Arhive pe etichete: poezii

Clipe poetice cu parfum de flori de tei

Gând de iunie
cu teii plini de floare,
copacul simbol.

*****

Teii vechi din Bucovina
înfloresc și în poezii
izvorăsc din ei lumina,
teii vechi din Bucovina.
Cânt, poem nasc din tulpina
ocinii, o știu toți barzii,
teii vechi din Bucovina
înfloresc și în poezii.

© Georgeta R.M.

Citind “Fat-Frumos din tei” și “Povestea teiului”, două povești de iubire, cuprinse în versuri nemuritoare după cum au fost considerate și în:
https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/un-vers-de-eminescu/flori-de-tei-el-are-n-paru-i-14213
descoperim spiritul teiului sacru care se confundă cu însăși natura care-l înconjoară, tei care a inspirat mulți poeți îndrăgostiți de opera eminesciană :
”Sara vine din arinişti,
Cu miroase o îmbată,
Cerul stelele-şi arată,
Solii dulci ai lungii linişti.

Dar prin codri ea pătrunde
Lângă teiul vechi şi sfânt,
Ce cu flori pân-în pământ
Un izvor vrăjit ascunde.

Îngânat de glas de ape
Cânt-un corn cu-nduioşare
Tot mai tare şi mai tare,
Mai aproape, mai aproape;

Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea, sunând din valuri –
Sus în codri de pe dealuri
Luna blândă ţine strajă”.
(Povestea teiului)

” Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz,
Desigur că la noapte un tei am să visez.
Şi dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,
Desigur toată noaptea visez la ochii tăi.”
(catren de Mihai Eminescu din Corespondenţă Mihai Eminescu – Veronica Micle)

De altfel teiul apare în multe poezii eminesciene: Luceafărul (Sub șirul lung de mândri tei), Dorința (”în păr înfiorate/Or să-ți cadă flori de tei” sau “Adormind de armonia/Codrului bătut de gânduri,/Flori de tei deasupra noastră/Or să cadă rânduri-rânduri.”), Scrisoarea IV (tei cu umbra lată și cu flori până-n pământ), ș.a.
Ambele poezii au în esență tema iubirii, a dragostei, dar teiul, teii locului natal al poetului, teii din Cernăuți, Iași, din Bucovina, au devenit un simbol, au căpătat o aură proprie găsindu-și un loc special în poeziile românești, marcate de amprenta eminesciană (de parcă în teiul lui Eminescu s-a concentrat iubirea unui neam întreg), ca un omagiu adus Eminescului:
„Teii vechi din Bucovina/ Te-au văzut, te ştiu, te simt / Şi-nfloresc a câta oară / Prin pădurea de argint” (Vasile Levițchi).

”A înflorit argintu-n ramuri,/parfum de tei îmbată satul,/s-au ridicat a noastre neamuri/Zicând că le-a sosit veleatul” (Scrisoare de răzeș, lui Eminescu de Pavel Corutz)

”Șoapte de dragoste și adieri de vânt, frunzele de tei le aduc pe pământ” (Lacul lui Eminescu de Andrei Breabăn)

”Pe statuia învechită/Teiul crengile îşi apleacă,/Spiritul lui Eminescu/Veşnic viu, vine şi pleacă (…) Luna îi sărută ochii reci,/Teiul îi mângâie obrazul,/Spiritul lui Eminescu /Cântă versuri printre ramuri”
Sau:
* * *
Bate vântul printre ramuri,
Teii tremură la geamuri
Şi vorbesc de Eminescu;
Plopii străjuiesc aleea,
Luceafărul stăpâneşte
dragostea şi epopeea,
iar în lume poezia.
(Valeria Mahok)

”Plouă din Teiul lui Eminescu,/Plouă cu miere din faguri de stele,/Cerul lăcrimează de Luceferi,/Marea se întoarce în valurile grele”. (Marin Moscu)

”Din teiul eminescian am frânt un ram…
Ce sfânt balsam! Firească reverie!
Pământul tot… şi eu, eram un psalm
Şi era lumea imn de fericire”.
(Rodica Nicoleta Ion)

”Acum când vara îşi aşterne
Culoarea şi căldura ei
Eu mă topesc în amintirea
Parfumului din flori de tei”.
(Doina Bonescu)

Un alt exemplu este poezia ”Parfum de tei” care dă și titlul volumului Parfum de tei a lui Gheorghe A. Stroia care se constituie ca un adevărat crez artistic:
http://www.citatepedia.ro/comentarii.php?id=177906
http://armoniiculturale.ro/2017/04/27/gheorghe-a-stroia-parfum-de-tei-trilingv-ro-fr-en/

În încheiere:

Un freamăt verde,
aripi fiecărui dor
teiul și codrii.
Îmi vor aminti mereu
chipul drag și versul tău.

