Prima femeie numită membru de onoare al Academiei Române, a fost poeta și scriitoarea Elena Văcărescu. De asemeni a fost și membră a Academiei Franceze. Născută în 21 sept/3 oct 1864 într-o veche și vestită familie de boieri a primit o educație aleasă. Din 1895 s-a stabilit definitiv în Franța unde s-a distins printr-o viață literară remarcabilă și printr-o activitate neîncetată în slujba culturii române și afirmării spiritului național român: “Sălașul meu parizian a fost întotdeauna un colț de patrie românească. În casa mea dăinuia nu numai un spirit românesc, ci o atmosferă românească. Căci dacă nu eram în țară, țara era cu mine, în depărtata Franță, pe malul august al Senei”… (Memorii, p. 168), ”Am încercat să răspândesc peste hotare faima numelui românesc și am servit în lume expansiunea sufletului românesc.” (din Memorii, p. 171).
Debutul său literar cu ”Les Chants d’aurore” (Cântecele zorilor) din 1886 a fost remarcat în mod deosebit și încununat cu premiul Archon Desperouse al Academiei Franceze. „Rapsodia Dâmboviţei” al doilea volum din 1892, o culegere de cântece folclorice i-a adus gloria literară fiind tipărită în mai multe limbi (traducerea în limba germană fiind făcută de însăși regina Elisabeta). Volumul a fost premiat de Academia Franceză, afirmându-se că „nu există în lume o poezie populară mai frumoasă, mai profundă şi mai emoţionantă” (Auguste Dorghain), „o poezie ce include in ea o Romanie pastorala si viteaza” (Ana Noailles). Sursa citat
Subliniind receptivitatea și înțelegerea în ce privește arta autentică, delicatețea și discreția sa, simțul nuanțelor și o intuiție superioară a sufletului omenesc, Zoe Dumitrescu Bușulenga în Cuvânt înainte la volumul „Versuri – Elena Vacarescu, Ana de Noailles”, 1971, o apropie pe Elena Văcărescu de alți mari poeți, oameni de cultură ai timpului precum Rabindranath Tagore, Eleonora Duse. Deoarece în anii primului război mondial a militat pentru realizarea Marii Uniri de la 1918 a căpătat funcţia de secretar general al Asociaţiei Române, pe lângă Societatea Naţiunilor. Timp de douăzeci de ani a îndeplinit această funcţie cu cinste și devotament. Pentru meritele sale, guvernul francez i-a decernat ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare.
Din poeziile Elenei Văcărescu:

Destinul meu

Pe o seară clară am văzut venind
Destinul meu pe o mare de argint.

Era un om cu o frunte străvezie
Ce, vesel, surâdea în vijelie.

Și se uita-ncruntat fără de milă
La valul de lopeți sucit în silă.

Privea fără un pic de înduioșare
Sărmana lună și-a ei disperare.

Privea în față, neîncredințat,
Un cer de seară, binecuvîntat.

Privea fără să spună un cuvînt
Cum valul lacrimă, purtat de vînt.

Privea, fără de frica nimănui
Inima-i tare, inima lui.
(Elena Văcărescu)

Ţară de taină

Carpaţi sonori cu schituri visătoare
Din care turma sunetelor cade,
Cerdacuri, luciul apei din ulcioare,
Pe stânci panaşul albelor cascade,

Pe lângă culmi cărări se răsucesc,
Sunt fagi ce-ntrec palate din Assur,
Iar ceţurile roze se-mpletesc,
Măreţii brazi fac ziduri împrejur,

Durea lumina, ţară tăinuită,
La tine-n braţe cel mai mult am plâns,
M-am vrut pentru vecie împietrită
Şi inima, de moarte, mi s-a strâns.

Din vol. “Din somn trezită”
(în româneşte de Elisabeta Isanov)

Patriei mele

Iar dacă îți devin straină
Și cântecu-mi de început
Grăirea n-a ales, divină,
A plaiului ce m-a născut.

Seninul dulce grai în care
Lin, ruga, buzele-mi șoptesc,
O, patrie, putea-vei oare
Să-mi ierți păcatul meu firesc?

Lua-vei viersul meu în seamă,
Grea munca-mi binecuvântând,
Cum își blagoslovește-o mamă
Copiii mâine-n luptă stând ?
(din vol. ”Cântecele zorilor” de Elena Văcărescu,
traducere de Monica Pillat)

Vezi și: http://ploaiadecuvinte.blogspot.ro/2012/04/elena-vacarescu-intre-dragoste-si-exil.html