Acasă » Articole etichetate 'România' (Pagina 2)

Arhive etichetă: România

Un vechi şi dintotdeauna pământ românesc

”De obicei, când se vorbeşte sau se scrie despre teritoriile româneşti anexate de Uniunea Sovietică în iunie 1940, sunt menţionate Basarabia şi nordul Bucovinei se uită astfel că, în acele zile tragice, România a pierdut şi ţinutul Herţa. Un inimos român – şi herţan! -, prof. dr. doc. Ion Gherman, s-a străduit, după decembrie 1989, să păstreze în memoria românilor acest colţ de ţară, având şi astăzi o populaţie covârşitor românească. Citez dintr-o lucrare a sa: „Ţinutul Herţa este un vechi şi dintotdeauna pământ românesc care, cu o suprafaţă mai mică de 400 km2, era situat în fostul judeţ Dorohoi, în partea de nord-est a României (Vechiul Regat)
Dintre herţanii de seamă, amintim pe Gheorghe Asachi, pictorul Artur Verona şi filologul Vasile Bogrea, a cărui erudiţie îi atrăsese admiraţia lui Nicolae Iorga.
Cum a ajuns ţinutul Herţa sub stăpânirea Uniunii Sovietice, întrucât el nu făcea parte din Basarabia şi nordul Bucovinei – specificate în textul notei ultimative sovietice din 26 iunie 1940 – ci aparţinea, aşa cum am arătat, Vechiului Regat, mai exact jud. Dorohoi?”
Continuare:
http://www.art-emis.ro/istorie/950-cum-a-ocupat-armata-rosie-tinutul-herta.html

Clipa Basarabiei

Moto
„A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabia exista cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”.
(Eminescu, Opere X. Publicistică. Editura Academiei, 1989, p. 57).

„Deşteaptă-te, pămînt român! Biruie-ţi durerea, e vremea să ieşi din amorţire, seminţie a domnitorilor lumei!… Aştepţi oare, spre a învia, ca strămoşii să se scoale din morminte?… Într-adevăr, într-adevăr ei s-au sculat, şi tu nu i-ai văzut… Ei au grăit, şi tu nu i-ai auzit… Cinge-ţi coapsa ta, caută şi ascultă… Ziua dreptăţii se apropie… toate popoarele s-au mişcat… căci furtuna mîntuirei a început!”
(Alecu Russo, Cîntarea României, versetul 62).

„Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.” (Grigore Vieru)

