Acasă » Articole etichetate 'poezia'

Arhive etichetă: poezia

Despre studii eminescologice, antropogonice

Când pun aripi gândurilor
îmi amintesc un răsărit
și dau curs cercetărilor
când pun aripi gândurilor.
Izvorul efluviilor
eminesciene e zărit
când pun aripi gândurilor
îmi amintesc un răsărit.

***

Din antiteze eminesciene
descoperim arheul
ce palpitând de viață
aspiră la transcendere
ființă de lumină
pe promenada superbei
curbe în infinit a universului…
Cuvântul cu puterile lui tainice
în cadrul rostirii deține
statutul devenirii.
.
Misterul cuvântului eminescian
se oferă, se revelează
fiecărui cititor ce meditează
când se adâncește în lirismul
universului său poetic
unde spiritul său atât de liber
s-a întâlnit cu altele
în perioada atât de frumoasă
și iubită a romantismului
luminând astfel spiritul
și scrisul românesc.

© Georgeta R.M.

Cine este omul, care este esența lui ? Întrebări care s-au pus din cele mai vechi timpuri de către filozofi, teologi, biologi, antropologi, istorici, etc., eforturi spirituale pentru a găsi un limbaj comun de înțelegere a omului. Susținând libertatea și virtuțile modelatoare ale acesteia Mihai Eminescu în tot timpul vieții lui a căutat răspunsuri în contextul raportării la natură, la univers, … într-un dialog spiritual cu Infinitul.
Cum universul eminescian relevă o viziune artistică și filozofică complexă despre om, pătrunsă de fiorul cosmogonic, vă propun să citiți despre apartenenţa lui Eminescu la romantism unde poezia e taină revelată și vizionarismul eminescian în articolele:

.
eminescu.bibliotecabotosani.ro/Poezia ca manifestare a sacrului la Eminescu
.
Antropogonia eminesciană de Carmina Cojocaru:
http://arhiva.bibmet.ro/Uploads/Literatorul_nr_151.pdf pag. 6-7
.
și articolul istoricului și criticului literar Dumitru Micu, despre cartea Antropogonia eminesciană de Carmina Cojocaru:

Vizionarismul eminescian într-o noua exegeza

Azi, muzică, poezie în pași de menuet

Poezia – o prietenă

În armonii care se îmbrățișează,
asemeni eleganței pasului de menuet
îndreptățit a exista și în nobilul sonet,
sunt exprimări și bucurii care contează.

Sunt veritabile culori a unui alfabet
care alcătuiesc pastelul în care dansează
idei ce se dezvăluie sau cercetează
un univers când tainic … când concret.

Sonetul răsare dintr-o grădină
cu arome rare din care flori alese
se ivesc, să ne uimească cu a lor lumină
în clipe creatoare și frumoase.

M-aplec spre floarea mea cerească, lină
o știu că e o bună prietenă care alină.

© Georgeta R.M.

G.F.Haendel – Watermusic (PART III: Hornpipe-Menuet-Rigaudon I/II-etc.)
L’Arlesienne Suite No. 2 II.Farandole by G. Bizet – NJYS Philharmonia Jan 2015

Graiul inimii, cu care noi trăim sub soare și dă rațiune poporului de a fi

”…Plămadă de sunete și gânduri
din ancestrale rădăcini ce dau cuvântul,
nu știu de are aripi, dar zboară pururi
pe-ntreg pământul, mări și râuri,
o floare de lumină ce-l iscă gândul”.

Cuvintele limbii române – de Georgeta R.M.

Slova românească

Prin dulcea slovă românească
rodește în lumină cu dragoste cuvântul,
lăsat cu grijă de iubirea strămoșească
ca să ne apere când aspru bate vântul.

E o tradiție a cerului, a luminii,
cuvântul să vegheze când e necesar
și nu oricum, pe drumuri rectilinii,
cu dragoste, înțelepciune, ca un dar.

Cuvântul netezește drumul, spre a-l veghea,
noi trebuie doar să îl păstrăm curat
și atunci mereu găsi-vom calea
s-avem un viitor mai luminat.
© Georgeta R.M

Eu știu…

Eu știu că limba românească-i o comoară
din care-și trage seva și condeiul meu
să poarte din primăvară în primăvară,
noi gânduri străbătute de lumină
avându-i pe poeții noștrii în inimă mereu.