© Georgeta R.M.

Reclame

Comentarii închise la Clipe poetice cu parfum de flori de tei

Din categoria Motive pentru condei

Cum era Magda Isanos

Trebuie să tindem mereu spre realizarea ideii de bine, generozitate şi frumuseţe, nici o operă literară nu poate trăi fără ele. Puterea pe care Dumnezeu ne-a dat-o trebuie s-o întrebuinţăm bine, încât în urma noastră arta să devină mai bogată şi oamenii mai buni. Magda Isanos

”Pentru ea, poezia în cele mai fericite expresii nu voia să încarce lumea, ci, dimpotrivă, s-o descarce … poezia ei în epocă a fost o rara avis, care nu se alinia cerinţelor la modă … Citeşti Magda Isanos şi nu mai ai nici o legătură cu tot ceea ce e contorsionat şi şocant” – Dan Stanca
Când citeai poeziile ei, necunoscând-o, nu puteai nici măcar bănui ce fire veselă avea: în versuri răsuna tristețe multă și gravă… Cum se împăcau aceste două fete? Lumina și umbra conviețuiau în totală armonie. Artist înnăscut, simțea că trebuie să se țină departe de sinceritatea impudică a confesiunii directe, de mărturisirea spontană și uneori necugetată, care mută povara pe sufletul altuia, relatându-și jurnalistic necazurile culese la cald și spuse de-a dreptul, sub formă de vești din infernul personal. Veselia diurnă îi filtra, dar îi și potența tristețea. Structurată în adâncime, ca o eclipsă, când între Soare și Terra se interpune Luna, iar sus se ivește „soarele negru al melancoliei”, Magda avea forța care se naște din echilibrul energetic al contrariilor. Știa din experientă că oamenii nu vor sã plângă, ci să râdă ori să fie mângâiați. Râsul, o altă fateță a hohotului de plâns, e mai greu de stârnit, iar a mângâia e un har pe care puțini îl au, de obicei doar aceia care au suferit. Din îmbinarea între râs vădit și plâns ascuns, izvora profundul ei farmec. Nu alesese calea egoistă și ușoară a celor care se gândesc doar la durerea lor, afișându-și nefericirea, în loc să-și menajeze aproapele. Ea făcea mai mult: încerca să-i vindece pe cei din jur de melancolia vieții, ca și cum rostul ei pe lume era să nu-i lase pe ceilalți să-și risipească lacrimile. Continuare aici

Poezii: http://www.isanos.ro/ro/magdaisanos/opera.html

Fără nume

O carte-mi tine-ades tovărăşie
Şi-a mai rămas pe rândurile ei,
Ca pulberea de soare străvezie,
Lumina unui gând din ochii tăi.
Stau astfel vremea fără s-o mai număr;
Mă-nşală visul bun şi mă gândesc
Că-mi urmăreşti lectura peste umăr,
Şi, dacă taci, e pentru că citesc.
http://poetii-nostri.ro/magda-isanos-fara-nume-poezie-id-19749/

Pentru pace mă rog…

Pentru pace mă rog, pentru lucruri uitate
și pentru oameni din singurătate.
Un cerc vrăjit se-nchide în jurul lor.
Și fruntea îngheață, orele cobor,
spre zi, mai albe, orele cobor.
Mă mai rog pentru sîngele plin
de întuneric și spaimă, sînge străin,
nicicînd să nu fie vărsat pe pămînt,
unde morții aproape ca florile sînt.
https://yousef59.wordpress.com/tag/magda-isanos/

Dimineața

Vreau să descopăr lumea, niciodată
n-am crezut, cum spun poeții, că-i frumoasă.
Însă astăzi, cu lumină pieptănată,
dimineața mi-a intrat în casă.

Fumegam de somn, când am simțit
pașii cuiva lângă perete –
ea dansa cu trupul arcuit
sub priviri mirate de portrete.

Cu picioarele goale ea pășea,
în oglindă răsuna cristalul,
dimineața strămutase balul
fetelor-lumini în casa mea.

Și privind, eu mă gândeam: e bine
să fii tânăr când afară-i soare.
Zi frumoasã, îți voi pune legătoare
după gât și-o să te iau cu mine.
Din volumul „Poezii/Poésies”, 1996
http://www.isanos.ro/ro/magdaisanos/opera.html#12

Comentarii închise la Cum era Magda Isanos

Din categoria Motive pentru condei

Poezii – Nichita Stănescu

”Cuvintele sunt umbra de aur în conştiinţă a materiei”– Nichita Stănescu

Cântec de primăvară

Desigur, primăvara mi-a ţâşnit din tâmple.
De umbre, umerii îmi şiroiesc, tăcut,
prea bine mi-e şi nu mă mai pot rumpe
de aerul rotund ce m-a-ncăput.

