Arhive pe etichete: poeți

Provocări și perspective

Rândurile următoare pe care le veți citi sunt într-un fel răspuns la o provocare, când am aflat citind pe site-ul http://oldrimsix.info/planeta-stiinta-si-poezie/ (acolo, fiind un articol mai vechi probabil comentariile sunt închise) de faptul că ”știința nu este compatibilă cu poezia. Matematica nici atât.” și de două definiții ale poeziei și anume:
”Poezia este jurnalul unui animal marin, care trăiește pe pământ și ar vrea să zboare” (Carl Maria Sandburg) și ”Poezia e haosul condamnat la visare” (Daniel Corbu), ambele citate fiind ale unor poeți consacrați de mare valoare.
Nu-mi trece nicicum prin minte să-i contrazic căci, cred că definiția poeziei (de altfel am citit multe definiții ale poeziei) poate avea atâtea variante câți poeți sunt. Dar fiindcă iubesc poezia și poeziile unor poeți preferați care îmi sunt dragi m-am gândit că aș putea să reamintesc pe această cale și alte definiții ale poeziei, păreri, rezultate în urma unor cercetări de alți poeți și oameni de valoare cunoscuți. Și am ales trei personalități care definesc universul poetic și nu numai. Încep cu acad. prof. dr. Solomon Marcus care în interviul preluat din volumul ”Solomon Marcus, Răni deschise – Dezmeticindu-ne”, Ed. Spandugino, 2013, ne spune că din cele mai vechi timpuri oamenii au încercat să găsească legături, puncte de contact între matematică și artă, respectiv poezie, muzică:
„Dacă elevii ar afla, din manualele după care învaţă, despre bazele pitagoreice ale muzicii, despre rolul geometriei în descoperirea perspectivei în pictură şi despre regularităţile aritmetice care guvernează deopotrivă ritmurile naturii şi pe cele ale existenţei umane, atunci legătura nu ar mai părea singulară, ci în firea lucrurilor. Arta de calculator, rolul geometriei fractale în ştiinţă şi în artă deopotrivă, legăturile cu ştiinţa haosului nu ar mai părea bizarerii la modă, ci fenomene care se aşază în mod firesc într-o istorie milenară.” și că: ”Matematica include în chiar sâmburele ei o poeticitate esențială”
În pledoaria sa Solomon Marcus ne învață că matematica poate deveni una din cele mai fascinante discipline, este o artă de a da același nume unor lucruri diferite (conform J.H.Poincare), este o știință a analogiilor (conform Ștefan Banach) și un triumf al metaforei (conform Y.I. Manin). Citiți interviul din articolul Matematica și arta: în căutarea numitorului comun de Raluca Alexandrescu și veți înțelege mai mult.
În ce privește celelalte două personalități, poetul, doctorul George Popa și poetul nostru național Mihai Eminescu, vă recomand să citiți: La ce bun poeții, un demers al acad. prof. dr. George Popa, unde Eminescu definește expresiv ce este poezia și de ce ai nevoie ca să o poți recepta, și ne spune în final George Popa ”Pentru că poemul este cuvântul încă nerostit a lui Dumnezeu”.

Anunțuri

7 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Că este artist, că este pictor, că este sculptor sau muzicant sau inginer, toți aceștia sunt poeți…

Citat-Henri-Coanda

Cunoaşterea îţi dă aripi, iar imaginaţia te-nalţă!
Omul ar putea călători spre stele cu o viteză fantastică, folosind pentru propulsie propria sa energie.
(autori.citatepedia.ro)

„Domeniile ştiinţei sunt aşa de vaste şi atrăgătoare încât nu m-am putut abţine de a le atinge mai pe toate. Dacă în aerodinamică am un oarecare renume, aceasta nu înseamnă că nu am găsit în alte branşe cîteva lucruri interesante, atît în biologie, electronică, cristalografie, studiile spaţiale, hidrodinamică, studiul apei în general, optică, termodinamică, energie nucleară şi aşa mai departe . . . „. (dintr-o scrisoare a savantului din 1963)

”Că este artist, că este pictor, că este sculptor sau muzicant sau inginer, toți aceștia sunt poeți, căci ce este o poezie: ea concepe ceva abstract și al face concret pentru alții. Inginerul face același lucru. Lucrarea creierului este pe același nivel pentru toate artele, fie că este inginerească, fie că este sculptură sau muzică, fie oricum cinematograful dumitale, este artă”.
Prim plan – Henri Coanda