De la inversarea, cu intenţie, a geografiei istorice, fapt posibil doar pe hartă şi în cabinetele diplomaţilor, se ajunge la fenomene de aculturaţie şi de colonizare (sau, într-o retorică mai nouă, pentru întreţinerea orgoliilor „celui tare”, a „sălbatecului modern”), la „ciocnirea civilizaţiilor”; dar şi la bătălia pentru triumful adevărului în temeiul documentului de arhivă, ca să se dea o umbră de speranţă majorităţii păgubite. Basarabia reprezintă un caz tipic în această privinţă, destinat să întreţină nu doar starea conflictuală, „ciocnirea”, ci vrajba şi înrăirea, căderea din starea de umanitate.
S-a început cu o minciună imperială, tratatul de la Lutk. (Se întîmpla, totuşi, dincolo de Nistru şi de seria de cetăţi de strajă, preexistente: Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă); s-a continuat, după un secol, printr-un rapt monstruos, pe măsură (la 1812), ca atacurile împotriva insulei de romanitate, „de la Nistru pîn’ la Tisa”, să capete forme dramatice, fiind vizată îndeosebi fibra etnică, situarea spaţio-temporală, jurisdicţia istorică, deprinderile cutumiare şi etice. Dezbinarea şi acapararea au fost legile de fier ale năvălitorilor colonializatori. Ei au reformulat datele realităţii milenare, pentru a da faţă convenabilă, însă
înşelătoare, ordinii impuse în folos propriu. Ce înseamnă Moldova versus Basarabia, decît o nemaipomenită contrafacere geo-politică, o sfidătoare siluire a adevărului? Moldova şi-a luat numele de la un rîu care-şi poartă undele pe o întindere de teren aflată „dincoace”; şi de la o legendă intrată în conştiinţa tuturor românilor. Între Baia şi Siret se cuprinde spaţiul de întemeiere şi de extindere a Moldovei lui Alexandru cel Bun, a lui Ştefan cel Mare, a lui Dimitrie Cantemir. Mişcarea întemeietoare de viaţă istorică şi culturală a pornit dinspre Carpaţi spre Nistru şi mai departe. Nu invers. Pe-atunci, ruşii abia se organizau în jurul Novgorodului, ajutaţi de suedezi; Kievul avea să se înalţe în spiritualitate abia o dată cu Petru Movilă, iar curtea ţaristă se putea făli, ceva mai tîrziu, să aibă în mijlocul ei un reprezentant al Academiei din Berlin, în persoana înţeleptului, dar naivului domnitor, Dimitrie Cantemir. Lucrurile trebuie spuse răspicat în litera lor. Şi tot aşa: ce înseamnă Moldova versus România?
Este o nouă şi diabolică intenţie de spintecare a trunchiului comun şi indivizibil, nu numai teritorial, de data aceasta, dar şi etnic, lingvistic, spiritual. După ce criterii îşi fabrică manualele istoricii si lingviştii din cabinetul comunistului şi românofobului Voronin? Nu ne rămâne decît să ne angajăm, în bătălia pentru adevărul istoric, cu cărţile pe masă, pentru a discuta coerent, cu măsură, temeinic şi în firea lucrurilor.
O astfel de carte doveditoare, de replică este, fără îndoială, Basarabia necunoscută, elaborată în mai multe volume, începînd cu anul 1993 („Universitas”, Chişinău şi continuînd: 1997, „Museum”; „Museum”, 2002; „Museum”, 2006) de energicul publicist şi om de cultură basarabean Iurie Colesnic. Ni se înfăţişează, pe mai multe sute, chiar mii de pagini, „o clipă” din viaţa Basarabiei, cea mai semnificativă şi impunătoare dintre toate. Ea corespunde momentului de iluminare şi de voinţă, cînd forţele autohtone şi patriotice au ascultat chemarea pămîntului, au înfiinţat Sfatul Ţării, în tradiţia vechilor domnitori şi au decis, „într-un glas” cu fraţii ardeleni, Unirea cu Ţara. Această „clipă” aurorală nu însemna numai redeşteptarea Basarabiei. Era şi „clipa României” reîntregite. Basarabia a dat prima tonul, cum se ştie, în mod decis şi în perfectă cunoştinţă de cauză, ca partea cea mai îndurerată şi cea mai încercată din fiinţa etnică. Atunci s-a cîntat pentru toţi românii Limba noastră, în chip de imn, de doină şi de rugăciune. Să se reţină: o poezie alcătuită de un preot, fiu de plugar. Şi să nu uităm: tot un basarabean a fost primul care a pus în frază şi în ton melodios imaginea de glorie şi de îndurerare a României. L-am numit pe Alecu Russo. El este unul dintre aceia care au lucrat cu meşteşug şi înţelepciune ca numele Ţării să intre în gînd şi în inimă. Şi tot el a salvat şi dăruit pentru memorie Mioriţa, „cea mai frumoasă epopee păstorească din lume” (cuvintele îi aparţin). Aşadar, „clipa Basarabiei” este însăşi „clipa României” din totdeauna.
Basarabia necunoscută cuprinde succinte schiţe de biografie culturală privind personalităţi ale locului, care s-au afirmat în anume planuri ale vieţii politico-administrative şi spirituale, reuşind, prin lucrare grea şi la unison, să menţină suportul moral, continuitatea şi coerenţa etnică a elementului românesc dintre Prut şi Nistru, împotriva tendintelor vrăjmaşe, din afară, de dispersare şi de nimicire. Unii au roit, după împrejurări, spre alte centre de cultură, în interiorul ţării sau în afara graniţelor. Reveneau, însă, de fiecare dată cînd situaţia celor rămaşi locului devenea critică, reangajîndu-se, cu putere, întru ajutorare.
Se asigura ochiul de veghe, necesar şi vital.
Autorul, Iurie Colesnic, a trecut dincolo de nume de primă mărime, ca Alecu Russo, Hasdeu, Stere, care aparţin, în fond, tezaurului general românesc. S-a procedat aşa, după cîte se pare, din două motive. În primul rînd, personalităţile citate îşi fac simţită peste tot prezenţa, îndeosebi Alecu Russo şi Constantin Stere. Cel dintîi şi-a consacrat definitiv numele prin cultivarea neostenită a românismului şi a unitătii, în spiritul avîntat şi sacrificial, specific epocii lui Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri, cei doi mari prieteni ai autorului poemei
Cîntarea României. Patruzecioptiştii au fost unionişti înainte de toate. De altfel, ei au şi realizat acest ideal naţional, într-o primă etapă, decisivă. După înfăptuirea lui, orice încercare de dezbinare a fost totdeauna înţeleasă drept antiromânism, asasinat etnic, pînă la etnocid.
În ce-l priveşte pe Constantin Stere, el a preluat ideea unităţii neamului la scară lărgită, pînă la cuprinderea organismului în totalitatea lui naturală şi istorică şi a cultivat-o cu aceeaşi înflăcărare pe care o întîlnim la Goga şi la Iorga. Profesor la Iaşi, înfiinţa revista „Viaţa Românească”, în amintirea „Daciei literare”, publicaţii de cultură în general. Cu gîndul la basarabenii săi, însă, şi la partea din trupul românismului aflată în pericolul înstrăinării forţate, înfiinţa reviste unioniste în folosul direct al locuitorilor dintre Prut şi Nistru; şi tot el a fost cel mai activ şi influent în acţiunea de întemeiere a Sfatului Ţării, nucleul politic al dezvoltării Basarabiei viitoare, revenită în componenţa naturală a Ţării. Lui Constantin Stere i se datorează înfiinţarea ziarului „Basarabia” (ajutat de Zamfir Arbore, Ion Pelivan, Emanuil Gavriliţă), la 1906, primul în limba autohtonilor, adică româna. În acea vreme, română însemna unire. Au urmat „Viaţa Basarabiei” (1907) şi „Cuvînt moldovenesc” (1914). Ca amănunt: toţi cei trei mari basarabeni, Alecu Russo, B. P. Hasdeu şi Constantin Stere au fost adversari de neîmpăcat ai rusificării şi ai colonizării.
Din derularea destinelor acestor cărturari de seamă rezultă că ideea Unirii venea din timpuri îndepărtate, pentru basarabeni, ca un vis încă neîmplinit, cum spunea poetul, sprijinind speranţa încă înaintea înfăptuirii ei. De altfel, scriitorul de la Chişinău şi autorul Basarabiei necunoscute, care s-a afirmat, am putea spune ireproşabil, deopotrivă, în domeniul istoriei şi teoriei literare (a se vedea Literatura română, „Museum”, Chişinău, 2000, 520 p.), i-a consacrat lui Constantin Stere o cercetare temeinică, de arhivă (Constantin Stere, Documentări politice. Museum – Fundaţia Culturală Română. Bucureşti-Chişinău, 2002, 638 p.), corectînd necesar şi pertinent şablonul narodnicist cu care ne-au obişnuit manualele comuniste, ca şi prea mult lăudata şi amalgamata monografie a lui Z. Ornea. Pe scurt, aceeaşi menire de corectare şi cuprindere largă a imaginarului politico-cultural are şi cartea, în completare, Basarabia necunoscută.
Autohtoniei i se adaugă educaţia civică aleasă (dobîndită-moştenită), în măsură să întărească statura morală a combatanţilor. Ca să facem o statistică lămuritoare, din cele 46 de chipuri evocate în primul volum, o treime sunt preoţi, cu 4 mitropoliţi printre ei, iar majoritatea celor rămaşi (de regulă, cadre didactice, jurişti, scriitori, ziarişti, actori, pictori) şi-au început cariera trecînd prin seminarii şi academii teologice. Alexandru Cristea şi Alexandru David sunt preoţi, muzicieni şi publicişti; Ion Buzdugan, jurist, economist, poet şi jurnalist; Alexei Mateevici, preot-poet şi erou. Biserica, şcoala, tradiţia istorică îi menţineau în permanentă vibraţie. Li se adaugă profesori de mare profil ştiinţific şi profesional, asemenea lui Ştefan Ciobanu ori Al. Boldur. Găsim în paginile cărţii lui Iurie Colesnic informaţia, neştiută de multă lume, că unul dintre cei patru generali ai României, anume Alexandru Averescu, a fost basarabean. Cum vedem, sunt prezentate în carte caractere puternice, încercate. Este şi cazul preotului şi mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu care se deschide volumul întîi. Era „fiu de răzeş şi ostaş de frontieră”, unul dintre marii misionari ai românismului în prigoană, în legătură cu care s-a păstrat duşmănoasă tăcere. Şi-a început şcoala în Transilvania, unde avea un unchi preot şi a continuat-o la Budapesta, ca să urmeze Academia teologică din Kiev. După un stagiu la Iaşi, călătoreşte în Orient şi în sudul Dunării, la Constantinopole, Smirna, Patmos, Afon; se întoarce iarăşi o vreme în ţările române (Cozia, Iaşi) şi ajunge din nou la Kiev, Poltava, Odessa. Peste tot ţine cursuri la institute teologice şi predici de suflet în biserici şi mănăstiri. Ajunge episcop al Cetăţii Albe şi al Benderului şi e numit mitropolit al Moldovei şi Munteniei, „fiind sfinţit la Iaşi”. În cele din urmă, „se retrage la Chişinău şi este nevoit s-o înceapă cu organizarea unei noi eparhii a Basarabiei”. Remarcabilă este şi figura lui Vasile Gafencu, de asemenea fiu de plugar la origine. I se potriveşte perfect strofa lui Mateevici: „Limba noastră-i limbă sfîntă,/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plîng şi care-o cîntă/ Pe la vatra lor ţăranii”. Pentru că a făcut parte din Sfatul Ţării, Vasile Gafencu a fost deportat şi s-a pierdut, prin 1940, într-un gulag din pădurile îndepărtatului Arhanghelsc. Fiul său, Valeriu Gafencu, „sfîntul închisorilor”, cum i se spunea printre deţinuţii de la Piteşti, avea să sfîrşească şi el dramatic; iar unchiul lui Valeriu şi fratele lui Vasile Gafencu, anume Grigore Gafencu, fost ministru în Guvernul României interbelice, s-a văzut nevoit să fugă din ţară sub ameninţarea tancurilor cu stea roşie. O familie zdrobită de comunişti, ca multe altele din spaţiul eminescian „de la Nistru pîn’ la Tisa”.
Cum spuneam, Iurie Colesnic a dat prioritate elitei culturale, locale deocamdată, dorind să se afle că lumea intelectuală a basarabenilor nu se reducea la cîteva nume cunoscute doar din surse publicate sub cenzură. Exista la faţa locului o categorie întreagă, bine constituită, de oameni activi şi curajoşi, pregătită să întîmpine tendinţele potrivnice, dirijate de aproape sau de departe. De aceea, în special volumul întîi pune în faţa cititorului schiţe de portret ale unor
cărturari, participanţi direct la momentele conflictuale de la începutul secolului trecut. Se lămureşte, indirect, cealaltă problemă de fond din istoria mai nouă a Basarabiei, ca un adaos la ce s-a spus deja: dorinţa generală de unire cu Ţara nu s-a produs spontan, sub impulsul împrejurărilor de moment. Ea s-a născut din interiorul organic, cu răspundere şi cu asumare şi a fost sprijinită de forţele locale care au pus în practică o comandă transmisă imperios din generaţie în generaţie. Dovadă că în „clipa” dată s-au ivit oamenii necesari şi vrednici care au fost recunoscuţi ca mesageri ai adevărului, intrînd glorios în istoria politică şi culturală a României: Pantelimon Halippa, Ion Inculeţ, Ioan Pelivan, Anton Crihan, Vasile Gafencu, Liviu Marian, etc.; ca să nu mai vorbesc de profesori de înaltă valoare, de savanţi, îndeosebi filologi, de artişti şi de actori celebri.
De reţinut modul tenace al basarabenilor de angajare pe toate planurile împotriva ţarismului, îndeosebi pentru libertate etnică şi democraţie. Doar un singur caz citez, figura de legendă a lui Zamfir Arbore, după însemnările unui martor de epocă: „În casa lui Arbore, veneau toţi acei care erau împotriva ţarismului, pentru eliberarea Basarabiei şi a Poloniei. Întîlneai acolo oameni de diferite neamuri, din diferite medii, din diferite ţări, de diferite dogme politice,
dar legaţi toţi printr-un profund sentiment contra ţarismului şi pentru eliberarea popoarelor de sub jugul lui. Şi toţi găseau la el un cuvînt de îmbărbătare, de îndrumare şi ajutor” (Cf. Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, ediţia, 2002, p. 8).
După pilda lui Zamfir Arbore (din viţa celebrului hatman de la Hotin?), acţionează şi basarabenii de astăzi, cu aceeaşi sete de libertate, organizaţi în societăţi culturale, instituţii publice, case de editură, fundaţii politice internaţionale. Dificultatea, ca o sporire a răului, constă în faptul că oamenii lui Voronin sunt mai pătimaşi decît slugile ţarului. Dacă asta e posibil! Probabil că se doreşte o încheiere ruşinoasă, fără margini, a domniei comunismului. Partea neplăcută este că a căzut năpasta pe biata noastră Basarabie, adică „cealaltă” Românie, să fie scena pentru ultimul act al sinistrei istorii. Îndemnul lui Alecu Russo încă este de actualitate: „Cinge-ţi coapsa, ţară română… şi-ţi întăreşte inima… miazănoapte şi miazăzi, apusul şi răsăritul, lumina şi întunerecul, cugetul dizbrăcător şi dreptatea s-au luat la luptă… Urlă vijălia de pe urmă… Duhul Domnului trece pre pămînt!…” Ca şi oastea de preoţi basarabeni, şi scriitorul de pe malul Bâcului dădea un înţeles înalt psalmic scrierilor sale. De aceea a şi compus Cîntarea României; de aceea se dovedeşte a fi mai mult decît utilă cartea lui Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută.

