Arhive pe etichete: Mihai Eminescu

Personalitatea lui Eminescu

În activitatea sa publicistică, de o dimensiune fără egal în epocă, Mihai Eminescu s-a dovedit un gânditor profund, cu un orizont cultural impresionant, ce nu poate fi comparat, după opinia lui Mircea Eliade, decât cu orizontul intelectual al lui Hasdeu. În sistemul său de gândire, Eminescu utilizează cunoştinţe solide de economie politică, sociologie, politologie, filosofia culturii, lingvistică şi ştiinţele naturii.

Pentru a reconstitui personalitatea şi gândirea lui Eminescu, de multe ori deformate în decursul unui veac de cercetări aplicate şi de interpretări divergente asupra operei sale, este oportun să recurgem la imaginea pe care i-o construieşte Maiorescu, cel care îl cunoştea ca nimeni altul. Astfel, încercând să definească personalitatea lui Eminescu, criticul care l-a impus reţine ca element caracteristic tocmai capacitatea sa intelectuală deosebită, forţa, modernitatea şi amplitudinea gândirii sale, numindu-l „rege al cugetării“, care şi-a trăit viaţa aspirând să cunoască întregul patrimoniu al culturii umane.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa…., încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale, ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână“. [T. Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, în volumul De la T. Maiorescu la G. Călinescu, vol. I, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 55]

Această sete de cunoaştere, orientată deopotrivă spre cultura universală şi spre cea naţională, îl defineşte în mod fundamental, Maiorescu afirmând că era „omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditând, scriind“. Anticipând parcă acuzele nedrepte de naţionalism, Maiorescu susţinea că Eminescu sintetizează tendinţele contradictorii şi complementare ale epocii sale, anume aspiraţia de a asimila temele şi ideile culturii europene – în ceea ce are ea caracteristic „în artă, în ştiinţă, în filosofie“ – şi exprimarea spiritului naţional în forme moderne:

„Amândouă condiţiile le realizează poezia lui Eminescu în limitele în care le poate realiza o poezie lirică; de aceea Eminescu face epocă în mişcarea noastră literară“.

În ceea ce priveşte sistemul de gândire al poetului, Maiorescu este impresionat tocmai de „înălţimea de vederi ce apare în toate articolele sale“, de faptul că în activitatea sa publicistică de la Timpul „a biciuit fraziologia neadevărată“ şi a formulat „sinteza unei direcţii istorice naţionale“. Este cea dintâi recunoaştere a faptului că Eminescu a codificat, în ansamblul operei sale, o „direcţie“ a spiritualităţii naţionale, un vector al evoluţiei moderne a societăţii româneşti.

În mod paradoxal, contemporanii lui Eminescu nu erau atât frapaţi de imaginaţia sa poetică debordantă, de forţa simbolică a construcţiilor sale literare, cât de profunzimea analizelor sale economice şi sociologice, de pertinenţa observaţiilor şi a judecăţilor sale politice.

Ca urmare a activităţii sale publicistice, între anii 1880-1883 Eminescu devenise un reper pentru orientarea spiritului public. Constrastând cu etichetele puse în circulaţie de cei care vor vedea în el un „romantic întârziat“, un paseist şi un nostalgic al vremurilor trecute, Maiorescu îl înfăţişează ca pe un intelectual modern, sincronizat cu ideile şi curentele de gândire din spaţiul european.

„Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria cu operele însemnate din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filosofiei, în special a lui Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi budaiste, admirator al „Vedelor“, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune, care, în poeziile lui, ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti“. [T. Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, în volumul De la T. Maiorescu la G. Călinescu, vol. I, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 59]

Intuind forţa modelatoare a geniului său, amploarea influenţei sale asupra culturii române, Maiorescu conchide în finalul studiului său „Eminescu şi poeziile lui“, din 1889:

„Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti“.

G. Călinescu, cel care a reconstituit cu atâta forţă evocatoare biografia poetului şi a analizat prima oară întregul univers al creaţiei sale (poezie, proză, publicistică, gândire filosofică şi socială), a dezvăluit complexitatea şi orizontul personalităţii lui Eminescu, proiectându-i imaginea peste generaţii, în cuvinte ce amintesc de versetele biblice:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.“

Sursa: istoriiregăsite.wordpress.com

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Motive pentru condei

Eminescu e poetul …

Mai presus de legea firii
Și de viață în cuvânt,
Eminescu e Poetul –
Taină, vis și legământ.

Răsfoind a vieții carte,
Scris e peste ani, deplin,
Eminescu e Poetul –
Doină, viață și alin.

Colindând prin constelații
Pe al lacrimilor zbor,
Eminescu e Poetul –
Veșnicie, cânt și dor.

Dăinuind peste milenii
Visul dorului de-un veac,
Eminescu e Poetul –
Crez, duminică și leac.