E un grai de inimă, de sărbătoare,
e graiul cu care noi trăim sub soare
ce dă rațiune poporului de a fi,
să ne-nțelegem, să iubim și a vorbi,
ne reprezintă-n lume și spre a dăinui.
© Georgeta R.M

Lucia Olaru Nenati

lucia-olaru-nenati

Poezia

Regăsirea Cuvântului
Prin care Dumnezeu a descris
Cum vede el că va fi lumea,
De aceea uşor de recunoscut
Niciodată de numit.
Cum să descrii tu,
Cu ochiul tău
Cel o clipă trecător
Peste nemarginea firii
Întregul cel de Marele Sine văzut
Înainte de a-l naşte
Spre a-l da drept merinde
Iubirii?

Navigând către vară

Navigând către vară
Ca o corabie de nouri albi
Pe nesimțite schimbătoare
Când într-un roib cu stea
Când într-un centaur
Ori într-o aripă-ncoronată….

Sufletul nu cunoaște călătorii navei efemere
Așteptând să-i întâmpine
Cu veșnica neliniște fericită
A tuturor începuturilor de iubire
Nepăsător la posibila imagine a corabiei
În forma de șarpe sau bufniță.

Eminescu un poet al memoriei sacre

Eminescu, omul mai-mult-ca-perfectului-iubirii

”Mănînc pîine şi mă gîndesc la grîu..”

Pentru mine poezia este (și) un mod de a-ți trăi umanitatea

”Poet, prozator şi eseist. Echinoxist. Creator al speciei numită ronset. Facultatea de Filologie a UBB, 1968. Doctorat în 1997. Numeroase volume de poezie. Autor a trei romane şi mai multe eseuri. Numeroase premii pentru creaţia sa. Traduceri din H. Cornelus, Dominique C. Bayo, H. de Braqueville, Francois Coffinet etc. Fost director al Teatrului Naţional, al RTV Cluj şi al Centrului Cultural Român de la Paris. Comandor al ordinului naţional Meritul Cultural şi cavaler al ordinului naţional francez „Les Palmes académiques”. Sursa: clujulcultural.ro
Un scriitor clujean – Horia Bădescu

Februarie

Ascultă cum vine zăpada!
Cineva-n cer opintește-n
roțile norilor.
Cade făina îngerilor,
cade trupul lor spintecat
în abatoarele purității.
Ascultă cum vine zăpada!
Ascultă cum vine!
Privește cum ni se lipește de buze
strălucitoru-i satar!
(de: Horia Bădescu din vol. Anotimpurile)

De juventute

”Ascultă cum cântă întâiele brume,
dezmăţ de culori e-n copacii ursuji;
acum te poţi pierde pe străzi fără nume,
e toamnă nebun de frumoasă la Cluj!

Acum bate-n turnuri o oră regală,
din vechi manuscripte vocabule ies,
e-un ceas când oraşul în haine de gală
începe să cânte “sumus dum iuvenes!”

O stea poţi purta noaptea asta pe umăr,
poţi iubi, poţi vorbi cu prietenii duşi,
poţi uita anii care se-adună la număr;
e toamnă nebun de frumoasă la Cluj!”
(Horia Bădescu, din vol. “Cântece de viscol”, editura Eminescu, 1976)

Îmbinând rigorile rondelului cu cele ale sonetului, Horia Bădescu creează ronsetul poem cu formă fixă care este alcătuit din 14 versuri dispuse ca-n sonetele shakesperiene – trei catrene compacte şi un distih deplasat spre dreapta, ca un refren, – cu trei rime alternative după cum urmează: abba/ abba/ acca/aa. Primul şi ultimul vers sunt identice, tot aşa ultimele versuri ale celor două catrene:

Aceleaşi, iarăşi, nesfârşite ploi
aceleaşi ore, zile, săptămâni;
amâni şi nici nu ştii ce mai amâni
şi înnoptează sângele în noi.