Henri Coandă nu a fost numai un mare inventator şi savant, ci şi un mare Om, cu concepţii de viaţă evoluate. „Tot ce-am întreprins, tot ce-am realizat nu a fost decât o chemare a noului, pentru cunoaştere, în scopul aflării a ceea ce mi-ar fi permis să deslusesc o m u l, condiţiile lui de viată, posibilităţile lui de creaţie într-un univers ce se dorea mereu mai larg, mai mare, mai altfel decât până atunci, mereu mai bine dotat, mai echilibrat azi, adică atunci, faţă de trecut, de un ieri al acelor timpuri de alaltăieri, în care să-mi pot aduce contribuţia nu a unui ambiţios, a unui egocentric, ci a unui devotat ideii de ridicare a o m u l u i prin acele mijloace pe care le oferă tehnica în era noastră, interes si obiective care mă animă si astăzi, care persistă”.
Sper că prin aceste rânduri ideile sale vizionare să se ridice din nou. Spun „vizionare” căci iată şi o apreciere a lui Coandă asupra controversatei evoluţii a vieţii „În conştiinţa oamenilor trăieşte convingerea că tot ce are viaţă e necesar să fie un corp solid. S-ar putea însă ca lucrurile să se prezinte şi altfel. Să nu uităm bunăoară toată acea taină care se păstrează încă în molecula de apă şi care ne dă de gândit continuu că viaţa ar putea avea şi alt conţinut, în alte forme în existenţa ei”.
Omul şi iarăşi omul, iată adevăratul ţel al cunoaşterii pentru marele inventator. „Preocuparea mea de atunci, astfel după cum a rămas şi rămâne continuu pentru mine, era să caut şi să înţeleg cum vibraţiunile de toate felurile, electromagnetice ca lumina, ca sunetele, electrochimice ca gustul şi mirosul, se transformă toate prin organizarea simţurilor într-un flux nervos de frecvenţe diferite care ajung la creier”. Acesta este de altfel şi principiul armelor psihotronice, care bombardează simţurile cu frecvenţe ce depăşesc limitele admise.
Cât priveşte viitorul şi sursa ideilor creatoare, Coandă, detaşându-se în mod direct de pesimismul lui Nietziche, aprecia că „Ideile, ideile nu se comandă. Pentru mine viitorul nu e o succedere a prezentului, ceea ce urmează în ciclu actualului, ci e diferit de acest prezent” sau „Eu nu consider cu adevărat autentic decât imaginaţia, care nu e defel un joc dereglat al imaginilor, ci o disponibilitate a spiritului ce se refuză unei delimitări, unei încorsetări în existent, în cea ce avem”. Deci, înainte prin viitor!
Filozofia Coandă

DOCUMENTAR: 130 de ani de la nașterea lui Henri Coandă, inventatorul primului avion cu reacție din lume

5 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

La ce bun poeții ?

La ce bun poeții în vremuri de restriște spirituală?– se întreba poetul spiritualității absolute, Friedrich Hölderlin. Și oare ce fel de restriște a spiritului va fi existat în acel timp, când autorul lui Empedocle se născuse în același an cu Beethoven și Hegel și era contemporan cu Goethe și Schiller – uriași între uriași?
Comparativ, la ce nivel de mizerie a sensibilității și gândirii se afla epoca noastră „modernă” și „postmodernă”, „modernistă” și „postmodernistă”? Și care ar putea fi cauzele acestei degringolade, în care ceea ce s-a numit „criza poeziei” ocupa loc central?
Aceste cauze le aflăm în eroicele demolări ale discreditatelor, „prăfuitelor” valori taxate în mod peiorativ drept „tradiționale”. Și totul pare să fi început cu „moartea lui Dumnezeu”, proclamata de Nietzsche, eveniment funest, pentru ca se știe că poezia a luat naștere din rugăciune. Ceva mai înainte, Hegel profetiza „moartea artei”, consfințita apoi prin descoperirea epocală facută de veacul hiperrafinat, tocmai consumat, conform căruia „nimic nu este mai urât decât frumosul”, – idee care s-a dovedit a fi o iarbă rea cu creștere rapidă și gigantă la a cărei rădăcină și-a turnat miasmele freudismul.
Și, pe fondul pseudopsihologiei abisale, ruinările axiologice au tot avansat până la postulatul sartrian – „eul este o tumoră, un chist imaginar care trebuie extirpat”, afirmație completată de Lacan: „omul nu există; el este o invenție recentă” menită dispariției. În felul acesta a apărut un nou păcat original, descoperit de urmașii lui Adam: „păcatul de a exista”.
Cam acesta este, foarte pe scurt spus, bilanțul. Câtă dreptate avea Rimbaud când afirma: „La ce bun o lume modernă, dacă ni se servesc asemenea otrăvuri?” Iar mai înainte, Baudelaire: „Va veni o zi când în noi se va fi atrofiat orice parte spirituală, încât nimic din visele sângeroase, antinaturale ale utopiștilor nu se va putea compara cu consecințele ce vor urma”. La rândul sau, Eminescu formula în mod vizionar definiția modernității: „Frenezie și dezgust, dezgust și frenezie, iată schimbările perpetui din sufletul modern.” Și tot el a aflat un cuvânt profetic foarte expresiv pentru a caracteriza ce va domina în viitor: pornocrația, sintagma folosită într-un număr de articole din publicistica sa, referindu-se atât la politicianism, cât și la alte aspecte ale activitații spirituale a vremii. Eminescu prevedea faptul că, după cultura intelectului, inaugurată de vechii greci, și după cultura romantică, a inimii, producătorii de artă urmau să coboare subombilical.
Și totuși. Teama că poezia va disparea sub amenințarea antipoeziei, consecință a atrofierii sensibilității și a spiritualității, este neîntemeiată. Aceasta nu numai pentru că un ochi lucid al minții vede de departe că împăratul moderno-modernist este gol, ci mai ales datorită unui adevar fundamental: poezia se poate îmbolnavi uneori, dar nu moare niciodata, pentru motivul că reprezintă o necesitate cosmică a omului de întotdeauna.
Iar împotriva profanării și încercărilor de pervertire a poeziei prin pseudofilozofii ieftine, prin nonsensuri calculate și irealitați forțate, prin telescopajul cuvintelor și scamatorii ale limbajului, la care se adaugă infestarile exercitate de catre o contagioasă molimă psihanalitică, – actionează un alt implacabil adevăr: poezia iartă totul și nu iartă nimic.
Într-un catren postum, Eminescu definește expresiv ce este poezia, și anume, o transcendere fulgurantă într-un dincolo al idealitații absolute, iar pe de alta parte, enunță necesitatea aripilor pentru ca să putem recepta poezia:
Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi
La voi, inimi cu arìpe.
Ah, lăsați ca să vă ducă
Pe-altă lume-n două clipe.