Petru Ursache

Sursa:
Revista Bucovina literară nr. 3-4 (301- 302) martie-aprilie 2016, pag. 84-86

E 1 Decembrie

Marea Unire din 1918 a fost și rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

La mulți ani tuturor românilor !

În Muntii Sucevii

Prin România pitorească, ”o poezie de la un capăt la altul…” (Nicolae Petrașcu), Alexandru Vlahuță „ne-a făcut să vedem și să iubim și mai mult țara, frumusețile ei, locul unde s-a desfășurat istoria acestui neam” (Garabet Ibrăileanu)

Pe la-ngânarea zorilor iesim din cotlonul mânastirii, pe poarta pâraului Agapia, în largul luncii aburite de bruma, trecem prin Târgu-Neamtului, printre dughenile ce-ncep a-si ridica obloanele, deschizând ochi somnorosi în ulita pustie, urcam dealul Oglinzilor, din zarea caruia vedem la stânga „Baile Oglinzi”, sub poalele codrului, si dam pe la satul Boroaia în frumoasa si îmbelsugata vale a Moldovii. În dreapta noastra, legendarul râu, care-a chemat pe Dragos descalecatorul din poghiazurile Maramuresului sa-i urzeasc-o tara noua, se-ndoaie linistit pe sub dealul învârstat de lanuri, taindu-si printre fânete si huceaguri o albie cu mult mai lata decât îi trebuie. În stânga, pe marginile luncii, în falduri largi îsi lasa Carpatii gateala lor de codri. Suntem în Suceava, în cel din urma tinut de munte al tarii. Cerul e de un albastru limpede, straveziu, câtiva noruleti, prigoriti de razele soarelui, se frâng încet în bulgari de rubin si se topesc. soseaua, neteda si alba, abate printr-o alee de salcii, trece podul Moldovii si urca traganat dealul Spatarestilor, de unde se lasa-n Falticeni; iar noi tinem înainte drumul Bogdanestilor, pe sub poalele muntilor, dam pe la Mânastirea Râsca, pusa subt o sprinceana de braniste, la marginea sesului, întemeiata de episcopul Macarie al Romanului în zilele lui Petru Rares, care-a înzestrat-o c-o biserica si cu opt chilii. Ne oprim la Baia, sat harnic si bogat, oras de frunte pe vremea lui Dragos-voda, pamânt framântat în sânge: plugarii de azi rastoarna brazda peste mormintele a zece mii de unguri si povestesc lucruri înaltatoare, auzite din batrani. S-a sculat craiul Ungariei, Matei Corvin, care nu mai putea dormi de vâlva lui stefan cel Mare, si, ridicându-si toata oastea, a razbatut încoace prin pasul Oituzului, pradând satele în cale; s-a oprit sapte zile la Roman, apoi i-a dat foc s-a purces spre Suceava. Înserând pe valea asta si fiind vreme de iarna si vifor, s-a tras cu oastea la adapost s-a tabarât în Baia, sa stea pâna s-o mai lumina de sus. Iar domnul nostru, care-l astepta la portile Sucevei, vazând zabava craiului, n-a mai stat la gânduri, ci iute si-a luat o mâna de sprintenasi si, gonind dealurile, s-a lasat, în puterea noptii, ca o vijelie, în lagarul ungurilor, si-atâta i-a izbit de naprasnic si fara de veste, încât toata falnica ostire a lui Mateias, învalmasita de spaima întunericului si de grindina sagetilor ce-o împroscau de pretutindeni, a fost în mai putin de-un ceas sfarâmata si pusa pe fuga. Cic-a fost asa macel, ca urla valea de vaiete, armele scaparau fulgere-n bezna, pâlcuri întregi se abateau stropsite-n picioarele cailor, si ori încotro fugeau bietii unguri, tot de stefan dadeau. Praful s-a ales pâna-n ziua din oastea cea grozava. Iar trufasul rege, care venise sa cucereasca Moldova, de-abia a scapat, ranit de-o sageata si dus pe targa prin cararile muntilor. Pentru amintirea acelei biruinti, stefan a ridicat în Baia Biserica Alba – la ruinele ei, taranii cu dare de mâna, pazitori unei sfinte datine stramosesti, duc în toti anii, în ziua de Sfântu Gheorghe, mâncari, bauturi, în vase noua, împodobite cu flori, si fac praznice pentru saraci. Ce oameni alesi, si ce gospodarii frumoase sunt prin partile astea ale Sucevei! Pe lunca Moldovii si pe vâlcelele somuzului sparte de iazuri se-nsira ca o salba în jurul Falticenilor mândrete de sate, asezari de mosneni, care pastreaza cu sfintenie portul, legendele si bunele obiceiuri ale vremurilor de demult: Baia, Bogata, cu urmele vechilor mine de aur desfundate de romani, Sasca, Radasenii, cu vestitile-i livezi de meri, Bradatelul, cu minunata-i padure, în care doarme un lac albastru, încunjurat de brazi, izvoare zgomotoase se prabusesc printre stânci – o bucatica de munte, rupta din Carpati si rasadita aici, ca de-o putere dumnezeiasca, sa stea podoaba satului… si pe toate vaile astea gasesti amintiri pretioase din trecutul neamului nostru, biserici vechi, durate de Alexandru cel Bun, de Ștefan cel Mare, de Petru Rares…