E-ntâia oară când rămân fără de viaţă,
de primăvară-ncercuit cu frânghii,
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
trezindu-mă, le-adulmec şi le mângâi.

Şi mor a doua oară, când îmi taie chipul
pala de raze atârnând de crengi
şi iar mi se roteşte-n păsări timpul,
când pasul tău răsună pe sub crengi.

Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene
imaginile tale, clinchetând.
Mor sacadat şi reînviu din vreme-n vreme,
de-otrava morţii sufletu-mi eliberând.

O, primăvara flăcări roşii-nalţă.
Pe rugul lor mi-e sufletul întins
până miresmele îmi dau un pumn în faţă,
şi mă trezesc, şi-nving şi sunt învins.

Gând 3

Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş
scrie. Pur şi simplu, n-aş crede şi… e o falsă
modestie să spui „domnule, eu scriu pentru că
iubesc poezia… da’ nu prea cred dacă am talent,
dacă n-am talent”. Eu cred foarte mult în
talentul şi în vocaţia mea, pentru asta mi-am
jertfit întreaga mea existenţă, ca să adaug, cu o
picătură în plus, sensibilităţii contemporane o
formulare mai nouă, mai adecvată etcaetera.

Alegerea culorii

Inima mea îşi alege culoarea
Ea îşi alege propria ei culoare, culoarea pe care-o avea încă de dinainte de a şti că o are.

Inima mea îşi alege culoarea cea fără umbră, cea nemişcătoare.
Cea care se vede chiar şi atunci cînd ţii pleoapele-nchise

şi – asemeni deplinului soare,
tot timpu-n el însuşi,
tot timpu-n afară,
în acelaşi loc
şi pretutindeni,
purtînd istoria lumii în fiecare rază
cum poartă frumosul ou de pasăre în el
istoria tuturor păsărilor
până la punctul solemn din care începe
istoria zborului
care poartă în el istoria mişcărilor toate
până la punctul solemn de unde
începe
istoria însăşi
a luminii.
Inima mea îşi alege culoarea
roşie, îşi alege
roşu vertical,
roşul pe care l-a pulsat
necontenit, roşul pur

hrană a gândurilor
roşul care s-a născut sânge
ca să devină idee,
care s-a născut pasăre
ca să devină zbor.
Roşu, roşu vertical
cascadă, pantă de deal
săltând din oul secundei
ovalul de ou,
şi înfăţişat nouă
ca un ecou
pe care sfera-l întinde
oricând şi oriunde,
naştere, zestre
a lui
A FI schimbîndu-se în
ESTE.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/nichita-stanescu-autor-25/

Comentarii închise la Poezii – Nichita Stănescu

Din categoria Motive pentru condei

Ion Pillat un poet în căutarea esenţei poetice a sufletului românesc

Academician, antologator, editor, eseist, poet tradiționalist și publicist român Ion Pillat s-a născut la 31 martie 1891 în București; este descendent, prin tată, al unei vechi familii cu sânge aristocratic, de boieri de țară din ținutul Fălciului, iar mama lui este fiica lui Ion C. Brătianu, cunoscutul politician Ion Brătianu, care a fost adesea evocat în poemele sale (Bunicul, Bunica). A rămas în conştiinţa publică literară ca o personalitate complexă cu rafinate şi vaste preocupări artistice căutând inspirație în poezia populară românească, pe care a considerat-o ”de o desăvîrşire artistică şi de o adîncime lirică neîntrecută, izvorul unei inspiraţii româneşti valabile”, fără să renunțe și la alte surse de inspirație literare, muzicale, sau din pictură, dar nu numai din acestea ci și din din experienţele călătoriilor făcute, oglindind o bogată erudiție.
Într-un registru inedit a explorat filonul prețios al naturii având ca arie de inspirație anotimpul toamnei în diverse chei, cu o dispoziție plină de fantezie, o mărturisire metaforică care ne dezvăluie atașamentul față de culorile toamnei cu paleta sa largă de semnificații, simbolică, în care atmosfera autumnală devine muzică de fond poetic în opera sa:
”Mi-am ctitorit viata pe dealurile toamnei.
Prin viile de aur ca banii dintr-o salbă,
Pe al colinei mele împodobit pieptar,
Închis-am fericirea în strimtul ei hotar
De nuci bogaţi în umbră, umbrind o casă albă”
.
(din Ctitorii).

Brumărel

Cu soarele azi galben ca fagurii de miere,
În jurul meu se-nchide un măr boltit de mere.

Din ram eu rup ca-n basme un rod de aur și
O, pom vrăjit de toamnă, nu poți să mă reții.

Prin ramuri desfăcute ușor de mîna mea,
Zăresc comoara viei și-odihna ei mă vrea.