Căci, raspunzând la întrebarea pe care și-o punea privind rostul poeziei, Hölderlin afirma: „Poeții întemeiază ceea ce dăinuie”, iar omul „doar poetic merită să traiască pe pamânt”. Astfel, conchide Hölderlin, poezia trebuie să devină adevarat religie a omului.
Rezultă că poezia presupune o mare răspundere, și anume, o răspundere cosmică. Poemul este un dicteu prin care demiurgul își repara neizbutirile din Ziua Întâia.
Cuvântul lui Dumnezeu ne-a trecut din nevăzut în văzut. Cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil.
Clipa poetica este cea în care noi acceptăm infinit lumea, iar lumea ne acceptă pe noi.
Poemul smulge timpului o oră care face dragoste cu veșnicia pentru ca să ne nască din nou. Poemul nu este un alter-ego, ci ești, cel care, altfel, nu te-ai fi cunoscut niciodată.
Poemul este „imaculata naștere” a poetului.
După ce un poet a plecat, mult timp cuvintele îl caută încercând să învețe sunetele unei magii unice, inimitabile – ireversibil pierdute.
Ceea ce trebuie să știe cei ce fac critica poeziei este că pentru a înțelege un poem avem nevoie de aripi. Iar pentru a comunica și altora înțelesul unui poem și bucuria primită, este nevoie de un cer de aripi. Trebuie să avem intuiția lui Heidegger pentru a-l înțelege pe Hölderlin și văzul lui Baudelaire pentru a vorbi despre Edgar Poe. Trebuie să fii Rosa del Conte pentru a vedea în Eminescu întruchiparea absolutului. Crestele nu se vad decât aflându-te pe creste.
Poemele sunt unicul refugiu al sensibilitatilor alese, al mintilor rare. Acolo pedeștrii, infirmii, apterii nu pot ajunge. Poezia ne ofera o poartă, dar nu toți avem cheia.
Poezia nu consta în cuvinte mortificate, ci este o făptura vie care ne lasă bolnavi de negrait, neantul bolnav de existența, iar existența bolnavă de nazuință spre un mai înalt început.
Poezia este un fulger care face să ne pierdem imploziv în noi înșine și exploziv în restul firii, într-o contopire de erotism absolut.
Poezia este cea care a văzut totul – din lumea vădită și din cea ascunsă – dar pe care, asemenea lui Dante, lumina supremă a orbit-o și s-a facut uimire pură, negrăire pură. Dar, asemenea orbului Tirezias este singura care știe drumul către adevăr. Adevărul de a exista la modul ideal.
La judecata din urmă poezia va fi îngerul apărării noastre. Pentru că poemul este cuvântul încă nerostit al lui Dumnezeu.
(Prof. univ. dr. George Popa)

Sursa:
http://www.poezia.3x.ro/POPAva42.html

2 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Poeților de sonete

(lui Radu Cârneci, Valentin Roșca, Paul Mihnea ș.a.)

O coroană de coroane au scris unii poeți
ce-au vrut să-ndeplinească un canon,
o armonie cosmică ca un dicton
urcând ca soarele în zori de dimineți.

Ei nu s-au mulțumit cu acest atlon
al formei, de înțelepciune binecuvântați
prin naștere fecundă de idei ei sunt adevărați
maeștrii ai armoniei ce este al poeților filon.

Alăturând sobrietății claritatea purității,
au apelat la antici, la echilibrul lor,
s-au întrecut prin versuri și-au dăruit societății
acele culmi măiestre de pe tărâmul ideilor.

Adevărata artă prin talent și muncă se dobândește
și astfel un suflet prin artă se definește.

de: Georgeta R. M.

Comentarii închise la Poeților de sonete

Din categoria Motive pentru condei