Suntem la Cornul-Luncii, în pragul tinutului Suceava – si al tarii. Neteda si alba ca marmura se întinde înaintea noastra soseaua care merge la Dorna… Frântura de rai, scumpa inimii noastre, cântata de poeti, tarâna sfânta în care se odihnesc vasele celui mai glorios Voievod al Moldovei, nespus de duios freamata izvoarele tale – si ce dulce-i umbra codrilor tai!… tu esti într-adevar una din cele mai frumoase tari de pe pamânt, – dar numele tau ne doare sa-l rostim si -strabatându-ti fermecatoarele drumuri – ochii nostri nu-ti pot privi podoabele decât printr-o perdea de lacrimi.

(din România pitorească de Alexandru Vlahuță)
Sursa: scritub.com/literatura-romana

Sunt basarabean prin naștere, bucovinean prin educație și transilvănean prin empatie

Am jurat credință Patriei mele: Carpaților, Dunării, Nistrului, Tisei și Pontului Euxin
Pentru mine Naționalismul și, implicit, Unionismul înseamnă, mai întâi de toate, memoria generaţiilor de luptători pentru dreptul de a fi în spaţiul nostru ancestral; o cale grea de la vis la realitate și un model de supravieţuire; un mit, o enigmă istorică şi lingvistică; un ansamblu de evocări şi o practică cotidiană; un sistem de cugetare şi meditaţie; un ghid moral. Internaţionalismul globalist, conceput în laboratoarele Imperiului, reprezintă un fenomen artificial, pe când Naţionalismul alterglobalist este o structură biopsihică înnăscută, un produs de la Mama Natură. Internaţionaliştii sunt O.M.G. – gâştele de la ferma colhozului, naţionaliştii sunt ECOTIP – gâştele sălbatice, stolul migrator. Teza poate fi acceptată fără mari rezerve. Suntem, pur și simplu, așa cum ne-am născut: români, ruși, germani, evrei, spanioli etc. Apoi comuniști sau fasciști, liberali sau conservatori, creştini, iudaiști, musulmani, budiști sau păgâni. Sunt basarabean prin naștere, bucovinean prin educație și transilvănean prin empatie. Mă identific drept un dac liber din specia Dacia Phoenix. Mi-am elaborat un cod comportamental sui generis intitulat Homo Agens. Mulțumesc mereu lui Dumnezeu că există România. Dacă aș fi fost evreu îi mulțumeam lui Iahweh fiindcă există statul Israel. Am jurat credință Patriei mele (Carpaților, Dunării, Nistrului, Tisei și Pontului Euxin). România a făcut și continuă să facă posibilul pentru noi, românii înstrăinați, din Basarabia, Nordul Bucovinei, Ținutul Herța, Transnistria și de pe alte meleaguri. În tot cazul, eu personal nu am avut, nu am și nu voi avea pretenții. Am făcut prea puțin pentru România fiindcă nu am o altă armă decât speranța și credința nestrămutată în idealul Reîntregirii.

Sursa: art-emis.ro

Ziua Unirii Basarabiei cu România va fi sărbătorită la Muzeul de Științele Naturii din Suceava

afis-unire-mica-625x847

La Muzeul de Științele Naturii din municipiul Suceava va avea loc, duminică, 27 martie a.c, la ora 17.00, o manifestare dedicată Zilei Unirii Basarabiei cu România.
Programul evenimentului cuprinde o prelegere susținută de conf.univ.dr. Florin Pintescu și un concert prezentat de Asociaţia Culturală „Friedrich Schwartz”, Grupul instrumental şi vocal al Ansamblului „Rapsodia Bucovinei” şi Schwartz Band.
Manifestarea este organizată de Muzeul Bucovinei.
Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) şi a fost în fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov, potrivit enciclopediaromaniei.ro. (Irina Lițu)
Sursa: newsbucovina.ro

1 Decembrie – Ziua Națională a României

tricolorul romaniei imagini animate

Desăvârşirea formării statului naţional unitar român

La mulți ani România !

28 noiembrie 1918 – Momentul unirii Bucovinei cu România. Memorialistică din patrimoniul arhivistic sucevean

Sala Sinodală-Unire 11.1918
Sala Sinodală din Reședința Mitropolitană Ortodoxă din Cernăuți
unde au avut loc lucrările Congresului – Sursa foto