Sub un butuc de viță rămîn culcat pe spate –
Privesc în gol la cerul cu ape neschimbate.

În mîna iau ciorchina cu bob de chilimbar
Și o ridic spre soare, sus. Raza lui cu jar

Fantastic o pătrunde : un lampion aprins ;
Îi sug lumina dulce și focu-i m-a cuprins.

Beau soare. Dar un piersic cu brațul gol m-agață
Și îmi lipsește sînul, pietros și mic, pe față.

Eu îl sărut cu dinții, și poama lui cu sînge
Stropește pătimașa iubire ce o frînge.

O, toamnă, vrăjitoare mai tare decît moartea
La tine intru-n slujbă cît mă va ține soarta.

Dă-mi frunza ta ce sună cu galbenii din lună,
Dă-mi pe covorul foilor iar coborîtul oilor ;

Dă-mi în zăvoi sitarii, pe miriște ogarii,
Și peste zarea drumului, albastru, sulul fumului ;

Dă-mi în iatac sulfină, pe ceruri dă-mi lumină,
Și scîncetul cucoarelor pe liniștea ogoarelor ;

Și dă-mi un muc stufos, la umbră să stau jos,
Să scriu pe fruntea gliei tot calendarul viei.

Una din cele mai fecunde ipostaze ale creaţiei sale în care a căutat să redea esenţa poetică a sufletului românesc din care face parte, sunt Poemele într-un vers, care deși par să aibă o formă poetică austeră arată rafinament, erudiție, o autentică și valoroasă mânuire a metaforei în care descoperim frumusețea reflecției.
Aceste poeme au ca trăsătură principală concentrarea ideii poetice într-un vers ce pot induce o stare de meditaţie spre deosebire de poemele mai lungi unde ideea poetică este dezvoltată. Cititorul are posibilitatea să vină cu aportul său în interpretarea poemului devenind, într-un fel, coautor. În acest sens se apropie de poemele haiku japoneze.

Poeme într-un vers:

Arta poetică
Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.

Reîntoarcere
Am pribegit cu zeii, la oameni să mă-ntorc.

Ciocârlia
Din praştia câmpiei lumina cântă sus.

Marinarul
Din larg zăream pământul, pe ţărm privesc în larg.

Tinereţe
Pe frunza toamnei pasul sfios al căprioarei.
Toamna copilăriei
Mireasmă de gutuie într-un iatac bătrân.

Poetul
Stă încărcat de versuri ca toamnele de rod.

Păstorul
Cu fluierul la gură cum tace, codrul cântă.

Amintirea
La cuib, o rândunică prin suflet zboară lung.

Sfârşit de iarnă
Cocorii ţipă. Gheaţa din suflet mi se sparge.
Sursa: poezie.ro

Comentarii închise la Ion Pillat un poet în căutarea esenţei poetice a sufletului românesc

Din categoria Motive pentru condei

Momente cu Radu Stanca

”Nu există portret mai excentric pe care să şi-l fi făcut vreodată un poet român decât cel compus de Radu Stanca (unui alter-ego liric al său), în celebrul poem Corydon”.
http://www.romlit.ro/radu_stanca
”Un autoportret spiritual-fantezist, poem al estetismului spiritualizat și al amprentei evocatoare. Poate fi identificat, în această poezie, într-o formă superlativă, întreg cultul lui Radu Stanca pentru valorile artistice, pentru expresivitatea iradiantă a formei plastice care girează, sub specia esteticului convulsiile trăitului. (…) Fascinația fantazării și acoladele epice ale frazei lirice, ca și cadența ceremonioasă a versului, toate aceste elemente definesc în bună măsură poetica lui Radu Stanca, autor pentru care practica scrisului se însoțește mereu cu o acută și limpede conștiință a limitelor și beneficiilor actului creator.”
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A2761/pdf
” Radu Stanca s-a format în respectul tradiției clasice a armoniei, în cultul pentru limba română, unică în expresivitatea sonorității ei muzicale.”
http://revistaderecenzii.ro/antonia-bodea-o-carte-de-colectie-radu-stanca-evocari-si-interpretari-in-evantai/

Biblică

La început a fost sărutul
Şi el era pe gura ta …
Depus pe gura mea sfinţi văzduhul,
Şi lumea s-a născut atunci din duhul
Sărutului ce ne unea …

Dar ape mari cuprinseră uscatul
Şi noi muream tăcuţi sub greul lor …
Veni atunci o pasăre în zbor,
Pasăre roşie, şi Araratul
Se înălţă din mări biruitor …
Iar noi ne-am ridicat cu el odată
Spre zarea nouă şi înseninată
Purtând peste abisele genunii
Sărutul de la începutul lumii.

