Acasă » Articole etichetate 'Nicolae Grigorescu'

Arhive etichetă: Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu despre sinceritatea în artă

Unul dintre primele cotidiene de informație românești, Universul, care a apărut la București, a fost fondat la 20 august 1884 de către Luigi Cazzavillan, un jurnalist italian venit în Vechiul Regat al României în anul 1877, în calitate de corespondent de război. Avea pe prima pagină alături de titlu, două viniete, ilustrații de mici dimensiuni, statuia lui Mihai Viteazul și un dorobanț în stânga, și respectiv statuia lui Ștefan cel Mare în dreapta. Acest cotidian a fost un precursor al presei de marcă industrială și a fost unul din primele ziare românești care a introdus mica publicitate, prin rubrica special numită ”Micul anunțător”.
Dar despre ce vreau să amintesc este faptul că de-a lungul timpului acest ziar a editat mai multe suplimente: ”Ilustrațiunea română”, ”Universul copiilor”, ”Universul literar”, ”Universul ilustrat”, ”Duminica Universului”, ”Ziarul științelor populare și al călătoriilor”, ”Hoțul”.

Suplimentul de cultură ”Universul Literar” al ziarului ”Universul” unde au debutat printre alții Ștefan Augustin Doinaș, Ion Caraion, Ion C. Pena, a apărut prima dată în 1893 la București, și i-a avut ca directori pe Virgil N. Dărăscu, Stelian Popescu, Al. Ciorănescu și redactori pe D.P. Perpessicius, Camil Petrescu, Traian Chelariu.
Obișnuiesc de obicei, când am mai mult timp, să citesc despre viața și operele marilor poeți, scriitori, muzicieni, pictori, sculptori, filozofi, teologi și sfinți, istorici, etc. și un reper pentru ce să mai citesc, reamintesc printre altele este și istoricul zilei. Răsfoind un album cu picturi aparținând lui N. Grigorescu (cu picturile minunate de la M-rea Agapia) a cărui zi de naștere a fost pe 15 mai și vrând să-mi completez niște informații am început să ”răsfoiesc” internetul și astfel am dat de ”Universul Literar”, Anul XLVIII, nr. 15 din 28 mai (1938) unde am găsit câteva articole referitoare la acest pictor minunat și m-am gândit să scriu aceste rânduri.
În articolul”Sinceritatea în artă” de Iosif I. Gabrea din acest număr al Universului Literar, mai sus menționat, l-am descoperit și altfel pe Nicolae Grigorescu, și anume în frumusețea reflecțiilor despre artă cu acea forță a simplității, profunzime și înțelegere (ca și la Brâncuși). Explicând ce înseamnă sinceritatea în artă, obiectiv și subiectiv:
„Orice lucru are o latură a lui mai expresivă…. Acolo e taina vieţii lui”. „Artistul vede şi înţelege o mulţime de lucruri, pe care alţii nu le văd, cărţile nu le spun , şi pe care numai ani şi ani de adâncă observaţie şi de răbdătoare muncă te ajută să le desgropi şi să le tragi la lumină din propriul tău suflet”. Este specificul, eternul din lucruri. „Şi din acest etern al lucrurilor, natura n’arată decât linii vagi, forme nehotărâte şi pete de colori; eu am să completez , am să spun tare ceea ce-mi şopteşte ea încet”.

Eternul găsit în lucruri este redat prin sentiment, dacă acesta este sincer. „Sentimentul colorează, nu pensula ! Poţi colora c’o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor, dacă nu-l ai în suflet”. „De cât e ori nu mi s’a întâmplat, — continuă Grigorescu, — să văd un colţ din natură admirabil, când n’aveam colorile la mine. Mă uitam la ceas, ca „să viu a doua zi la aceeaşi oră, să lucrez… Veneam… şi… nu mai era nimic . Erau copacii, era valea şi aceeaşi lumină era, dar… nu mai eram eu cel de ieri „.

”Artistul e dator să aleagă din natură, din realitate, clipa, care înfăţişează eternul (sinceritate obiectivă), s’o simtă sincer şi s’o redea ca atare (sinceritate subiectivă)”.

-fragmente din: Sinceritatea în artă din:
http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/18888/1/BCUCLUJ_FP_P3441_1938_047_0015.pdf la pag. 5

Menirea artiștilor este de a ne arăta, și nouă cei care le admirăm operele de artă, cum au trăit clipa (acea memorabilă Carpe Diem) care i-au impresionat atât de mult încât au dorit să o redea în lucrarea lor de artă într-un chip inedit, original funcție de sentimentul care i-a stăpânit în acea clipă. E vorba de talentul artiștilor care ne dă posibilitatea să întrezărim și noi eternul din clipa trăită de ei.