28 NOIEMBRIE 1918- MOMENTUL UNIRII
BUCOVINEI CU ROMÂNIA

MEMORIALISTICĂ DIN PATRIMONIUL ARHIVISTIC SUCEVEAN

dr. DOINA-IOZEFINA IAVNI
Împuternicit Şef serviciu SJAN Suceava

Anul 1918, după numeroase evoluţii tumultoase a adus desăvârşirea unităţii naţionale, prin Unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Vechiul Regat.
Generaţia Marii Uniri are o semnificaţie istorică şi spirituală la fel de importantă ca şi cea a revoluţiei de la 1848, sau a Unirii Principatelor de la 1859. Aceasta a fost catalizată de un ideal care a grupat personalităţi de diferite vârste şi aparţinând unor categorii sociale diferite reprezentând întregul popor. Au devenit astfel făuritori de istorie prin actele lor cu poziţii distincte în constelaţia Marii Uniri. I.I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Pantelimon Halipa, Ion Inculeţ, Iancu Flondor, Ion Nistor.
Unirea Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918, trebuie analizată într-un context mai larg ca rod al activităţii foştilor deputaţi în parlamentul din Viena, în Dieta provinciei, primarii aleşi legal, foştii refugiaţi bucovineni în Vechiul Regat, voluntarii Bucovineni în Armata Română, foşti prizonieri în Rusia şi alte ţări1. Toţi şi-au câştigat merite, dar fireşte, inegale.
O primă grupare, al cărei lider a ajuns să fie Iancu Flondor, ieşit în acest scop din izolarea autoimpusă de la Storojineţ, a raliat personalităţile rămase în provincie având ca vârf de lance, în ultima perioadă gazeta „Glasul Bucovinei”. Această grupare lucrat în strânsă legătură cu deputaţii aflaţi în Viena, care au încercat pe cale parlamentară să netezească drumul spre Unire. O altă importantă fracţiune a fost cea a refugiaţilor în România, o generaţie mai tânără, care şi-a vărsat sângele pe fronturile germane şi austriece şi care a întreţinut permanent o atmosferă favorabilă Unirii în cercurile politice româneşti şi în mas-media. Aceştia au fost reprezentanţi la vârf de Ion Nistor, cel care a pus la dispoziţie, de câte ori a fost nevoie şi documentaţia istorică în sprijinul cauzei.
În aceeaşi direcţie a înfăptuirii Unirii au acţionat şi prizonierii de război aflaţi în Rusia şi Italia, care au constituit legiuni de voluntari pentru a lupta cu arma în mână împotriva imperiului austro-ungar.
În sfârşit nu sunt de neglijat nici acţiunile individuale, aproape anonime, ale diferiţilor cetăţeni, fiecare având „părticica sa de merit, fie cât de mică, când s-au scris paginile cele mai luminoase din istoria neamului nostru”, după cum se exprima părintele Gheorghe Şandru, în anul 19382.
De la cei care prin fapta lor s-au înscris în actul istoric al Marii Uniri cu merite mai mici, sau mai mari arhivele sucevene păstrează în Colecţia de manuscrise 7 mărturii.
Respectând o oarecare ordine cronologică a evenimentelor narate, un prim manuscris aparţine colonelului Dimitrie Hacman, reprezentând Jurnalul de război al activităţii Regimentului 69 infanterie Hidemburg în limba germană, sub forma unui caiet dictando şi însumând 57 de file3. Născut în 1867 la Vicovu de Jos, a urmat şcoala de cadeţi din Hidemburg, după care îşi desfăşoară serviciul militar în diferite unităţi austriece, ajungând în anul 1912 la gradul de maior. Participă la campaniile din primul război mondial, fiind grav rănit în 8 decembrie 1915, la Augustinov şi luat prizonier de ruşi. În 1916 revine în Austria, unde după o scurtă perioada de pensionare este reactivat cu gradul de colonel şi a fost cooptat în comitetul de conducere al Bibliotecii Arhivelor de Război din Viena. A colaborat la Bibliografia de război (Bibliografie des Veltrkrieges) şi a fost decorat cu Crucea militară în anul 1914 şi Medalia de Aur pentru Ofiţeri în anul 19214.
O mărturie inedită şi deosebit de interesantă aparţine suceveanului Vasile Gherman, născut în anul 1897, consemnată la data de 6 octombrie 1975, relativă la intrarea trupelor ruse în Bucovina în anul 1916.
„În anul 1916, în ziua când a intrat prima ştafetă, un cazac călare, ce patrula pe străzile oraşului Suceava, un oarecare cetăţean ieşind din restaurantul Vermar, a tras în soldatul rus şi l-a împuşcat. A reuşit să dispară”. Intrând apoi armata rusă, deşi „a fost întâmpinată cu pâine şi sare”, s-au început cercetările. Atât ucenicul Vasile Gherman, cât şi maistrul Hornar al oraşului Emil Konig au fost reţinuţi de patrulele care făceau cercetări, fiind consideraţi autorii faptei. „Ne-a legat de un stâlp de la gardul primăriei şi ne-a bătut cu năhăiaua de ne-a învineţit. Am stat aşa legaţi cam de la ora 10 dimineaţa până la 5 dupăamiază.”, consemnează Vasile Gherman5.
Între timp, comandantul armatei care intrase în oraş, un maior a ordonat să i se dea foc oraşului. Preotul Mihail Sârbu, primar al oraşului şi Epaminonda Voronca, „s-au dus la comandantul armatei ruseşti, cunoscând limba ucraineană şi rusă s-a putut înţelege cu comandantul căruia i-au explicat însemnătatea istorică a oraşului şi că orăşenii… nu sunt vinovaţi de ceea ce s-a petrecut. Comandantul a înţeles şi a dat ordin să se stingă focul. Am plătit şi un preţ de răscumpărare în vite şi alimente din partea orăşenilor”. La intervenţia aceloraşi oficialităţi române, care „au declarat că noi suntem oameni paşnici şi nu puteam să facem asemenea prostie… Am fost legitimaţi după cărţile de hornari şi ni s-a dat drumul”6.
„Astfel că sucevenii, – se încheia mărturia- vor păstra o veşnică recunoştinţă preotului Mihai Sârbu şi fostului primar Emilian Voronca”7.
Un alt manuscris, aparţine Maiorului Nicolae Livescu, unde sub titlul Amintiri din primul război mondial aşternute pe hârtie în anul 1977, narează participarea sa la primul Război Mondial, ca voluntar în armata română, din care vom reproduce câteva fragmente. „La sfârşitul lui august am plecat din Viena cu un document fals, permis de a trece graniţa…..M-am prezentat la Iaşi la Şcoala de Militărie (Copou). Comandant era maiorul Ernest Broşteanu, ulterior eroul de la Topraisar… consemna acesta”8. În loc să învăţăm instrucţia de luptă a războului modern, noi făceam paşi de defilare, culcări interminabile, întoarceri din mers….mersul la atac cot la cot şi alte prostii. Multe vieţi ne-a costat indolenţa acestor ataşaţi militari lipsiţi de conştiinţă […]. Norocul nostru a fost că a venit în ţară misiunea franceză de sub conducerea generalului Berthelot […]Instruiţi de ofiţerii francezi am plecat bine pregătiţi pe front, unde armata rusă, deja obosită şi mereu aţâţată de diferiţi agenţi era în descompunere…”. 9.A participat la luptele de la Mărăşeşti, în anul 1917.10 Ultima parte a manuscrisului se referă la activitatea voluntarilor bucovineni şi ardeleni, proveniţi din lagărele din Rusia11.
O altă mărturie aparţine doctorului Octavian Lupu (1898-1988). Acesta, în 1918 a fost înrolat în Armata Austro-Ungară şi a luat parte la constituirea Consiliului soldaţilor şi ofiţerilor români din Viena, Bucovina, Transilvania şi Banat. După absolvirea Facultăţii de Medicină din Viena, şi a obţinut doctoratul în anul 1923. A fost medic şef la Cernăuţi, în perioada 1928-1940, iar între1941-1944 a fost Consilier sanitar al provinciei Bucovina. În această calitate înfiinţează un Spital cu 80 de paturi din Vatra Dornei, Spitalul de tuberculoşi din Cernăuţi, secţiile de urologie şi ortopedie şi boli venerice din Cernăuţi, cât şi o şcoală de surori de ocrotire. După 1944 a fost inspector general în Ministerul Sănătăţii şi a activat la spitalele Caraiman şi Vasile Roaită din Bucureşti, de unde se pensionează în anul 1961. A deţinut funcţia de vicepreşedinte şi secretar al Societăţii România Jună din Viena şi de membru al Societăţii pentru Cultura Română din Bucovina. A efectuat cercetări şi a publicat studii şi lucrări de specialitate: Sănătatea publică a Cernăuţilor, în anii 1929-1939, (1939); Aspecte medicale şi sociale ale tricomonazei genitale (1957); Tricomonaza genitală(1957) 12.
„În amintirea zilei de 27 octombrie 1918 – urmată de 11 noiembrie 1918, cât şi a celor care s-au luptat şi jertfit pentru împlinirea lor” cum consemnează autorul pe o carte de vizită care însoţeşte manuscrisul, sub titlul Era în octombrie şi subtitlul In al 61-lea an al constituirii statului naţional unitar român. 27 0ctombrie 1979, lucrarea, în cuprinsul a 66 de pagini dactilografiate, cuprinde următoarele capitole :
1. Iancu Flondor şi Epoca sa. O schiţă de portret a unui om şi al patriei sale.
2. Societatea pentru Cultură şi Literatură Română din Bucovina. Oameni şi fapte pentru izbânda unei credinţe.
3. „România Jună” simbol al Unităţii Culturale, naţionale şi politice a poporului român, în centrul Imperiului habsburgic.
4. Consiliul Soldaţilor Români din Viena în timpul Revoluţiei din Viena în anul 1918.13.
Cu privire la activitatea Societăţii „România Jună”, a cărei membru a fost în perioada premergătoare Marii Uniri, consemna că aceasta a câştigat „în perspectivă istorică dreptul la cinstire şi înălţare în rândul celor care au binemeritat o recunoştinţă din partea poporului român ca luptători, eroi şi martiri. A fost o tribună şi armă de luptă, cu gând de apărare a fiinţei poporului român, pregătind şi eu – în poziţie de frunte marea eliberare, al cărei termen nu-l putea cunoaşte nimeni şi care era scopul final al străduinţelor ei – a trăit speranţa victoriei binelui şi dreptăţii în frumuseţe şi demnitate şi pentru poporul român, pentru ca în cele din urmă şi acesta să participe nu ca o cenuşăreasă, la ospăţul frăţesc al popoarelor independente”14.
Consiliul Soldaţilor Români din Viena s-a constituit la 25 octombrie 1918, condus de Iuliu Maniu, Octavian Lupu fiind cel mai tânăr membru, primind însărcinări cu privire la întâmpinarea soldaţilor care se retrăgeau de pe front, prin gara de sud şi de vest din Viena15. Consiliul soldaţilor lucra ca secţie a Consiliului Naţional, direct subordonat acestuia, a cărei Secţie pentru Transilvania şi Ungaria era condusă de Iuliu Maniu şi cea pentru Bucovina de către Samuil Isopescu Grecu, fiind ajutat de deputatul bucovinean Simionovici. „Realizările Consiliului Naţional Român din Viena, -ca secţie a Comitetului Naţional Român din Bucovina, Transilvania şi Ungaria, au fost importante în timpul ultimelor două luni ale anului 1918 şi a primei luni a anului 1919: 35 000 de soldaţi români care consimţind în mod liber la disciplină şi ordine, având acelaşi ţel au fost trimişi în Transilvania prin organizaţia centrală din Viena. Atitudinea autorităţilor a fost corectă şi prietenoasă. Programul de activitate a fost îndeplinit în întregime, aşa precum s-a stabilit în şedinţa de constituire din 31 octombrie 1918 de către întemeietorii lui şi de către vorbitorii principali, până la sfârşitul lui martie 1919”16.
