Acasă » Articole etichetate 'picturi'

Arhive etichetă: picturi

Muzicalitate cromatică


Mulțumesc pentru vizită !

195 de ani de la nașterea pictorului Gheorghe Tattarescu

Gheorghe M. Tattarescu (octombrie 1820, Focşani – 24 octombrie 1894, Bucureşti) – pictor. A fost nepotul pictorului de biserici Nicolae Teodorescu (născută 1786), la care, după moartea părinţilor săi, în 1826, va locui şi cu care va începe să înveţe pictura bisericească. De la Focşani se vor muta la Odobeşti, unde îşi ajută intens unchiul la pictarea bisericilor. Din 1831 unchiul său înfiinţează şi conduce o şcoală de pictură bisericească, la Buzău, unde se înscrie şi Tattarescu la vârsta de 11 ani. Se va muta pentru un timp la Bucureşti pentru pictarea Mitropoliei (până în 1837), la care îşi aduce o contribuţie însemnată.
După absolvirea Şcolii de la Buzău, Tattarescu începe să picteze pe cont propriu, îndeosebi biserici. Este remarcat şi va fi sprijinit pentru a pleca la Roma să-şi desăvârşească studiile (1845), unde va rămâne 6 ani. Va studia cu Natale Carta, Giovani Silvagni şi Gaglierti. Execută desene, copii după picturi celebre, portrete şi icoane, pe care le trimite în ţară. Influenţat de revoluţia de la 1848 realizează tabloul Renaşterea României care este expus la Roma, în 1850, şi în alte capitale din Europa, inclusiv la Bucureşti, tablou care-l va face pe artist celebru şi cunoscut. Vizitează Grecia (1850), apoi merge la Paris (1851), Londra, Haga, Bruxelles, Berlin, Viena şi Brussa. Revine la Bucureşti în 1852. Este numit pitar (rang boieresc) de către Domnitorul Ştirbei. Pictează biserica Zlătari (1853) şi apoi începe să fie solicitat şi la alte biserici (Cetăţuia, Oteteleşeanu, Râmnicu Vâlcea, Mănăstirea Bistriţa şi altele). Nu renunţă la pictura de şevalet şi se va remarca prin portrete (Nicolae Bălcescu, Familia Creţulescu etc.), compoziţii, peisaje.
Organizează la Bucureşti un gen de şcoală de pictură (iniţial particulară) pentru elevii care-l socotesc maestrul lor, apoi va ajunge directorul ei. Va fi numit şi profesor la liceul Matei Basarab din Bucureşti. Participă alături de A. Odobescu, C. Bolliac, Dim. Papazoglu şi A. Pelimon la alcătuirea unui Album naţional, unde vor fi transpuse în desene (36) imagini de monumente, costume naţionale etc., dintre care unele vor fi pictate de el ulterior. Împreună cu pictorul Th. Aman şi P. Alexandrescu obţine aprobarea înfiinţării primei şcoli de arte frumoase (15 martie 1861), care se va deschide la 14 decembrie 1864. Tattarescu va fi numit profesor, iar Aman, director. Pentru şcoală redactează lucrarea Studii folositoare asupra proporţiilor corpului uman şi desene după cei mai celebri pictori (1865).
Participă la organizarea unei expoziţii universale, la Paris (1867) şi la Expoziţia internaţională de la Viena (1873). Continuă să picteze şi să deseneze şi expune la Expoziţia artiştilor în viaţă. Primeşte comanda executării picturilor la Mitropolia din Iaşi, după care călătoreşte la Kiev, Moscova şi Petersburg. După moartea lui Aman conducerea Şcolii de Arte Frumoase îi este încredinţată lui Tattarescu de unde va demisiona în 1891, fiind bolnav. Moare în 1894, iar soţia în 1915. Nu a avut copii. Tattarescu este considerat, în arta românească, a începuturilor ei din secolul XIX, ca un prim precursor al transformării picturii religioase, de stil bizantin, într-una realistă, de tip renascentist, pe de o parte, iar pe de altă parte se afirmă ca un iniţiator al picturii alegorice realist-romantice-patriotice şi ca un militant activ pentru înfiinţarea primei şcoli de arte frumoase şi a unei pinacoteci a artei naţionale.
Ca pictor de biserici, în afara faptului că a avut o activitate extrem de intensă, realizând numeroase picturi de mare importanţă şi frumuseţe plastică, aşa cum este pictura de la Mitropolia din Iaşi, a transformat stilul pictural al înaintaşilor săi, imprimându-i un profesionalism avansat şi realist, un meşteşug temeinic şi dorinţa, prin exemplificări, de a apropia cât mai mult pictura religioasă de cea de şevalet, ca în pictura Răstignirea. A umanizat, astfel, pictura religioasă veche. Dar, în afară de pictura bisericească, unde rămâne figura cea mai reprezentativă, Tattarescu s-a remarcat şi ca pictor portretist, realizând numeroase portrete, dintre care unele sunt adevărate documente istorice autentice şi de caractere psihologice: portretul lui Nicolae Bălcescu (singura imagine autentică), portretul Generalului Magheru, portretul Arhimandritului Tigoreanu etc.
Alături de portret, Tattarescu a dezvoltat tabloul alegoric patriotic, pictura istorică şi desenul documentar sau de compoziţie preparator pentru picturi. Ca pictor profesor, Tattarescu şi-a adus o însemnată contribuţie în promovarea unor generaţii de tineri artişti. Tabloul care l-a făcut celebru a fost Renaşterea României, un tablou alegoric cu semnificaţii profund patriotice şi realiste şi totodată de bună calitate picturală. Acelaşi efect l-a avut şi tabloul Unirea principatelor, un rezultat al evenimentului istoric, tablou rămas ca cea mai autentică imagine a reflectării unirii celor două principate. Privit istoric, Tattarescu se înscrie în pleiada de frunte a primilor pictori care au contribuit la eliberarea picturii de canoanele tradiţionale şi la îndreptarea ei spre pictura modernă.