Ne-am născut pe-aceste plaiuri
Înfrățindu-ne-destin,
Eminescu e Poetul –
Codru, stea și dulce chin.

Tot urcând înspre înalturi
Cu el facem legământ,
Eminescu e Poetul –
Un Luceafăr dalb și sfânt.

Eleonora Schipor, Cernăuți, Ucraina

7 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Poezii de Veronica Micle

De-ai ști…

De-ai ști, iubite, cât de mult
Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,
Ai veni pe-aripi de vânt
Și mi-ai spune un cuvânt.

Vorba fie rea sau bună,
Am vorbi-o împreună,
M-ai vedea, eu te-aș privi,
Vorbele s-ar înmulți.

Tu mi-ai spune una mie,
Eu ti-aș spune multe ție
Făr-de rost și chibzuire,
Însă toate de iubire.

Vino dar pe-aripi de vânt,
Vin de-mi spune un cuvânt,
Că mi-i dor atât de mult
Glasul tău să-l mai ascult.

Pe-al meu gând…

Pe-al meu gând să fiu în stare
Eu cu lanţuri l-aş lega,
Şi de voie, de nevoie,
Poate s-ar astâmpăra.

Căci el fără de-a mea ştire
Pururea este pribeag,
Iar de-l cât văd ca la tine
A zburat iară cu drag.

Şi ce simt atuncia nu ştiu,
Însă eu gândului meu
De-aş putea aripi i-aş pune
Să-l ajut în zborul său.

Atat de frageda

2 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Poezii

Această prezentare necesită JavaScript.

4 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Și dacă…

foto 5

Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

de Mihai Eminescu

Angela Gheorghiu – Si daca ramuri bat in geam

2 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Eminescu între fizică și poezie

Pe la începutul secolului al XX-lea, Eugeniu Speranţia spunea că acela în care Eminescu n-a pus nimic, ori nu este cult, ori nu este român. De aceea a şi fost considerat Eminescu poet naţional, totodată – barometru între analfabetism şi şcolaritate, dar şi între estetism şi scientism, între disciplinar şi transdisciplinar etc. Şi un Ion Barbu a avut o minte genială, împărţind-o între poezie şi matematică, dar n-a stârnit atâtea controverse precum mărturia că el, Eminescu, a avut dintotdeauna o preocupare ştiinţifică şi literară (mărturie dintr-o scrisoare către Veronica Micle), ordinea celor două cuvinte având semnificaţia ei, ocultată sistematic însă de mai toţi comentatorii săi. Ion Barbu ne-a uşurat identificarea prin dubla lui personalitate realizată în operă: matematician, sub numele de Dan Barbilian, poet – sub acela de Ion Barbu. Dar autorul Jocului secund a ştiut că despărţirea celor două domenii este „artificială” (la nivel de limbaj specializat) şi ne-a atras atenţia că poezia şi geometria se-ntâlnesc undeva în înalt, într-un loc luminos, între niveluri de Realitate, ceea ce abia transdisciplinarii contemporani au înţeles „jocul”. E singura cale de a evita confuzia punctelor de vedere, de a distinge în disciplinar potenţele terţiului tainic ascuns, dincolo de rigorismul raţionalismului cartezian al ştiinţei şi esteticii. Fără o asemenea „concesie” translogică, oamenii de ştiinţă n-ar fi putut conveni niciodată că fotonul este, simultan, corpuscul şi undă. Deşi a trăit şi a creat în plină ascensiune a fizicii cuantice, un geniu ca G. Călinescu n-a putut să se desprindă de zidurile disciplinarităţii, în ciuda strădaniei de a fi multidisciplinar şi interdisciplinar, încât dorinţa lui de a practica o critică totală n-a ieşit din cadrele unei erudiţii impresionante, însă, din păcate, atinsă de opacitatea acelor ziduri. Aşa se explică de ce el a înţeles doar parţial geniul ştiinţific al lui Eminescu (a admis, bunăoară, competenţa în ştiinţa economiei), coroborându-i fragmentarium-ul fie cu diletantismul, fie cu simptomele produse de un imaginar sifilis, care a provocat nu doar tragedia ultimilor şase ani de viaţă (vezi intoxicaţia fatală cu mercur), dar şi o îndelungată, inutilă controversă asupra vieţii şi operei poetului, prelungită până în zilele noastre. Slavici, care i-a fost în preajmă, de la Viena până la îmbolnăvire, spune în amintirile sale: „Nu era ramură şi ştiinţă pentru care el n-avea, cum zicea, particulară slăbiciune, şi când se-nfigea în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea.” Ieronim Bariţiu aprecia că citea atât de mult şi de divers, încât oricât de genial ar fi cineva, n-ar fi putut asimila tot ce parcurgea. Avea dreptate, căci Eminescu mai deţinea un secret esenţial, acela al vederii dincolo de livresc („Nu e carte să înveţi”, zice el în În zadar în colbul şcolii), un simţ pe care, astăzi, îl numim transdisciplinar şi pe care puţini îl pot înţelege, cu atât mai puţin disciplinarii. În cartea sa, de la care am pornit aceste glose, profesorul de fizică Ioan Câmpan (Eminescu, magul călător, Editura Sigma, 2007), evocă o conferinţă a lui Octav Onicescu, de la Academia Română, consemnată de Edgar Papu. Cunoscutul fizician vorbise despre capacitatea vizionară, în spaţiul ştiinţei, a poetului nostru. (…)
Eminescu între fizică și poezie de Theodor Codreanu din Revista Bucovina literară nr. 3-4 (martie-aprilie) 2016
Continuare pe:
https://vasilegogea.files.wordpress.com