Unirea Principatelor Române primul act al devenirii României ca stat

24 ianuarie 1859 – Unirea de bază

Deși e iarnă în suflet e primăvară
când amintiri de aur din veacul ce-a trecut
aduc aminte de un moment atât de drag ce ne-a crescut
de 1859 ianuarie 24 când românii întemeiară
Principatele Unite și-n anii ce urmară
România spre stat modern recunoscut.

Nu pot să nu-mi amintesc această dată
o chintesență a stării noastre de a fi
ce a rodit și peste ani aproape toată
țara, neamul românesc se împlini,
o România Întregită în 1918 deveni.

La începutul secolului al XIX-lea, idealul unirii de secole a fost reluat și formulat de elitele politice și intelectuale românești educate în marile orașe vest-europene, primii pași fiind realizați în timpul Revoluției de la 1848, când s-a realizat o uniune vamală între Moldova și Țara Românească. În august 1858, în cadrul unei conferințe internaționale la Paris, s-a semnat o Convenție care permitea reorganizarea Moldovei și Țării Românești, care erau tratate în relațiile internaționale unitar, cu condiția alegerii în fiecare dintre Principate a doi domni, două adunări și două guverne. Totuși, existau și două instituții comune, cu sediul la Focșani, respectiv Comisia Centrală și Înalta Curte de Casație și Justiție.
Alexandru Ioan Cuza este unul dintre cei mai apreciați lideri din istoria românilor care a fost ales ca domnitor în ambele țări românești fiind preferat pentru domnie atât de liberali, cât și de conservatori, domnia sa fiind recunoscută pe de Marile Puteri.
Evenimente care marchează momente definitorii din istoria unui popor sunt asociate cu numele unor oameni deosebiți pe care istoria îi consacră între paginile sale, astfel Unirea Principatelor care este primul act al devenirii României ca stat a înflăcărat minţile şi sufletele celor mai mulţi intelectuali, pictori, sculptori, desenatori, scriitori, poeți şi oameni simpli de la începutul celei de a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea care au lăsat mărturiile lor. S-au creat portrete ale artizanilor Unirii, s-au conceput compoziţii inspirate din realitate sau alegorice, unele înainte de Unire, altele celebrând faptul împlinit.
Astfel Nicolae Gane va scrie în „Amintiri din timpurile Unirii” că ”dorinţa cea mai vie, cea mai aprinsă, cea mai generală a naţiunii române, Unirea ţărilor surori, era acum îndeplinită”, căci atunci când:
”… citim în vechea carte a istoriei străbune
Virtuţi mari, ilustre fapte ale naţiei române,
Care inimă stă rece? care suflet nemişcat?
Cine n-are dor să vadă ţara sa în fericire,
Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie şi-n unire,
Cultivând artele păcii pe al său pământ bogat?”

(Unirea Principatelor – Grigore Alexandrescu)
Despre momentul memorabil al Unirii Principatelor care a însuflețit mulți artiști, scriitori, ș.a. Nicolae Grigorescu îi va relata lui Al. Vlahuță:
„Într-o dimineață ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal, și fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau vorbeau de Cuza, de Unire, se îmbrățișau și încingeau horă în mijlocul drumului. Și era un ger de crăpau pietrele. Da unde mai sta cineva în casă?Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. Vreo săptămână n-am mai putut lucra. Plăteam câte trei și câte patru sfanți pe o gazetă și ne strângeam toți s-ascultăm noutăți – «novitale» cum se zicea pe atunci. Nici nu mai era chip să ne gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu și făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor.”
.
Evenimentul istoric din ianuarie 1859, Unirea Principatelor, l-a prins pe Nicolae Grigorescu pictând la Agapia unde stareța mănăstirii i-a încredințat tânărului pictor pictarea bisericii mari. ”Entuziasmat de bucuria populară, Grigorescu, la rându-i un mare patriot, a dorit să marcheze în mod cu totul original momentul de răscruce din istoria românilor: a pictat aripa dreaptă a arhanghelului Gavriil, din icoana hramului așezată în catapeteasmă, în culorile steagului românesc. Considerând unirea celor două țări românești o veste dumnezeiască, a pus tricolorul pe aripa îngerului binevestitor. Detaliul, unicat în iconografia românească, nu se mai poate observa, căci ferecătura icoanei îl tăinuieşte sub argintul aurit, dar reprezintă pentru viitorime o nezdruncinată mărturie că autorul său, român adevărat, și-a iubit nespus -neamul. Această dragoste l-a determinat ca în anul 1877 să însoţească armata română în calitate de pictor de front, realizând la faţa locului, în luptele de la Griviţa şi Rahova, desene şi schiţe ce au rămas dovadă a curajului și jertfei eroilor români”. (N.Grigorescu, erou smerit al artei românești)
.
Alături de Vasile Alecsandri, a cărui „Hora Unirii” a fost scrisă în 1856 şi, pusă pe muzica lui Flechtenmacher, a devenit imnul Unirii, Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Costache Negri, Bolintineanu, Negruzzi, Bolliac, Baronzi, Dimitrie Rallet, Alexandru Donici, C.D. Aricescu și mulți alții au lăsat pagini relevante sau versuri înflăcărate dar elocvente pentru atmosfera momentului.