Deschidere

Știu, sufletul acesta care e
Ȋndrǎgostit de toate stelele,
De-aici, de dupǎ geamuri și ferești,
Nu vei putea vreodatǎ sǎ-l oprești.

Nici cântecul bolnav de frumuseți
Nu vei putea vreodatǎ sǎ-l dezveți,
Cu degetele umede, sǎ cate
Pe geamurile de singurǎtate.

Pe panglicile grele de ajur,
Sǎ zgârie-ncet cu mâinile-azur;
Nu-l vei putea opri, decând
Pe-același loc privește tremurând,

Acest ȋnalt sǎ-l poatǎ ȋndrǎgi,
Nici, când la toamnǎ pomii vor veni
– Aproape de ferestrele târzii,
– Aproape de cumințile hârtii,

Sǎ-mi scrie, lângǎ inimǎ-n apus,
Mai mult de ȋnțeles decât de spus,
Umblând ȋncet cu degetul pe geam,
Cel mai frumos poem pe care-l am….

Toast

Ridic acest pahar pentru iubire
Şi-l beau, dintr-o suflare, pân-la fund;
Sunt încărcat de-atâta strălucire,
Că văd prin mine ca-ntr-un râu profund.

Văd mâlul de demult cum se depune
Şi apa limpezindu-se treptat
După ce trece, cu vâltori nebune,
De şapte pietre-n care am sângerat.

A fost o colosală frământare
Până-am putut, prin porţile de fier,
Să ies la câmpul mângâiat de soare
Şi presărat cu petece de cer.

De-aceea-n noaptea caldă şi-nstelată
Ridic paharul meu ca să-l ciocnesc
Cu-această lume nouă, minunată,
În care-nvăţ din nou ca să iubesc…

Scăpat de rana mea dintodeauna,
Abia acum când matca de nisip
Mi-o desenează argintie luna
Îmi pot privi adevăratul chip.

Abia acum, cuprins de strălucire,
Pot la mâjirea zilei să închin
Pentru prieteni şi pentru iubire
Acest pahar de frumuseţe plin!

Sursă poezii: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-autor-78/

Comentarii închise la Momente cu Radu Stanca

Din categoria Motive pentru condei

Din poeziile lui Eminescu

De-or trece anii…

De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va plăcé,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un „nu ştiu cum” ş-un „nu ştiu ce”.

M-a fermecat cu vro scânteie
Din clipa-n care ne văzum?
Deşi nu e decât femeie,
E totuşi altfel, „nu ştiu cum”.

De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tăcé:
Dac-al ei glas e armonie,
E şi-n tăcere-i „nu ştiu ce”.

Astfel robit de-aceeaşi jale
Petrec mereu acelaşi drum…
În taina farmecelor sale
E-un „nu ştiu ce” ş-un „nu ştiu cum”.

de: Mihai Eminescu

Lasă-ţi lumea…

Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da viaţa toată,
Nime-n lume nu ne ştie.

Vin’ cu mine, rătăceşte
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezeşte
Glasul vechilor păduri.

Printre crengi scânteie stele,
Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.

Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
Nu zi ba de te-oi cuprinde,
Nime-n lume nu ne vede.

Tânguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu-atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
Dintr-o rarişte de fag.

Îi răspunde codrul verde
Fermecat şi dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.

Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaş.

Iată lacul. Luna plină,
Poleindu-l, îl străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.

Tremurând cu unde-n spume,
Între trestie le farmă
Şi visând o-ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.

De-al tău chip el se pătrunde,
Ca oglinda îl alege –
Ce priveşti zâmbind în unde?
Eşti frumoasă, se-nţelege.

Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând privirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n valuri.

E-un miros de tei în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!

Numai luna printre ceaţă
Varsă apelor văpaie,
Şi te află strânsă-n braţe,
Dulce dragoste bălaie.

de: Mihai Eminescu

De vorbiţi mă fac că n-aud…

De vorbiţi mă fac că n-aud,
Nu zic ba şi nu vă laud;
Dănţuiţi precum vă vine,
Nici vă şuier, nici v-aplaud;

Dară nime nu m-a face
Să mă ieu dup-a lui flaut;
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut.

Mihai Eminescu

Comentarii închise la Din poeziile lui Eminescu

Din categoria Motive pentru condei

Tudor Arghezi – 90 de ani de la „Cuvinte potrivite”, 50 de ani de la moartea scriitorului

Această prezentare necesită JavaScript.