Nu e nici înainte, nici-napoi,
nu e nimic spre care să te mâni,
Pilatul vieţii s-a spălat pe mâini,
şi înnoptează sângele în noi.

Cum cerşetorii cauţi în gunoi,
în resturile dimineţii tale.
N-a mai rămas nimic de pus la cale
şi înnoptează sângele în noi.

Nu mai există nici măcar : apoi?
Aceleaşi, iarăşi nesfârşite ploi!

(Horia Bădescu, Ronset)
http://www.referatele.com/referate/noi/romana/ronsete–volum-de-versuri-de464.php
Interviu Horia Bădescu

La ce bun poeții ?

La ce bun poeții în vremuri de restriște spirituală?– se întreba poetul spiritualității absolute, Friedrich Hölderlin. Și oare ce fel de restriște a spiritului va fi existat în acel timp, când autorul lui Empedocle se născuse în același an cu Beethoven și Hegel și era contemporan cu Goethe și Schiller – uriași între uriași?
Comparativ, la ce nivel de mizerie a sensibilității și gândirii se afla epoca noastră „modernă” și „postmodernă”, „modernistă” și „postmodernistă”? Și care ar putea fi cauzele acestei degringolade, în care ceea ce s-a numit „criza poeziei” ocupa loc central?
Aceste cauze le aflăm în eroicele demolări ale discreditatelor, „prăfuitelor” valori taxate în mod peiorativ drept „tradiționale”. Și totul pare să fi început cu „moartea lui Dumnezeu”, proclamata de Nietzsche, eveniment funest, pentru ca se știe că poezia a luat naștere din rugăciune. Ceva mai înainte, Hegel profetiza „moartea artei”, consfințita apoi prin descoperirea epocală facută de veacul hiperrafinat, tocmai consumat, conform căruia „nimic nu este mai urât decât frumosul”, – idee care s-a dovedit a fi o iarbă rea cu creștere rapidă și gigantă la a cărei rădăcină și-a turnat miasmele freudismul.
Și, pe fondul pseudopsihologiei abisale, ruinările axiologice au tot avansat până la postulatul sartrian – „eul este o tumoră, un chist imaginar care trebuie extirpat”, afirmație completată de Lacan: „omul nu există; el este o invenție recentă” menită dispariției. În felul acesta a apărut un nou păcat original, descoperit de urmașii lui Adam: „păcatul de a exista”.
Cam acesta este, foarte pe scurt spus, bilanțul. Câtă dreptate avea Rimbaud când afirma: „La ce bun o lume modernă, dacă ni se servesc asemenea otrăvuri?” Iar mai înainte, Baudelaire: „Va veni o zi când în noi se va fi atrofiat orice parte spirituală, încât nimic din visele sângeroase, antinaturale ale utopiștilor nu se va putea compara cu consecințele ce vor urma”. La rândul sau, Eminescu formula în mod vizionar definiția modernității: „Frenezie și dezgust, dezgust și frenezie, iată schimbările perpetui din sufletul modern.” Și tot el a aflat un cuvânt profetic foarte expresiv pentru a caracteriza ce va domina în viitor: pornocrația, sintagma folosită într-un număr de articole din publicistica sa, referindu-se atât la politicianism, cât și la alte aspecte ale activitații spirituale a vremii. Eminescu prevedea faptul că, după cultura intelectului, inaugurată de vechii greci, și după cultura romantică, a inimii, producătorii de artă urmau să coboare subombilical.
Și totuși. Teama că poezia va disparea sub amenințarea antipoeziei, consecință a atrofierii sensibilității și a spiritualității, este neîntemeiată. Aceasta nu numai pentru că un ochi lucid al minții vede de departe că împăratul moderno-modernist este gol, ci mai ales datorită unui adevar fundamental: poezia se poate îmbolnavi uneori, dar nu moare niciodata, pentru motivul că reprezintă o necesitate cosmică a omului de întotdeauna.
Iar împotriva profanării și încercărilor de pervertire a poeziei prin pseudofilozofii ieftine, prin nonsensuri calculate și irealitați forțate, prin telescopajul cuvintelor și scamatorii ale limbajului, la care se adaugă infestarile exercitate de catre o contagioasă molimă psihanalitică, – actionează un alt implacabil adevăr: poezia iartă totul și nu iartă nimic.
Într-un catren postum, Eminescu definește expresiv ce este poezia, și anume, o transcendere fulgurantă într-un dincolo al idealitații absolute, iar pe de alta parte, enunță necesitatea aripilor pentru ca să putem recepta poezia:
Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi
La voi, inimi cu arìpe.
Ah, lăsați ca să vă ducă
Pe-altă lume-n două clipe.