Sursa: crispedia.ro

Ecouri de toamnă

La întâlnirea
de sunet și culoare,
ecouri de toamnă.

Cei mai fericiți ani ai vieții mele

„În tablourile mele a fost înfățișată întreaga Bucovină; poate nu există un kilometru pătrat, în acest colț al României, prin care să nu fi trecut și să nu fi pictat; nu este nici un pisc de munte, nici o mănastire și nici o regiune în care să nu fi pictat scene din viața țăranilor și nesfârșitele lor portrete. În Bucovina am petrecut cei mai fericiti ani ai vietii mele…” – George Löwendal, Însemnari
„Tata spunea că ţăranii aceştia au clădit ţara, ei sînt părinţii întregului popor. Ne-a învăţat să-i respectăm şi să-i iubim mai mult decît pe politicieni şi directori. Se iscălea simplu, GL, însă ţăranilor pictaţi le-a trecut numele complet, precum şi numele satului”, îşi amintea Lidia, fiica artistului.
„Tatăl meu s-a îndrăgostit de Bucovina, pentru că el credea că aici este o concentrare de suflet, o esenţă a spiritului. Aici s-a păstrat tradiţia străveche a tuturor neamurilor Europei, obişnuia el să ne spună, şi am descoperit, prin studiile mele ulterioare, că avea dreptate”.

„Pictorul Bucovinei” a cunoscut-o pe soţia sa, Ariadna, în anul 1918, la Soroca. A furat-o de la părinţi, pe fereastră, cînd aceasta avea 18 ani. Ea cînta, în acel moment, Mozart, la pian, la lumina lunii, fiind cucerită în primul rînd de poeziile tînărului pictor. Marele pictor nu a pierdut firul Ariadnei pînă la sfîrşitul vieţii sale, la 18 februarie 1964, în Bucureşti.”.(Constantin Severin)
„Este autorul unui portret de tînără ţărancă, Ana Maximeţ, din satul Mahala de lîngă Cernăuţi, pictat în ianuarie 1937, al cărei chip enigmatic rivaliza cu celebra Mona Lisa, aşa cum au scris criticii de artă ai vremii. Supranumit ”Madona Bucovinei”, acest tablou a ars, din nefericire, la Koln, în anul 1942. Expusă, în 1937, în vitrina magazinului de muzică ”Orfeu” din Bucureşti, ”Madona Bucovinei” a perturbat circulaţia de pe Calea Victoriei, datorită mulţimii de curioşi care doreau să o vadă, fapt pentru care G. Lowendal a fost chemat la Poliţie, fiind ameninţat că va fi amendat, dacă nu-şi retrage tabloul din vitrină…” (Sursa: aici)
Constantin Severin îl numește „George baron Lowendal un Leonardo al Bucovinei”, acesta fiind un titlu al unui articol despre George Lowendal.

George Lowendal

Cunoscut și ca „pictorul Bucovinei și al țăranului român”, George Lowendal a fost cea mai fascinantă și complexă personalitate culturală din Bucovina interbelică. Înzestrat cu o puternică vitalitate și putere de muncă, cu un suflet cald și generos și cu un talent deosebit, acest ilustru descendent al unei familii de aristocrați de origine danezo-norvegiană, s-a format în Rusia și s-a remarcat prin lucrările sale, ca pictor, poet, povestitor, dansator, maestru de balet, regizor și scenograf.
Prin acuitatea observației, expresivitatea desenului inspirat de tușele vibrante ale expresioniștilor nordici, a excelat ca portretist. Fiecare portret al său parcă spune o poveste unde magica lumină a ochilor și liniile cu o ușoară tentă stranie a chipului scot în evidență arhetipuri umane. Chipurile de țărani din Bucovina ilustrează vechea dramă a țăranului român care luptă cu greutățile vieții fiind împovărat de lipsuri și suferințe.
Înzestrat de har dar și de experiența cunoașterii folosește paleta de culori pentru a transpune pe pânză acele chipuri a țăranului roman, care oglindesc o experiență și un mod de viață, dând expresivitate prin contururile joase și jocul luminii de un realism viguros.
Pictând portrete de ţărani de pe tot curpinsul României Mari, de etnii diferite, a realizat aproape un album etnologic.

