Arhive pe etichete: scriitor

Peregrin în centrul lumii

Peregrin în centrul lumii cum i-a plăcut să se considere Vasile Andru a fost un om cu un spirit extraordinar, blajin, caracterizat printr-o seninătate pe care el însuși și-o declară într-un interviu, plăcându-i să „ducă o existenţă de scriitor profesionist, cu o autonomie în scris şi-n mişcare” făcând ceea ce-i place și cultivând o liniște lăuntrică fermă, omul care a intrat la Părintele Stăniloaie ca la o legendă dar a ieșit ca de la un maestru.
Vasile Andru (pseudonimul literar al lui Vasile Andrucovici; n. 22 mai 1942, Bahrinești, județul Rădăuți, România, aflat astăzi în Ucraina – d. 21 octombrie 2016, București) a fost un prozator, teoretician și eseist român, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1975.
S-a născut la 22 mai 1942, în satul Bahrinești, aflat din 1944 în Nordul Bucovinei, an în care familia Andrucovici trece clandestin frontiera, stabilindu-se în satul Mușenița, aflat astăzi în județul Suceava. Numele său real este Vasile Andrucovici. Părinții săi, Teodor Andrucovici și Ecaterina (n. Păun), erau agricultori. Urmează școala elementară în satele Mușenița și Baineț (1949-1956), liceul la Siret (1956-1958) și la Rădăuți (1958-1960) și Facultatea de Filologie, secția franceză-română, a Universității din Iași (1960-1965). Continuare: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Andru

Fragment dintr-un ”Chestionar cu accente ludice” formulat de Lucian Vasiliu:
6) În ce publicaţie culturală v-ar fi plăcut să debutaţi? Ce vă amintiţi (plăcut, neplăcut) de la debutul cu volum?
Am debutat exact la revista dorită şi la timpul dorit: în revista „Suceava”, făcută de muntosul Bădia Sidorovici. Debutam cu proza Colindul dificil , în 1967. Tot atunci, m-a „descoperit” S. Damian şi m-a publicat în „România literară”, cu proza Pentru recuperarea Martei. Debutul a fost, aşadar, sărbătoare şi mister. Îmi amintesc ceva plăcut şi bizar legat de acel timp al debutului. Giga Iuteş m-a respins la „Luceafărul”, zicând: „Nu te public, pentru că nu scrii ca toată lumea !” Cu proza respinsă, m-am dus la „România Literară”, iar S. Damian zice: „Te public, pentru că nu scrii ca toată lumea ”. Memorabil!
7) Ce faceţi într-o zi în care nu scrieţi?
Când nu scriu… surâd, deci exist. Eu am două existenţe: una văzută, scrisul; şi una secretă: o practică a liniştii.
8) Ce înseamnă atitudine, implicare civică pentru un scriitor contemporan?
Pentru mine, implicarea e mai specială. Sunt un introvertit când scriu, un extrovertit când predau o disciplină sapienţială. Când în jurul tău se adună să te asculte 100 de oameni însufleţiţi… e implicare.
(…)
12) V-aţi dori o casă la ţară? Aveţi deja?
Îmi place orice casă care să aibă un aeroport la prag. Fie şi la ţară, numai să aibă aeroport. Casa, pentru mine, nu este un spaţiu în care să locuieşti, ci un loc unde să te întorci de la capătul lumii. Oricât de „acasă” mă simt pe Athos, sau în India, sau în America, sau la Antipozi, pe mal de Pacific (unde am rezidat perioade mai lungi), simt un bine imens să ştiu că am unde să mă întorc: chilia de la Bucureşti. În chilia asta îmi petrec câteva luni pe an… alte luni stau în altă parte: într-o patrie alternativă. Mă simt om sortit eliberării, când am patrii alternative. Şi că pe pământ suntem „oaspeţi şi trecători”. Aici am chilia de pe Mărgeanului şi „schitul alb” Dalles, unde mai conferenţiez despre Cunoaşterea revelatorie. Pentru mine, aşadar, casa nu-i pentru locuit, ci este pentru întoarceri de peste mări şi ţări.
Sursa: dacialiterara.ro (pag. 37 – 41), pag.40

Una din recomandările lui Vasile Andru, ocupaţi-vă de minte, căci atunci:
Cand mintea paste, norocul da lapte

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Părintele nuvelei românești

Această prezentare necesită JavaScript.