Imagini slide-show: google.com

Revista „Cultura” își propune, la 90 de ani de la debutul unuia dintre cei mai importanţi poeţi români, Tudor Arghezi, să reconstituie din trei perspective de analiză miturile, receptarea și efectele poeziei argheziene după volumul din 1927, „Cuvinte potrivite”. Astfel, dă curs invitaţiei noastre acad. Eugen Simion, care oferă spre relectură volumul de debut al lui Arghezi și desfacerea acestuia după principalele mituri poetice – adevărate resorturi ale imaginarului și credinţelor poetice. Eseul face parte din prefaţa criticului la seria de Opere Complete publicate de Academia Română și care, în 2017, s-a îmbogăţit cu două volume ce cuprind creaţia poetică argheziană. Răspund chestionarului revistei (organizat cu ocazia aniversării debutului) și doi importanţi critici literari și profesori, a căror activitate critică l-a avut mereu pe Arghezi în prim-plan: Ion Simuţ și Călin Teutișan. Nu în ultimul rând, Revista „Cultura” propune o panoramare a poetului Tudor Arghezi așa cum se vede în/din manualele școlare de astăzi, tocmai pentru că în ultima vreme au existat dezbateri ample, dar deseori deviante în ceea ce privește prezenţa autorilor canonici în programele și manualele de limba și literatura română. Răspunde invitaţiei revistei „Cultura” scriitorul și inspectorul școlar Horia Corcheș. (Ș.B.)
Sursa și continuarea articolului:
http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_581_25_2017.compressed.pdf pag. 9-14

Comentarii închise la Tudor Arghezi – 90 de ani de la „Cuvinte potrivite”, 50 de ani de la moartea scriitorului

Din categoria Motive pentru condei

Poezii de Maria Pilchin

Scoica

bărbatul pe care-l iubesc e frumos
are mâini frumoase şi pasul de cerb
bărbaţii care mă doresc pe el îl doresc
grozav de frumoşi se doresc pe ei în el
cu mâini frumoase şi pasul de cerb
bărbaţii care îmi zic cuvinte alese
lui i le zic ei suflă în mine ca într-o moluscă
ca să audă el îmi ating cochilia albă şi calcaroasă
şi îl ating pe el eu scoică marină cochilie sunt
carapace colilie şi animal un refugiu…

Cercei cu motive greceşti

de ziua mea am mers cu el
la aureola unde mi-a cumpărat
acei cercei cu motive greceşti
iubirea noastră azi ţine de antichitate
dar la fiecare alegeri îmi scot caseta
cu bijuterii de ocazie şi mi-i pun
merg şi votez împotriva partidului
din care face parte pun ştampila
vin acasă şi îmi scot cerceii
democraţia s-a născut la elini.

Aurul foşnitor

alchimiştii forfoteau să facă aur din nimic
au reuşit căci aveau piatra filozofală
fiecare bancnotă pe care o dau la ghişeu
este arta prefacerii nimicului în aur.

Comentarii închise la Poezii de Maria Pilchin

Din categoria Motive pentru condei

Evocări din mărturii

Această prezentare necesită JavaScript.

Din cartea intitulată «Lucian Blaga şi ultima lui muză», scriitoarea Anca Sîrghie reconstituie dialogul în trepte purtat cu Elena Daniello (1910-2010), una dintre doamnele literaturii române care a trăit la Cluj și care l-a inspirat pe Lucian Blaga în ultima parte a vieții lui, o perioadă înnegurată a vieţii lui, carte care reprezintă o realizare frumoasă a eforturilor de cercetare susținută de pasiunea istoricului literar și este luminată din puncte de vedere inedite. Dialogul doamnei Anca Sîrghie cu doamna Elena Daniello, a circulat înaintea apariției cărții sub forma filmului documentar “Amintiri despre Lucian Blaga”. Astfel din ”firul basmului depănat de Elena Daniello” ce s-a continuat prin dezvăluiri în urma întâlnirilor de la Sibiu și Cluj, scriitoarea Anca Sârghie a legat o prietenie sinceră, care a durat 13 ani, cu d-na Elena Daniello pătrunzând datorită ei într-un mod intim în universul poetic blagian: ”în care aceasta din urmă îi prezintă texte în manuscris cu poezii blagiene deja publicate, pe care ea le inspirase poetului, precum şi epistole inedite de o superbă încărcătură metaforică, vădind o tainică iubire, alături de traduceri, texte filosofice, cugetări” rezultând un merit incontestabil prin ”faptul că Elena Daniello a făcut din păstrarea amintirilor şi a textelor încredinţate ei de poetul interzis o datorie sacră şi o menire, un sens al dăinuirii ei într-un anume loc sub Soare, anume în vila ei de pe str. Eminescu, nr. 3 din Cluj-Napoca, unde ea va trăi până la 100 de ani. Astfel, transcriind fragmente din dialogul desfăşurat între Anca Sîrghie şi Elena Daniello, se naşte acest sens evocativ, textul-document cuprinzând cele trei trepte ale volumului”, după cum aflăm din articolul lui Ștefan Străjer, recenzie a d-nei Doina Popa (Dexter, Michigan):
http://www.curentul.net/2016/08/22/lucian-blaga-si-ultima-lui-muza-o-carte-premiata/
sau din articolul d-nei Antonia Bodea: «Lucian Blaga şi ultima lui muză ca document literar inestimabil»: ”De curând, cartea scriitoarei Anca Sîrghie intitulată „Lucian Blaga şi ultima lui muză” (Editura Technomedia, Sibiu, 2015), a fost răsplătită cu Premiul “Octavian Goga”, decernat de filiala locală a Uniunii Scriitorilor din România. Volumul reprezintă o încununare fericită a îndelungatului efort de căutări ale istoricului literar, cercetări susţinute de pasiunea deosebită pentru creaţia poetului-filosof născut în Lancrămul Sebeşului. Acest interes s-a accentuat prin împrejurarea pe de o parte dramatică, dar pe de alta fericită pentru oraşul de refugiu al poetului împreună cu Universitatea clujeană” Regele Ferdinand” , Sibiul, din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, căci acolo trecerea lui a lăsat urme bogate. Ca profesoară la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Anca Sîrghie a cercetat opera literară a scriitorului născut în Lancrăm, dar interesul pentru aspecte mai puţin cunoscute ale biografiei lui s-a adâncit atunci când ea a avut prilejul şi privilegiul de-a o cunoaşte pe Elena Daniello, „ultima muză” a poetului, ei fiindu-i închinate poemele inspirate din perioada finală a vieţii. Și nu doar acestea, ci tot ce a zămislit cu mintea sa de scriitor și de filosof.” (…)
http://revistaderecenzii.ro/lucian-blaga-si-ultima-lui-muza-ca-document-literar-inestimabil-de-antonia-bodea/