Căci, raspunzând la întrebarea pe care și-o punea privind rostul poeziei, Hölderlin afirma: „Poeții întemeiază ceea ce dăinuie”, iar omul „doar poetic merită să traiască pe pamânt”. Astfel, conchide Hölderlin, poezia trebuie să devină adevarat religie a omului.
Rezultă că poezia presupune o mare răspundere, și anume, o răspundere cosmică. Poemul este un dicteu prin care demiurgul își repara neizbutirile din Ziua Întâia.
Cuvântul lui Dumnezeu ne-a trecut din nevăzut în văzut. Cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil.
Clipa poetica este cea în care noi acceptăm infinit lumea, iar lumea ne acceptă pe noi.
Poemul smulge timpului o oră care face dragoste cu veșnicia pentru ca să ne nască din nou. Poemul nu este un alter-ego, ci ești, cel care, altfel, nu te-ai fi cunoscut niciodată.
Poemul este „imaculata naștere” a poetului.
După ce un poet a plecat, mult timp cuvintele îl caută încercând să învețe sunetele unei magii unice, inimitabile – ireversibil pierdute.
Ceea ce trebuie să știe cei ce fac critica poeziei este că pentru a înțelege un poem avem nevoie de aripi. Iar pentru a comunica și altora înțelesul unui poem și bucuria primită, este nevoie de un cer de aripi. Trebuie să avem intuiția lui Heidegger pentru a-l înțelege pe Hölderlin și văzul lui Baudelaire pentru a vorbi despre Edgar Poe. Trebuie să fii Rosa del Conte pentru a vedea în Eminescu întruchiparea absolutului. Crestele nu se vad decât aflându-te pe creste.
Poemele sunt unicul refugiu al sensibilitatilor alese, al mintilor rare. Acolo pedeștrii, infirmii, apterii nu pot ajunge. Poezia ne ofera o poartă, dar nu toți avem cheia.
Poezia nu consta în cuvinte mortificate, ci este o făptura vie care ne lasă bolnavi de negrait, neantul bolnav de existența, iar existența bolnavă de nazuință spre un mai înalt început.
Poezia este un fulger care face să ne pierdem imploziv în noi înșine și exploziv în restul firii, într-o contopire de erotism absolut.
Poezia este cea care a văzut totul – din lumea vădită și din cea ascunsă – dar pe care, asemenea lui Dante, lumina supremă a orbit-o și s-a facut uimire pură, negrăire pură. Dar, asemenea orbului Tirezias este singura care știe drumul către adevăr. Adevărul de a exista la modul ideal.
La judecata din urmă poezia va fi îngerul apărării noastre. Pentru că poemul este cuvântul încă nerostit al lui Dumnezeu.
(Prof. univ. dr. George Popa)

Sursa:
http://www.poezia.3x.ro/POPAva42.html

În nopți de mai

Privighetoare

Liliacul înflorit

Când privighetoarea cântă
și liliacul e înflorit
e cântec de bun augur ce-ncântă
a noastre inimi în triluri cu dulce colorit.

Emblemă a lui Thamyras,
sub clar de lună și de stele prinde glas
și umple nopțile de farmec
din dorul cel primăvăratec
ce este al nopții tainicul tovarăș.

În liliacul ce sub fereastră a-nflorit,
cântând, privighetoarea priveghează
în nopți senine – somnul liniștit
a doi tineri ce cu pasiune s-au iubit.

Privighetoarea e pasăre măiastră
ce face iubirea și poezia să vorbească,
prin cântec, emoții, versuri
inspirate din zborul fermecat de triluri
ce se înalță spre inimi, spre stele, ceruri.
(Georgeta R. M.)

Liliac stilizat