Lectura operei lui Ioan Slavici, poate fi citită și prin grila proverbelor și aforismelor, având în vedere interesul lui Ioan Slavici pentru genul aforistic și enigmatic cercetat și prezentat de Adela Drăucean în cartea ”De la proverb la aforism în opera lui Ioan Slavici”. Folosirea unor zicători sau proverbe de tipul:
„Căci vorba veche, obrazul subțire cu cheltuială – azi foarte mare – se tine”,
„Să deie cine are de unde, căci de aceea gaură-n cer nu se face”,
„Ai, Doamne, mila de el și dă-i ceea ce nu are!”,
„Am rămas ca țiganul la pagubă”
arată influența literaturii populare asupra stilului de povestitor a lui Ioan Slavici care se poate sesiza încă din scrierile sale memorialistice (1937).

Alte aforisme, proverbe, citate:
Vremurile vin; vremile se duc: lumea merge înainte, iară omul, când cu lumea, când împotriva ei. (Popa Tanda)
Nepriceperea este şi ea o vină, dacă alţii suferă de pe urma ei. (Mara)
Banul e mare putere, el deschide toate uşile şi strică toate legile. (Mara)
Pe vrăşmaşul pe care nu-l poate birui tot omul cu minte şi-l face tovarăş. (Moara cu noroc)
Iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, fără ca să ştii de ce, se dă pe faţă, fără ca să ştii cum, şi te duce fără ca să ştii unde. (Mara)
Menirea firească a şcolii nu e să dea învăţătură, ci să deştepte cultivând destoinicirile intelectuale în inima copilului, trebuinţa de a învăţa toată viaţa. (Educație rațională)
Era, se vede, pe acolo, prin înălţimile nestrăbătute de ochiul omenesc, cineva care nu lăsa să cadă nici o poamă pe pământ, ci le culegea toate la timpul potrivit. (Rodul tainic)
Fă trei cruci şi zi „Doamne-ajută!” când treci pragul casei, fie ca să ieşi, fie ca să intri, căci lumea din întâmplări se alcătuieşte, iar întâmplarea e noroc ori nenorocire, şi nimeni nu ştie dacă e rău ori bun ceasul în care a pornit, nici dacă va face ori nu ceea ce-şi pune de gând. (Pădureanca)
Prieteni are cel ce ştie să şi-i facă! (Mara)
Avea dreptate Sfredeluş: nu-i a bine să umble cu bani agonisiţi pe nedrept. (Hanul ciorilor)
E greu, e foarte greu când ai voi să-i grăieşti cuiva o vorbă, care-ţi vine din fundul inimii şi nu poţi; e însă mai greu când simţi că numai această vorbă poate să alunge gândul rău pe care şi-l face despre tine un om la care ţii. (Moara cu noroc)
Nu se poate să-i faci unui om o mai mare nedreptate decât să-l mustruluieşti pentru o greşeală pentru care-şi face el însuşi destule mustrări. (Moara cu noroc)

***

Nu pierde din vedere ce şi cine eşti şi fă totdeauna numai ceea ce se potriveşte cu personalitatea ta.
Poate omul să se lepede de drepturile sale, dar nu şi de datorii.
Nu e armă mai puternică decât inima curată.
Pe cei tari îi încântă sarcina grea.
Dascălul este cel mai mare lucru în sat, cel mai mare lucru în ţară.
E mai bine o dată şi din toată inima, decât de multe ori şi fără de nicio noimă.
Minciuna în toate împrejurările îl umileşte pe om şi se poate scuza, dar nu se poate ierta, căci nu se poate şti unde are să ajungă cel ce începe cu ea.
Citeşte, iubite amice, cărţile şi vei vedea că numai ceea ce am greşit am zis de la mine. Fă aşa cum te povăţuiesc ele, totdeauna cu toată inima ceea ce faci, şi viaţa ta va fi plină de veselie, lumea ta plină de lumină.
Acesta e rostul adevărat al artei: ea are să ne înalțe unde înșine prin noi nu ne putem ridica.
Ceea ce îi dă operei de artă viață este efectul ei.