Grazie Lucian Blaga

Fu la poesia a chiamarmi a Cluj,
la poesia di Lucian Blaga,
e la cortesia di vecchi e nuovi amici.

Agì anche un ricordo di gioventù,
una brace mai spenta sotto la cenere:
a Firenze volli seguire un corso di romeno,
mi affascinò Eminescu.
Ero dunque un predestinato,
stava scritto nella parte più antica di me.

Ma a Cluj, che scoperte, che doni,
quante gioie per me e la consorte!
In città: la lupa, dono di Roma madre, le chiese,
gli echi di canti religiosi nelle strade,
incontri fecondi nelle sedi più degne

con colleghi (tanti) ed entusiasti studenti.
Ma la presenza di Dorli, figlia assai somigliante,
diede a tutti l’emozione più grande:
sembrava fosse tornato tra noi il Poeta.

Nei dintorni: le favolose cicogne e i loro nidi
mai visti prima, le case di pietra e legno,
frutto, segno di operosa, sublime umiltà.
E i miei cari asini in abbondanza,
che trainavano carretti allegramente al trotto
– io impazzito e plaudente –; o al pascolo, in libertà.

Decisamente più belli e felici
dei cavalli in questo loro paradiso.

Sui Carpazi: ricchi d’acqua come i nostri
Appennini, ma più di essi
popolati di contadini, fieri
del loro eroe Avram Iancu,
come noi di Garibaldi.

Quante affinità, che reciproco amore,
e un comune sentire, un condiviso patrimonio
di valori, usi, costumi,
rimasti miracolosamente intatti
– delicati cristalli, diamanti luminosi –
durante venti secoli.

de Gerardo Vacana, 2 martie 2012, poezie scrisă sub imperiul emoțiilor și impresiilor în urma Festivalului „Lucian Blaga” de la Cluj, 2010 unde a fost oaspete. Sursa și traducerea poeziei:
http://miscarealiterara.ro/imagini/ml2_14.pdf pag. 133

8 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Un ostaș devotat al limbii române

O ţară am

O ţară am, un neam am şi o limbă,
Şi-un dor de Alba ca de-un semn ceresc,
Chiar dacă potentaţii mă mai plimbă
Pe-un pod de vămi: român-moldovenesc.

La Chişinău când cântă ciocârlia,
La Bucureşti ecou-i ne alină-n zbor.
La Chişinău mi-i dor de România,
La Bucureşti de Basarabia mi-i dor.

Acelaşi neam, acelaşi plai şi-acelaşi grai
La Bucureşti, la Herţa, Cernăuţi,
Chiar de-i străin în ţara sa Mihai,
Ostracizat de-un neam de găgăuţi.

La Cernăuţi când cântă ciocârlia,
La Bucureşti ecou-i ne alină-n zbor.
La Cernăuţi mi-i dor de România,
La Bucureşti de Bucovina-mi este dor.

Acelaşi dor, acelaşi verde,- acelaşi nai e
La Ismail, Cetate şi Hotin.
Chiar dac-o Iudă-n carne vie taie
La rădăcina propriului destin.