Portret bucovinean

Țărancă cu fuior

Peisaj moldovean

Câteva date biografice din perioada când a locuit printre bucovineni: după ce în 1926 participă la prima expoziție colectivă de scenografie din perioada interbelică – organizată de criticul de artă Ștefan Nenițescu la Librăria „Hasefer” din București, unde se impune printre cei mai valoroși pictori decoratori români, acceptă în 1927 un angajament ca pictor scenograf și director tehnic la Teatrul Național din Cernăuți și se stabilește împreună cu familia în cosmopolitul oraș bucovinean unde colaborează cu trei regizori: Victor Ion Popa, Aurel Ion Maican și George Mihail Zamfirescu reușind să propulseze scena cernăuțeană în avangarda mișcării teatrale românești.
Înființează în 1931 Societatea Artiștilor Plastici din Bucovina, denumită „Prietenii Artei”, și participă la prima Expoziție de Toamnă vernisată sub auspiciile acestei societăți. În 1932, e prezent cu lucrări în Expoziția pictorilor moldoveni, organizată sub egida Academiei de Belle-Arte din Iași iar în 1933, expune 89 de tablouri la Palatul Național din Cernăuți.
A realizat în 1932 fresca murală în stil cubist, în barul ”Astoria” din Cernăuți și în 1932 renumita frescă de la Pavilionul Expozițional de la București fapt care l-a făcut un apreciat pictor monumentalist. S-a evaluat că ar fi pictat până în anul 1946 peste 100.000 de metri pătrați.
În urma primei sale expoziții personale de anvergură ce va avea loc la Sala Mozart din București (tablouri în ulei, desene, acuarele), critica de specialitate îl va consacra drept un reprezentant de seamă al artei plastice românești. În 1936, Leo van Puyvelde, președintele Comitetului Internațional de Istoria Artei, îi achiziționează tabloul Țăranul cu pălăria ruptă (1935) pentru Muzeul de Artă Modernă din Bruxelles.
La Timișoara în 1934 obține un mare succes cu decorurile operetei Țara surâsului de Franz Lehár, pentru care a lucrat 118 ore fără întrerupere. Autoritățile orașului îi vor dărui una dintre ghiulelele conservate în Muzeul de Istorie al Banatului – mărturie a participării strămoșului său, Ulrich Frederik Voldemar conte de Lowendal, la eliberarea Timișoarei de sub ocupația turcă (1716).
De asemeni, a stabilit un alt record în în stagiunea 1929-1930, încă nedepăşit pînă în prezent, realizând personal decorurile pentru 38 de piese de teatru, la toate grupurile etnice din Cernăuţi, care aveau o viaţă culturală extrem de bogată.
”Personalitate renascentistă, pictorul care a refuzat să fie consilier artistic şi scenograf la Metropolitan Opera din New York, pentru a reda sufletul nobil al ţăranului bucovinean, cred că ar merita să revină postum în mijlocul fabuloaselor sale personaje, prin înfiinţarea unui muzeu de artă care să-i poarte numele”. (Constantin Severin)
Pictorul Lowendal „stăpâneşte abilităţi excepţionale. Nu-i pic de exagerare în afirmarea că este desenator desăvârşit. Sensibilitatea sa se îndreaptă, cu voluptate, spre linie şi trăsătură, copleşind, tranşant, sensibilitatea coloristică. Culoarea prezintă, uneori, violenţe şi astringenţe coloristice, armonii de altfel greu de înfăptuit cu tonuri crude, virgine. În lucrări cu caracter cubist, însă, artistul ne-a dovedit că dezideratele unei astfel de armonii sunt posibile, fireşti şi că le poate realiza cu virtuozitate” (Pohonţu, 1932) în Galeria personalităților bucovinene – Radu Bercea și Ion Drăgușanul

Muzeul Lowendal din Bucureşti:

Surse biografice: 1, 2, 3,
Emil Satco, Arta în Bucovina, George Löwendal, vol. I, p. 148, Suceava, 1984.
Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. I, Editura Princeps Edit, p. 632, 2004.
Printre țăranii lui Lowendal
Amintiri inedite despre George baron Lowendal și familia sa.