Imagini slideshow: slideshare.net

10 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Medicul, poetul și eseistul George Popa

Deși de formație medic specializat în medicină internă și hematologie, profesor universitar, șef de clinică la spitalul Spiridon Iași, visiting profesor la Clinica de Hemato-Oncologie a Fac. de Medicină din Freiburg, prof. univ. dr. George Popa a fost fascinat de frumusețea artei și literaturii, a scris cărți, poezii traduceri, etc. fiind un adevărat exeget al artelor. În ”Meditații asupra liricii universale” într-o manieră inedită în care se îmbină filozoful cu poetul și cu eruditul ne întâlnim cu Shakespeare, Holderlin, Tagore, Goethe, Paul Valery, Mallarme, Baudelaire, Rimbaud, Shopenhauer, Kant, Rilke, Blaga, Voiculescu, Tagore, dar mai ales Eminescu și Omar Khayyam.
Încrezător în virtuțile artei și literaturii capabile de a hrăni, forma și ameliora dar și de a înălța condiția umană prin scrisul său George Popa ne asigură de virtuțile artei și literaturii care folosesc cuvântul, sunetul și culoarea.
El este de părere că ”Opera de artă ideală trebuie să inducă atât sentimentul finitului cât și al infinitului. Pe de o parte, sentimentul certitudinii existențiale prin certitudinea formei perfecte, a tiparului care captează onticitatea în modelul de ființare a a lumii umane; pe de altă parte, deschiderea, eliberarea către infinit, către indefinit pe care o induce sentimentul inefabilului”.
Și că: Armonia formei este domeniul sensibilității, actul eliberării aparține intelectului. Certitudinea armoniei îmbinată cu certitudinea eliberării: acesta este motivul pentru care în crearea operei de artă este nevoie de participare indistinctă a sensibilității și a intelectului.
Arta gânditoare este cea care constituie o plimbare filozofică prin semnificațiile existenței.
Poetul imaginează și suprapune o altă lume „pe-astă lume de noroi”, scrie Eminescu, „Înger palid cu priviri curate, …Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea.” (Epigonii).
Geniul „vede o altă lume decât tot restul oamenilor și se comportă ca și cum ar fi venit din afară”, afirmă Schopenhauer. Or, Eminescu s-a recunoscut dintru început un desprins, un străin de lumea comună. aflându-se într-un spațiu dincolo de imanent („nu are nici o stea”) și dincolo de transcendent („nu are nici un înger”); nici în moarte nu se află lumea sa („dincolo de groapă imperiu n’ai o lume”), iar visul său de idealitate se află dincolo de aceste trei nivele ontologice (Povestea magului călător în stele
)”.
Deci poezia, ”este activitatea spirituală care oferã omului cea mai înaltă șansă a unei trăiri la modul superior. Este treapta regală a imaginarului. Căci poezie însemnează ceea ce purifică si înalță inima, sufletul, spiritul către idealitate. Și există două forme de poezie : cea a creației și cea a vieții. Adică, există poeți ai scrisului, ale artelor în general, și sunt poeți ai vieții, ceea ce este infinit mai dificil. Sunt mult mai mult poeți ai artelor decât poeți ai propriei vieți, și anume, cei care satisfac dezideratul lui Hölderlin: „numai poetic merită omul să trăiascã pe pământ. Și Hölderlin oferã unul din rarele exemple de poet nu numai al verbului, ci dar și al vietii de fiecare zi. Orice activitate umană care ne poartă către o simțire ori gândire ideală, este poezie : muzica, pictura, sculptura, dansul, si bine înteles scrisul. Aristotel a avut dreptate să spună că „poezia este mai adevărată și mai elevată decât istoria.” Pentru om este mai adevãrată poezia deoarece este un adevăr creat de el, pe când istoria este o creație fortuită a realitãții din jur. Istoria este o derulare a „veșnicei treceri”, a efemerității, pe când marile creații întemeiază un prezent etern. Căci „numai poeții întemeiază ceea ce durează” , afirmă tot Hölderlin. Dar marea nevoie de poezie a umanității de întotdeauna o constituie creația anonimă, și anume, miturile, basmele poezia și cântecul popular. Și pentru a ne da seama la ce înãlțime a idealitãtii poetice suie imaginarul poporului, vom da un singur exemplu. În Bucovina se spune că în casa unde se spun povești, acolo se află Dumnezeu”.
Din experiențele personale poetul George Popa ne relatează acea ”fulgurație intelectuală” de mare sensibilitate, experiență a unor sensuri în spiritul armoniei, numită Împăcarea antinomiei:
Verbul meu, scrisul.
înaripare
poartă-n Deschisul
minților rare,

(gonind pe-ntinsul
mării de azur,
spre neatinsul
Dincolo pur.)

zbor de-ntrebare
cerul și-abisul:
care sens doare:
forma, închisul,

sau devenirea,
joc orb ce-mbină
firea, nefirea?