O altă mărturie aparţine lui Traian Roşu, sub titlul Unirea – 1918 Manuscris prescurtat, care cuprinde 31 de file. Acest a fost ofiţer în armata austro-ungară, rănit pe frontul italian în 1916. Din ianuarie 1918, era delegat al Ministerului de război din Viena, într-o comisie judeţeană pentru stabilirea prestaţiunilor de război, la Câmpulung Moldovenesc.
După hotărârea Constituantei Bucovinei, din 27 octombrie 1918, la 5 noiembrie 1918, este cel care din însărcinarea primarului Câmpulungului, Mihai Iacoban, a plecat cu o delegaţie la Fălticeni pentru a înmâna Generalului Neculcea, comandantul Regimentului 16 Infanterie, o moţiune de unire a Bucovinei cu România, solicitând totodată ajutor militar armatei române, pentru restabilirea ordinii în Câmpulung .Armata română a intrat în Câmpulung la 7 noiembrie, comandată de generalul Neculcea.
Acest episod a fost reprodus şi în volumul coordonat de Ion Nistor în 1938, Amintiri Răzleţe din timpul Uniriii, sub titlul: „Amintiri în legătură cu Unirea Bucovinei şi Intrarea Armatei Romăne”17. Cu privire la acest moment, important în cronologia evenimentelor Unirii Bucovinei cu România, locotenentul Traian Roşu reflecta în anul 1968, sub titlul Privind lucrurile prin prisma trecutului. Astfel autorul nota: „Acţiunea mea nu trebuie privită de nimeni cu ochii lui de azi […] ci să se transpună în imaginea timpului de atunci […]. În hotărârea luată de Constituantă la 28 octombrie1918, nu s-a pomenit, cu nici un singur cuvânt de România sau de Moldova […]. Şi atunci, în acele momente de extremă încordare eu m-am pus în fruntea mişcării menite ca să înfrunte haosul, anarhia şi nesiguranţa. I-am dat alt curs, i-am arătat alte ţeluri, şi alte căi de izbândă. I-am lămurit pe oameni că numai unirea imediată şi necondiţionată cu România este drumul cel adevărat care trebuie urmat […] şi pentru punerea în practică a expunerii mele, am propus şi am obţinut adeziunea pentru o hotărâre care cuprindea următoarele două obiective-moţiunede unire a Bucovinei cu România fără condiţiuni şi comunicarea imediată a acestei hotărâri, cu reprezentanţii puterii de stat român.;Chemarea imediată a armatei române pentru punerea în aplicare a moţiunii de unire.
Ce au însemnat unele astfel de riscuri atunci când politicienii de meserie se gândeau la o reprezentare prin ei a Bucovinei la o conferinţă de pace! De România în actul lor nici pomeneală. Iar eu acolo am plecat în România. Eu am luat riscuri foarte mari asupra mea […] şi la vârsta mea de 26 de ani. Va trebui să recunoască curajul acestei acţiuni de mare importanţă istorică.
Imaginaţi-vă aceste tablouri. Apoi făceţi-le aprecierea şi evaluarea lor din punct de vedere individual, politic,naţional18.Concluzia autorului era următoarea: „Istoria are să decidă rolul fiecăruia”19.
În contextul anarhiei care se instalase în Bucovina în condiţiile iminentei dezmembrări a monarhiei austro-ungare, prin cereri repetate, Consiliul Naţional Român dar şi locuitorii din Bucovina, prin diverse petiţii, solicitau în mod imperativ, protecţia guvernului român. După consultarea puterilor Antantei şi a unor notificări făcute reprezentantului, Austriei trupele române au trecut graniţa în Bucovina. Misiunea a revenit Diviziei a 8-a, care a fost structurată în 3 unităţi principale. În dimineaţa zilei de 6 noiembrie, un detaşament de 48 de grăniceri, în frunte cu maiorul Anton Ionescu, intra în vechea capitală a Moldovei, cântând „Pe-al nostru steag e scris Unire”. Acţiunea maiorului a fost cunoscută mult timp, doar unui cerc restrâns, având loc la o oră când pe străzile oraşului se aflau foarte puţini oameni. Doar câţiva elevi, aşa cum aprecia Erast Tarangul în memoriile sale, s-au oprit în drum spre şcoală pentru a striga: Trăiască armata română”. În zilele următoare, la Burdujeni s-a stabilit comandamentul Diviziei 8 infanterie, în frunte cu generalul Iacob Zadik, care avea sub comanda sa 3.000 de militari aparţinând Regimentelor 16, 29 Infanterie şi 8 Vânători. Cinci decenii mai târziu, Anton Ionescu aşternea pe hârtie aceste amintiri legate.
În cinstea sa, o stradă din Suceava a primit numele de „Maior Anton Ionescu”, iar din 1922 de „6 Noiembrie”, originile acestei denumiri fiind puţin cunoscute, mai ales de către tânăra generaţie20. Reproducem, pentru exemplificare, un fragment din aceste memorii: „Spre ziuă, dar când era încă întuneric, plutonul, încolonat cu o patrulă care-l preceda trecea frontiera şi se îndrepta, urcând, pe drumul Iţcanilor, spre Suceava. Peste sentimentul răspunderii, mă copleşea şi un sentiment de măreţie că mi-a fost dat mie şi grănicerilor de sub comanda mea ca să intrăm primii în Cetatea lui Ştefan cel Mare, dar şi un sentiment al datoriei că ne-a fost dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci în 1777, când Bucovina a fost cedată Austriei. Plutonul înainta, intram în oraşul Suceava….Nu ştiu ce m-a predominat, căci am dat ordin să se cânte „pe-al nostru steag e scris unire” imn simbolic corespunzând faptei noastre, dar şi profetic, căci în ultima strofă se preciza: „Scumpa noastră Românie, etern va înflori”21. S-a apreciat că acest moment reprezintă Zorile Unirii la Suceava şi începutul evenimentelor care vor culmina cu istorica hotărâre din 28 noiembrie 1918.
O altă mărturie reprezintă o scrisoare adresată de celebrul om politic ţărănist Ilie Lazăr (1895-1976), din Cluj, la 4 septembrie 1964, lui Şerban Flondor la Bucureşti, în preajma centenarului naşterii tatălui său Iancu Flondor, care a avut un rol fundamental în actul unirii Bucovinei cu România. Sub titlul Câteva fapte din trecut, Ilie Lazăr rememorează către Şerban Flondor acele memorabile evenimente când Iancu şi Nicu Flondor „au stat în fruntea acţiunii măreţe, când Bucovina noastră, răpită ruşinos cu 144 de ani înainte s-a unit cu patria mamă”22. Manuscrisul conţine 5 file.
Episodul a fost aşternut pe hârtie de către Ilie Lazăr în anul 1945 şi a văzut lumina tiparului în volumul Amintiri, publicat în anul 200023.
În toamna anului 1918 acesta era sublocotenent în armata austro-ungară, la Troscineţ Podolschi, la nord de Tiraspol, când împreună cu regimentul său format din 180 de soldaţi lugojeni, în contextul iminentei dezmembrări a monarhiei austro-ungare se hotărăsc să treacă în România. La 9 noiembrie, păşind pe pământul lui Ştefan Vodă ajunşi în piaţa centrală a Cernăuţilor găsesc oraşul „ocupat de vreo 700 de galiţieni care jefuiesc cazărmile şi periferia oraşului”. Prezenţa soldaţilor ardeleni a avut urmări favorabile în restabilirea ordinii. Astfel „în acea noapte de frică că a intrat armata română, stau stins luminile în tot oraşul, alergau desperaţi căruţe şi călăreţi, toţi grăbiţi, mai furau câte ceva şi duceau totul spre Sniatin, încât a doua zi ( la 10 noiembrie), unitatea mea era singura forţă armată în tot oraşul”.
Despre participarea sa la episodul preluării principalelor instituţii de către Consiliul Naţional Român Ilie Lazăr consemna: „După ieşirea galiţienilor din oraş, ne-am dus în grup la bătrânul Mitropolit Vladimir Repta, care ne-a primit părinteşte” şi unde am hotărât să preluăm imperiul”. Într-o maşină ne-am urcat vreo cinci tineri, şi cu noi fostul senator şi primar de mai târziu al Cernăuţilor Nicu Flondor. Eu cu un steag tricolor în mână, tot timpul eram călare pe motorul maşinii. În această compoziţie ne-am dus la comandantul jandarmeriei Bucovinene din timpul războiului, generalul Fischer, căruia domnul Nicu Flondor i s-a adresat în limba germană, somându-l ca imediat să predee jandarmeria locotenentului român Dan. De aici am plecat la poliţie, unde am instalat pe un domn Tarangul, iar pe urmă ne-am dus la tribunal, unde am instalat pe un domn Iohahon. Mai apoi m-am urcat pe acoperişul primăriei şi am înfipt primul steag tricolor după 144 de ani. Ca primar am instalat pe un domn profesor preot Şandru”24.
Cu deosebită emoţie este relatat şi momentul intrării, la 11 noiembrie1918, sub comanda generalului Zadik a Armatei române în Cernăuţi. Atmosfera evenimentului cât şi spiritul organizatoric propriu, sunt de asemenea consemnate: „din toţi banii Kerenschi pe care îi aveam am cumpărat toate florile din piaţa oraşului, oferindu-le femeilor române din Cernăuţi, cu rugămintea să bată cu flori armata română. Corul Mitropoliei cânta în permanenţă cântece patriotice. Iancu Flondor, preşedintele Consiliului Naţional Român a dat dispoziţii ca intelectualitatea oraşului în haine de sărbătoare, să-l primească în casa naţională pe generalul comandant al Armatei Române […]. Când am coborât din maşină, generalul era bătut cu flori de către doamnele române, iar eu l-am ridicat pe umeri şi în bătaia florilor l-am urcat sus la etaj, unde a fost primit de toţi intelectualii în frunte cu Iancu Flondor, care îmbrăţişându-l a început cam aşa: Daţi-mi voie domnule general să ne îmbrăţăşăm ca doi fraţi care nu s-au văzut de 144 de ani”25.
Acţiunea naţională în Bucovina şi-a continuat cursul binecunoscut, culminând cu Adunarea constituantă care la 28 noiembrie1918, care a votat ”Unirea necondiţionată şi pe vecie, a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru”, cu Regatul României.26.
După acest prim remarcabil episod al biografiei sale, Ilie Lazăr va părăsi Cernăuţiul, activitatea sa politică continuând cu participarea la adunarea de la 1 decembrie la Alba Iulia, ca delegat al Maramureşului, şi ulterior ca însoţitor al delegaţiei ardelene care a prezentat actul Unirii la Bucureşti27.
Acum la a 97-a aniversare a Unirii Bucovinei cu România, reflectând pe marginea acestor mărturii, aducem din nou omagiul de recunoştinţă şi admiraţie generaţiilor care s-au jertfit, s-au luptat şi s-au rugat pentru făurirea României Mari, din vremurile voievodale, până în cele contemporane.

