesită JavaScript.

Aproape necunoscut în conştiinţa publicului larg, Teodor Balan a fost un istoric, arhivist și om de cultură român, profesor la Universitatea din Cernăuți și director al Comisiei Arhivelor Statului din Cernăuți, care s-a manifestat pe multe planuri. Teodor Balan este unul dintre cei mai de seamă istorici ai Bucovinei, care stă cu cinste alături de alți slujitori bucovineni precum Ion Nistor, Dimitrie Onciul, Sever Zotta. A publicat un manual de istorie a românilor în limba germană („Geschichte der Rumänen. Lehrbuch für die oberste Klasse der Mittelschulen”, 1919), un compendiu de istorie a românilor pentru pregătirea examenului de bacalaureat („Chestiuni de istoria românilor pentru bacalaureat”, 1928) și o lucrare, „Suprimarea mișcărilor naționale din Bucovina în timpul războiului mondial 1914-1918” cu care și-a susținut teza de doctorat în 1927 la Universitatea din Cernăuți.
A scris multe lucrări, publicații dar lucrarea sa principală este reprezentată de „Documente bucovinene” în șase volume publicate între anii 1933 – 1943. Conform Wikipedia volumele 7-9 au fost publicate abia în 2005 -2006 de Editura Taida, Iași – ediție îngrijită cu note și comentarii de prof.univ. dr. Ioan Caproșu. De reținut, de asemeni, este că a scris niște studii cu privire la momentul 1848 în Bucovina.
În dorința de a demonstra atât caracterul românesc al Bucovinei, cât și continuitatea românilor în spațiul Bucovinei, în calitate de director, a participat efectiv la organizarea Arhivelor Bucovinene din Cernăuți: a ordonat documentele, le-a catalogat, a dispus măsuri de salvare a documentelor oficiale (ale Comitetului Țării Bucovinei, Consiliului Școlar al Bucovinei, le bisericilor și mănăstirilor din Bucovina etc.) În această perioadă a tradus și a publicat documente de o mare importanță, care au contibuit la dezvoltarea istoriografiei românești. A îndeplinit apoi funcția de director al Bibliotecii Universitare din Cernăuți (1941-1945)
A continuat să colecteze și să prelucreze documente și după război reușind să publice de abia după anul 1957 până în 1972 (când a murit) unsprezece articole când autoritățile i-au permis.
Multe dintre studiile şi articolele sale sunt închise în pagini de reviste care în parte şi-au încetat apariţia şi sunt greu accesibile, că arhiva sa personală, cuprinzând lucrări rămase în manuscris, corespondenţă, copii după documente originale, lucrări proiectate, se află în păstrare la mai multe instituţii (Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, Direcţia Judeţeană Suceava a Arhivelor Naţionale, Muzeul Naţional al Bucovinei Suceava.”
Lucruri interesante din corespondența lui Teodor Balan cu Nichita Adănăloaie, pentru diverse reconstituiri ”din fapte mărunte” ce poate releva fapte mari – aici.
Atmosfera în care s-a format şi şi-a început activitatea Teodor Bălan și ce însemna istoria pentru el, ne spune prof. univ. dr. Gheorghe Moldoveanu în Apel la istorie: Teodor Balan (2006):
„Pentru intelectualitatea românească din Bucovina, „istoria nu era doar o acţiune efemeră, ci o «dulce osteneală» în folosul generaţiilor viitoare“ (p. 24). Istoria păstrată în tradiţiile orale, care reclama studiul atent al limbii române, trebuia dublată de istoria conservată în documente, aşa cum a făcut Eudoxiu Hurmuzachi, creatorul vestitei colecţii Documente privitoare la istoria românilor, culese din arhivele vieneze.
După Marea Unire de la 1918, cînd se punea problema restructurării lumii bucovinene, eliberată de „umbre sau tare aduse de aluviunile unor vremuri agitate“ (p. 28), studiul trecutului trebuia să depăşească etapa diletantismului, a improvizaţiei. Infiinţarea catedrei de istoria românilor în cadrul Facultăţii de Filozofie de la universitatea cernăuţeană, reorganizată pe temeiuri naţionale, şi apoi a Institutului de Istorie şi Limbă, în cadrul aceleiaşi universităţi, dispunînd şi de un buletin propriu, „Codrul Cosminului“, au constituit premise favorabile dezvoltării interesului pentru studiul istoriei locale.
Îmbinând militantismul românesc cu rigoarea ştiinţifică germană, membrii şi colaboratorii institutului amintit, printre care se numără personalităţi de prim rang (Ion Nistor, Vasile Grecu, Nicolai Grămadă, Grigore Nandriş, Constantin Loghin, Leca Morariu, Teodor Bălan sunt doar cîteva dintre acestea), formaţi în cultul ideii de a sluji colectivitatea căreia îi aparţin, au îmbinat în mod strălucit activitatea de colectare şi ordonare a documentelor istorice şi publicarea acestora, cu valorificare documentelor în realizarea diverselor studii de istorie.
Aceasta era atmosfera în care s-a format şi şi-a început activitatea Teodor Bălan, făcându-se remarcat printr-un studiu publicat chiar în anul în care absolvea universitatea.”

A ținut o bogată corespundență cu personalități de seamă ale vremii și instituții :
„un loc deosebit îl ocupă corespondenţă primită de profesorul Teodor Bălan de la personalităţi de seamă ale timpului ca: Nicolae Iorga, Andrei Oţetea, Constantin C. Giurăscu, Alexandru Gonţa, Sever Zotta, G. T. Kirileanu, Mihail I. Kogălniceanu, Sextil Puşcariu, Ioan Lupaş, Radu Rosetti, Ilie E. Torouţiu, Arhivele Casei Curţii şi Statului din Viena ş.a., care atestă rodnica activitate de cercetare a trecutului Bucovinei desfăşurată de profesorul Teodor Balan. Scrisorile din acest fond oglindesc şi aprecierea asupra studiilor sale consacrate unor personalităţi istorice sau culturale bucovinene ca Eudoxiu Hurmuzachi, Dimitrie Onciul, George Tofan.”
Citind cartea Galeria personalităților bucovinene, de Radu Bercea și Ion Drăgușanul, Ed. Mușatinii, Suceava, 2014 aflăm că este un:
„Inegalabil mărturisitor şi recuperator de memorie bucovineană, care ne-a încredinţat o puzderie de cărţi-document, printre care „Suprimarea mişcărilor naţionale din Bucovina / 1914-1918” şi „Răscoala ţăranilor din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc din anul 1805” (1923), „Forum Nobilium din Bucovina” (1927), „Activitatea refugiaţilor moldoveni în Bucovina / 1848“ (1944) „Documente bucovinene” (7 volume (1933-1942, ultimul apărând recent) etc.”

Surse:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_B%C4%83lan
http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr46TeodorBalan.html
http://atlas.usv.ro/www/codru_net/CC10/restituiri.pdf
http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr48IstoriaTeatruluiRomanescInBucovina.html