Chipuri de Nicolae Grigorescu

La icoană!
Iubire, sete de viaţă,
Tu eşti puterea creatoare
Sub care inimile noastre
Renasc ca florile în soare.
(…)
(Al. Vlahuță)

Grigorescu a făcut puține portrete, în ințelesul obișnuit al cuvântului. Lucrările de atelier, în genere faptul de a sta pironit în aer închis, pentru acest mare iubitor de spațiu și de libertate erau ca un început de robie. Când însă găsea o figură seducatoare, profund caracteristică, fie ca tip al unei rase, fie ca expresie personală a unui suflet, atunci își uita de farmecul peisajelor, și toată puterea lui de adâncire, de ultravedere a lucrurilor se concentra cu pasiune asupra figurii omenești. În acest larg înteles al cuvântului am putea spune c-avem de la el sute de portrete.

Această prezentare necesită JavaScript.

Grigorescu și-a început arta lui zugrăvind chipuri omenești. Acesta e și începutul picturii. Atât e de adevarat că arta omenirii iși rezumă istoria în viața fiecărui ales al ei: în cei dintâi sfinți de pe iconițele pe care le vindea la obor nu se poate să nu se fi strecurat ceva din aerul familiei lui; cum, aproape instinctiv, a pus mai tarziu, în serafimul de la Zamfira, chipul fetiței care-l privea de pretutindeni cu marii ei ochi mirați. Era firesc, dar, ca acest profund observator al jocului de linii și de colori pe care-l fac formele în spațiu să se simtă atras de misterul figurii omenești, de cea mai înaltă și mai expresivă întrupare a vieții. Din câte lucruri poate să facă mâna omului, nimic nu-i așa de minunat ca un portret. Într-un bun portret e ceva din puterea lui Dumnezeu. (…)
L-au ispitit mai ales figurile gânditoare, discret gânditoare. Privirile încărcate de pasiune, expresiile alarmante, atitudinile obositoare, teatrale, îi displăceau pentru caracterul lor trecător, pentru lipsa lor de adâncime, de armonie și de naturaleță. Se fac mai ușor de obicei. Dar nu dau ceea ce se numește „un portret frumos”. Adecă un chip viu, nu al unei stări sufletești, ci al unui suflet. Cel care pozează nici nu se prea gândește la ceva hotărât în momentul acela, când tocmai ar trebui să aibă-n ochi lumina unei cugetări. Artistul are darul de a trage din adâncimile misterioase ale vieții lumina aceasta și a o răspândi pe toată figura, în toată ființa vizibilă a modelului. Și nu lumina unui anume gând, ci sinteza, timbrul sufletesc, mai lămurit, felul de a gândi al unei ființe. Prin aceasta, mai mult decât prin trăsăturile ei, o figura se deosebește de celelalte. Chiar și acolo unde Grigorescu are nevoie de-o figură mai mult decorativă decât expresivă, adânca lui iubire de adevăr și pasiunea lui de a fixa viața formelor îl fac să privească dincolo de pitorescul liniilor.
Fragment din Chipuri de Alexandru Vlahuță

Grigorescu sincer și simplu

Casa în care Nicolae Grigorescu şi-a petrecut ultimii ani din viaţă, devenită muzeu memorial

Un român cu tot sufletul şi în toată opera sa

” Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora cu o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet. (…) Orice lucru are o latură a lui mai expresivă, acolo-i taina vieţii lui. De obicei, n-o găsesc acei care o caută. Dacă ai pus într-un vers o tresărire a inimii tale, să ştii că şi peste o mie de ani, cine-l va citi, va simţi în inima lui bătaia inimii tale. Dacă n-ai pus nimic, ce vrei să fie acolo?”

Nicolae Grigorescu-Autoportret
Sursa foto: wikipedia.ro

Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, județul Dâmbovița, d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești. Continuare…
Îmbinând tradiţia bizantină cu stilul neoclasic, și adăugând elemente specific românești Grigorescu a realizat la Agapia pictura interioară de o valoare deosebită la doar 20 de ani:
Pictura lui Nicolae Grigorescu la Agapia
„Pentru mine, sfinţii erau vii, stam cu sfială înaintea lor şi eram încredinţat că şi ei se uită la mine, mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze…” Al. Vlahuţă, „România pitorească”