===============
1 Vladimir Trebici, Generaţia Marii Uniri 1918: Bucovina, în „Suceava, Anuarul Muzeului Naţional Bucovinei”, p. 255-260.
2 Ion I.Nistor, Amintiri Bucovinene din vremea Unirii ,Ediţie îngrijită şi prefaţată de Doina şi Liviu Papuc. Iaşi, 2000, p.7.
3 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Suceava, Colecţia de manuscrise, d.44/1914, 57 f.
4 Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, Suceava 2004, p.469
5 Ibidem. d.24/1975, f. 1-3.
6 Ibidem. d. 24/1975. f.3
7 Ibidem..
8 Ibidem. d.77/1977. p.4.
9 Ibidem, p.4.
10 Ibidem, p.17-20.
11 Ibidem. p.21-30.
12 Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei,Vol.I, , Suceava, 2004, p. 646.
13 SJAN Suceva, Colecţia de manuscrise,34/1979, 34 f.
14 Ibidem, f.54.
15 Ibidem. p.62.
16 Ibidem. p 66.
17 Ion Nistor, Amintiri Răzleţe din timpul Unirii, Cernăuţi, 1938, p.353-373.
18 Ibidem 39/1968, f. 1-6.
19 Îbidem. f.31
20 Mihai Căruntu, Op. Cit. p.10.
21 SJAN Suceava., Colecţia de Manuscrise, d.30/1968, f.5.
22 SJAN Suceava, Colecţia Manuscrise, d. 32/1964.f.1
23 Ilie Lazăr, Amintiri. Bucureşti, Editura Fundaţiei Academia Civică, 2000., pp. 51-60.
24 SJAN Suceava, Colecţia Manuscrise, d. 32/1964.f.2
25 SJAN Suceava, Colecţia Manuscrise, d. 32/1964.
26 Ion Nistor, Istoria Bucovinei,Bucureşti, 1991, p. 397.
27 Ibidem, d.32/1964, f.1-3 SJAN Suceava, Colecţia Manuscrise, d. 32/1964.,.f.5