La Ismail când cântă ciocârlia,
La Bucureşti ecou-i ne alină-n zbor.
La Ismail mi-i dor de România,
La Bucureşti de Ismail îmi este dor.

poezie de Nicolae Mătcaș

N-aș fi, Doamne, sacrileg

Unu-am fost și fost-am una:
Marea, munții, Țara, muma,
Și mai fost-am, pe-al meu plai,
Doar un neam cu-același grai.

Unul s-a făcut că plouă
Și m-a sfârtecat în două:
Două țări și două neamuri,
Două limbi și două hamuri.

Mă usucă stiblă plânsu-mi
Că-s vecin cu mine însumi.
Cum se-mparte, mă crucescu,-n
Două graiuri Eminescu?

N-aș fi, Doamne, sacrileg,
De m-aduni iar în întreg.

sonet de Nicolae Mătcaș

Mai mândre nu-s averi și nici coroană – sonet, în:
centruldepromovareaculturiibaia-mare.hopernicus.falezedepiatra.net

Născut la 17 aprilie 1940 în satul Crihana Veche, azi raionul Cahul, Nicolae Mătcaş a absolvit Universitatea de Stat din Chişinău (1962), s-a specializat la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg (1964-1967), a devenit doctor în filologie în 1967, a ajuns doctor honoris causa al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1993) şi profesor honoris causa al Universităţii din Bucureşti (1995). A fost ministru al Învăţământului al Republicii Moldova, şef de catedră şi decan la Institutul Pedagogic (actualmente Universitatea Pedagogică de Stat) „Ion Creangă” din Chişinău, în 1987-1989 afirmându-se ca unul dintre cei mai activi şi mai perseverenţi luptători pentru cauza românismului în Republica Moldova. A fost membru (şi secretar) al Comisiei interdepartamentale pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti şi a contribuit esenţial la elaborarea şi adoptarea legislaţiei lingvistice din 1989. Cărţile sale de referinţă sunt Introducere în lingvistică (în colaborare, 1980), Lingvistica generală (în colaborare, 1984), Coloana infinită a graiului matern (în colaborare, 1990), Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul (1998), Calvarul limbii române din Basarabia (2011).
Continuare…

„La prezent sau la viitor, poezia lui Nicolae Mătcaş va fi una care oricând va putea fi încadrată la „cea mai frumoasă poezie de dragoste“ (Ionela MENGHER// [ziarul] Libertatea (or. Panciova, Voivodina, Serbia), 19 iun.1999);
„Alături de Grigore Vieru şi Leonida Lari, Nicolae Mătcaş întregeşte treimea poeţilor basarabeni care-şi deversează unda lirică în marele fluviu de poezie care curge prin ecluzele Coşbuc, Goga, Blaga, Voiculescu, Pillat, Gyr, Păunescu, Ioan Alexandru, fertilizând sensibilitatea şi conştiinţa românească, greu încercată,în ultima vreme, de asaltul ideologiilor şi politicilor integralisto-globaliste” (Tudor OPRIŞ // Tribuna învăţământului, nr. 686, 17-23 mart. 2003).
Numeroase poeme de N. Mătcaş au fost preluate de publicaţii periodice ale românimii din teritoriile învecinate sau înstrăinate (Banatul Sârbesc, Nordul Bucovinei) precum şi ale diasporei române din Europa de Vest, America, Australia, inclusive în versiunile electronice ale unor astfel de ziare şi reviste. Iată că, în aceste trei ipostaze, Nicolae Mătcaş nu numai că s-a manifestat excepţional, dar şi-a putut găsi rostul suprem, cel mai frumos şi cel mai eficient al existenţei sale.
Continuare…
”Nicolae Mătcaş este un ostaş devotat al limbii române, un bun cunoscător al ordinii ei interioare şi al legităţilor de dezvoltare a ei şi un fin preţuitor al inegalabilelor ei frumuseţi, un sincer admirator al farmecului irezistibil ce caracterizează graiul nostru (…). Cuvintele aparent simple, poate chiar banale pentru un neiniţiat, sînt văzute ca nişte continente sentimentale, felul acesta de a le percepe transmiţîndu-se şi cititorului (…).
Înarmat cu o gamă întreagă de procedee poetice, avînd un simţ ales al cuvîntului, Nicolae Mătcaş, deşi vine mai tîrziu decît semenii săi la „ospăţul poeziei“, apare tumultuos, plin de vervă, de energii interioare neexplorate, de iluzii pe care mulţi nu le mai au”. (Anatol Ciocanu, „Glasul naţiunii“, nr. 4, 25 februarie 1998)

Un remarcabil savant-poet, Nicolae Mătcaş de Tudor Opriș:
art-emis.ro/cronica/cronica-literara

4 comentarii

Din categoria Motive pentru condei