Un comentariu

Din categoria Motive pentru condei

Provocări și perspective

Rândurile următoare pe care le veți citi sunt într-un fel răspuns la o provocare, când am aflat citind pe site-ul http://oldrimsix.info/planeta-stiinta-si-poezie/ (acolo, fiind un articol mai vechi probabil comentariile sunt închise) de faptul că ”știința nu este compatibilă cu poezia. Matematica nici atât.” și de două definiții ale poeziei și anume:
”Poezia este jurnalul unui animal marin, care trăiește pe pământ și ar vrea să zboare” (Carl Maria Sandburg) și ”Poezia e haosul condamnat la visare” (Daniel Corbu), ambele citate fiind ale unor poeți consacrați de mare valoare.
Nu-mi trece nicicum prin minte să-i contrazic căci, cred că definiția poeziei (de altfel am citit multe definiții ale poeziei) poate avea atâtea variante câți poeți sunt. Dar fiindcă iubesc poezia și poeziile unor poeți preferați care îmi sunt dragi m-am gândit că aș putea să reamintesc pe această cale și alte definiții ale poeziei, păreri, rezultate în urma unor cercetări de alți poeți și oameni de valoare cunoscuți. Și am ales trei personalități care definesc universul poetic și nu numai. Încep cu acad. prof. dr. Solomon Marcus care în interviul preluat din volumul ”Solomon Marcus, Răni deschise – Dezmeticindu-ne”, Ed. Spandugino, 2013, ne spune că din cele mai vechi timpuri oamenii au încercat să găsească legături, puncte de contact între matematică și artă, respectiv poezie, muzică:
„Dacă elevii ar afla, din manualele după care învaţă, despre bazele pitagoreice ale muzicii, despre rolul geometriei în descoperirea perspectivei în pictură şi despre regularităţile aritmetice care guvernează deopotrivă ritmurile naturii şi pe cele ale existenţei umane, atunci legătura nu ar mai părea singulară, ci în firea lucrurilor. Arta de calculator, rolul geometriei fractale în ştiinţă şi în artă deopotrivă, legăturile cu ştiinţa haosului nu ar mai părea bizarerii la modă, ci fenomene care se aşază în mod firesc într-o istorie milenară.” și că: ”Matematica include în chiar sâmburele ei o poeticitate esențială”
În pledoaria sa Solomon Marcus ne învață că matematica poate deveni una din cele mai fascinante discipline, este o artă de a da același nume unor lucruri diferite (conform J.H.Poincare), este o știință a analogiilor (conform Ștefan Banach) și un triumf al metaforei (conform Y.I. Manin). Citiți interviul din articolul Matematica și arta: în căutarea numitorului comun de Raluca Alexandrescu și veți înțelege mai mult.
În ce privește celelalte două personalități, poetul, doctorul George Popa și poetul nostru național Mihai Eminescu, vă recomand să citiți: La ce bun poeții, un demers al acad. prof. dr. George Popa, unde Eminescu definește expresiv ce este poezia și de ce ai nevoie ca să o poți recepta, și ne spune în final George Popa ”Pentru că poemul este cuvântul încă nerostit a lui Dumnezeu”.

7 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Să răsfoim caietele eminesciene

„Chipul” lui Eminescu (îl invoc, din nou, pe Constantin Noica) e suma mai multor chipuri, ceea ce se vede foarte bine cînd îi răsfoieşti ”caietele” şi cînd contempli ansamblul operei lui. Poet, dar preocupat intens de filozofie (vezi traducerea din Critica Raţiunii Pure, dar şi interesul viu pentru Schopenhauer, sau pentru Extremul-Orient), prozator, jurnalist, autor al unor proiecte de dramaturgie, Eminescu e, într-adevăr, „omul deplin” despre care s-a scris, „deplin” avînd aici nu atît sensul unui superlativ valoric, cât al unuia simfonic.
Sursa: adevărul ro