Sursa: stiri.dinuzara.com

Au fost și alte personalități de seamă care au militat pentru reunirea Bucovinei cu România, cu o contribuție importantă, precum Mitropolitul Vladimir Repta,

Mitropolitul de Repta

unul dintre artizanii reunirii Bucovinei cu țara, care a devenit senator și, ca decan de vârstă, primul președinte al Senatului României Mari și membru de onoare al Academiei Române.
Surse: romanialibera.ro
cersipamantromanesc.wordpress.com

Se apropie Filit 2015

Filit 2015

Muzeul Literaturii Române Iași anunță organizarea, în perioada 2-4 octombrie, a unei serii de evenimente literare și profesionale care să marcheze continuitatea Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT). Deși într-o formulă restrânsă, programul FILIT de anul acesta va reuni la Iași nume valoroase ale literaturii române și străine.

Managerul FILIT, Dan Lungu, a declarat: „FILIT 2015 va consta într-o ediție restrânsă, dar fără niciun fel de rabat la standardele de calitate cu care am obișnuit iubitorii de literatură. Este o ediție care vine cu proiecte noi, interesante și care pregătește revenirea, în 2016, la amploarea de altă data a festivalului. Stați aproape!”

Lista invitaților confirmați la FILIT 2015 cuprinde scriitorii: Philip Ó Ceallaigh, Vasile Baghiu, Ștefan Baghiu, Petre Barbu, Daniel Bănulescu, Vladimir Beșleagă, Florin Bican, Iulian Ciocan, Liliana Corobca, Bogdan Coșa, Slobodan Despot (Elveția), Adrian Alui Gheorghe, Vlad A. Gheorghiu, Bogdan Ghiu, Ioan Groșan, Katharina Hagena (Germania), Viorel Ilișoi, Răzvan Țupa.
Seara FILIT de pe scena Teatrului Național Iași îi va avea în centru pe Horia-Roman Patapievici și Evgheni Vodolazkin (Rusia).

FILIT cuprinde și evenimente focalizate pe noua generație de prozatori și poeți ieșeni: Șerban Axinte, Dorin Cozan, Paul Gorban, Matei Hutopilă, Paul Mihalache, Ana Săndulescu.
Ion Barbu, artistul recunoscut pentru proiectele sale nonconformiste, va fi prezent la Iași cu o lucrare surpriză de artă vizuală , iar renumitul fotograf Silviu Gheție va fi amfitrionul unei expoziții dedicate Iașiului, realizare împreună cu Didier Ruef (Elveția). Fotografii ieșeni Claudiu Bârliba, Cristian Gafițescu, Adrian Purice și Andi Spot vor organiza o expoziție dedicate edițiilor din 2013 și 2014 a FILIT la Institutul Francez Iași.

De asemenea, la FILIT 2015 vor lua parte critici și oameni de cultură precum Al. Călinescu, Bogdan Crețu, Daniel Cristea-Enache, Marius Miheț, Doris Mironescu, Carmen Mușat, Antonio Patraș, Alex Popescu, Radu Vancu, alături de traducătorii străini Jan Cornelius (Germania), Radosława Janowska-Lascar (Polonia), Maria Luisa Lombardo (Italia), Clara Mitola (Italia), Xavier Montoliu Pauli (Spania), Jan Mysjkin (Belgia).
Tot în cadrul FILIT 2015, la Atelierele de traducere realizate împreună cu Memorialul ”Mihai Eminescu” de la Ipotești au fost implicați traducătorii Radu Mihai Alexe, Vanina Bozhikova, Jan Willem Bos, Angela Bratsou, Fanny Chartres, Florica Ciodaru-Courriol, Jean-Louis Courriol, Andrew K. Davidson, Stilyan Deyanov, Antonia Escandell, Joanna Kornas-Warwas, Gabriella Koszta, Anna Marquer-Passicot, Bruno Mazzoni, Roberto Merlo și Edith Negulici.
Programul FILIT 2015 va fi publicat în decursul săptămânii viitoare pe site-ul http://www.filit-iasi.ro

Sursa: http://www.filit-iasi.ro/filit-2015-anunta-invitatii/

Limba este întâiul mare poem al unui popor. (Lucian Blaga)

Limba română

Limba noastră românească
este un dulce cântec roditor,
mi-au dovedit-o poeții noștri
cu un cuvânt adevărat și ziditor,
ca în minte și în suflet să-mi trezească
lumina cuvântului precum sclipirile de aștrii.

Și leagănul câmpiei și muntele și marea
au fost adevărați prieteni ai poeților,
din vârful muntelui și până-n zarea
depărtată, prin vers, cuvântul a dat glas trăirilor.

Căci focul sacru al vetrei strămoșești
nicicând nu a pierit, el strălucește,
ca tainic, noblețea străveche să regăsești
prin istorie și poeme scrise românește.

© Georgeta R.M

Slova românească

Prin dulcea slovă românească
rodește în lumină cu dragoste cuvântul,
lăsat cu grijă de iubirea strămoșească
ca să ne apere când aspru bate vântul.

E o tradiție a cerului, a luminii,
cuvântul să vegheze când e necesar
și nu oricum, pe drumuri rectilinii,
cu dragoste, înțelepciune, ca un dar.

Cuvântul netezește drumul, spre a-l veghea,
noi trebuie doar să îl păstrăm curat
și atunci mereu găsi-vom calea
s-avem un viitor mai luminat.

© Georgeta R.M

Eu știu…

Eu știu că limba românească-i o comoară
din care-și trage seva și condeiul meu
să poarte din primăvară în primăvară,
noi gânduri străbătute de lumină
avându-i pe poeții noștrii în inimă mereu.

E un grai de inimă, de sărbătoare,
e graiul cu care noi trăim sub soare
ce dă rațiune poporului de a fi,
să ne-nțelegem, să iubim și a vorbi,
ne reprezintă-n lume și spre a dăinui.

© Georgeta R.M