Scrie un comentariu

Din categoria Motive pentru condei

Din poeziile lui Adrian Păunescu

Dor de Eminescu

Intr-o lume relativa
Ce-a facut si-a desfacut
Eminescu-i remuscarea
Dorului de absolut
Daca unu si cu unu
Nu mai vor sa faca doi
Eminescu este chipul
Infinitului din noi
Fara el oricare lucru
Si-ar urma cararea sa
Fara el chiar steaua noastra
Dintre stele ar cadea
Pe pamantul vechii Dacii
Cand mai mare, cand mai mic
Daca n-ar fi Eminescu
Viata nu ne-ar fi nimic

El Moldovei ii e fiul
Si Munteniei nepot
L-a-nfiat intreg Ardealul
Eminescu-i peste tot
Intr-o lume relativa
Mai avem un nume sfant
Eminescu-i Romania
Tainuita in cuvant.

Te iubesc… – versuri Adrian Paunescu, muzica Ernesto Cortazar

13 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Cultura sub semnul lui Eminescu

Un adept înflăcărat și susținător al culturii, al ideii de emancipare prin cultură și autor al primei monografii despre Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei româneşti, în baza unui doctorat susţinut la Budapesta în 1895, în limba maghiară, Elie Miron Cristea, a folosit pentru prima oară sintagma „Luceafărul poeziei româneşti”: ”meritele deosebite ale acestei prime lucrări monografice despre Eminescu au fost evidenţiate de către Elena Stan, Gheorghe Bulgăr, Ilie Şandru, Nicolae Băciuţ, Prea Fericitul Antonie Plămădeală şi, mai recent, PF Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”. (http://www.limbaromana.md/numere/d61.pdf pg. 26 ) Această monografie s-a dorit un demers în apărarea integrităţii şi unităţii culturii româneşti sub semnul lui Eminescu amplasat în contextul culturii române dar și celei europene. Pledând pentru identificarea culturii românești în contextul celei europene: ”îl compară pe Eminescu cu poetul francez Beranger, încadrându-l pe autorul nostru în familia spirituală din care fac parte poeţi precum Lenau, Petofi, Schiller, Arany, accentuând că formarea lui Eminescu se află sub înrâurire dublă: pe de o parte, a fost influenţat de creaţia folclorică românească, iar pe de altă parte, de filozofia lui Schopenhauer”, lucru ce demonstrează astfel caracterul avansat al concepţiilor autorului, Elie Miron Cristea, cel care a devenit primul patriarh al creștinismului ortodox românesc ales la 4 februarie 1925 și investit la 1 noiembrie 1925.
Cultura este o moștenire ce ne ajută să identificăm trecutul poporului nostru, să pătrundem tainic în bogăţia mesajului autorilor pentru a hrăni acele suflete care sunt doritoare de frumuseţe, armonie, demnitate, istorie şi sens și este definită de morală și cât de mult cunoaștem.
„Astfel, întreaga cultură umană autentică poate deveni cult inteligent şi sensibil adus Creatorului universului, iar cultul religios rămâne matricea şi paradigma originară a culturii. Când cultul a rodit în cultură, el s-a deschis spre universalitate, iar când cultura s-a inspirat din cult, ea s-a deschis spre eternitate” (†Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi Dăinuire, Raze şi chipuri de lumină din istoria şi spiritualitatea românilor, Edit. Trinitas, Iaşi, 2005, p. 72).
Acest volum ca „o mărturisire a luminilor prezenţei şi lucrării harului divin în istoria şi spiritualitatea poporului român” a fost publicat într-un an cu multiple semnificaţii pentru Biserica Ortodoxă Română: 120 de ani de Autocefalie, 80 de Patriarhat şi 55 de ani de slujire arhierească a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul României, cu scop social-pastoral şi cultural-misionar. Capitolele cărţii conţin studii, articole, cuvântări şi meditaţii privitoare la istoria, credinţa, cultura, arta, viaţa socială şi spiritualitatea poporului român ca fiinţare şi rodire în spaţiu şi în timp, ca dăinuire eternă în comuniune, întru credinţă, speranţă şi iubire de Dumnezeu şi de oameni.
Într-un studiu publicat în revista Academiei Române „Academica” cu prilejul zilei de naștere a poetului Mihai Eminescu, Ziua Culturii Naționale, din 15 Ianuarie 2015, PF Părinte Daniel pune în evidență comoara lingvistică înțeleasă și promovată de Mihai Eminescu: „Făuritor al limbii romane literare moderne, Eminescu a înţeles că, între multe daruri moştenite de la înaintaşi în patrimoniul spiritual al neamului romanesc, cel mai mare dar este limba naţională în care ne exprimăm identitatea şi comuniunea între generaţii, în care chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, în care descriem frumuseţile locurilor natale şi ale sufletului românesc”.

Scrie un comentariu

Din categoria Motive pentru condei