– O, dar cleștarul.
în prealumină-
-și soarbe tiparul.

Citindu-i și studiindu-i pe Omar Khayyam și Rabindranath Tagore a simțit chemarea Orientului luminându-ne printr-un stil propriu în traducerile sale din acești mari poeți ceea ce a făcut-o pe Grete Tartler să spună despre George Popa, că a pătruns sensuri nu tuturor accesibile și că traducerile sale sunt ”infinit mai fine stilistic”.
Rubaiyatele lui Omar Khayyam în versiunea lui George Popa sunt încântătoare și delectează deși tot el afirmă că o traducere ideală te face sã regreți că nu cunoști textul în original și, totodată, să nu regreți că nu cunoști originalul:
Doar cu-nțelepții apucă-te de muncă !
Și fugi de proști ! Să fie altă poruncă;
Și-otrava dacă-ți dă-nțeleptul – bea !
Iar prostul, orice-ți dă să bei – aruncă !

sau:
Viața se grăbește, rapidă caravană.
Oprește-te și-ncearcă să-ți faci intensă clipă.
Nu mă-ntrista și astăzi, făptura diafană !
Mai toarnă-mi vin ! Amurgul m-atinge cu aripă !

(traducerea din persana: Otto Starck, Omar Khayyam, Saadi, Hafez – Catrene persane, Robaiat, Ed. Albatros, 1974 si in traducerea din franceza a lui George Popa, Catrene, Ed. Univers, 1979).

Dă-mi cupa și ulciorul! Să bem fermecătoare
Făptură plămăditã din rouă și eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe și ulcioare ?

Acest vas fu odatã un biet îndrãgostit
Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
Iar toarta era brațul ce mângâia mâhnit
Suavul gât cu-atingeri ușoare, de mătase”.
(Prefacerea)

Sânt gata de plecare – și timpul ce mâhnit e!
Din mii și mii de perle doar una am străpuns.
Idei fără de număr rămân netălmăcite,
Pe tărm un cer de gânduri rămân fără răspuns
”.
(Imposibilitatea cunoașterii)

Ofrandă lirică

M -am trezit şi am găsit mesajul tău o dată cu dimineaţa.
Nu ştiu ce-mi aducea, pentru că încă nu am învăţat să citesc.
Voi lăsa savantul atoateştiutor cu cărţile sale
şi n-am să-l întreb: ştiu eu dacă ar putea el să-l înţeleagă ?
Mi-am atins fruntea cu scrisoarea ta, am apăsat-o pe inima mea.
Iar când noaptea va veni mută şi stelele se vor arăta una câte una,
am s-o deschid pe genunchii mei şi voi sta tăcut.

Frunzele murmuitoare mi-o vor citi cu glas tare ;
râul grăbit mi-o va fredona
şi cele şapte stele ale cunoaşterii mi-o vor cânta în ceruri.

Nu pot găsi ceea ce caut; ceea ce aş vrea să învăţ
nu înţeleg. Dar această veste pe care n-am izbutit s-o desluşesc
mi-a ridicat povara, şi gândurile mele s-au preschimbat în melodii.”

(Rabindranath Tagore – traducere George Popa)

Prof. Dr. George Popa

Vasile Diacon-despre Prof.Dr.George Popa şi cartea sa-Homo universalis

Surse: 1, 2, 3, 4, 5

Comentarii închise la Medicul, poetul și eseistul George Popa

Din categoria Motive pentru condei

Sunt doar un liant între ceea ce a fost și ceea ce este

Pr. prof. Petru Rezuș

Preotul profesor Petru Rezuş, teolog şi scriitor

Din pleiada profesorilor aparţinând generaţiei de aur de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, preotul profesor Petru Rezuş s-a remarcat ca personalitate deosebită, fiind în acelaşi timp un teolog de seamă, profesor eminent, dar şi un mare scriitor, activitatea cărturărească constituind un domeniu căruia i s-a dedicat cu multă dăruire, realizând o operă variată, care a rămas peste timp, fiind apreciată atât de specialişti, cât şi de publicul larg.

Bucovinean de origine, s-a născut la Rădăuţi, în 22 iunie 1913, Rădăuți şi a urmat studii universitare la Facultatea de Teologie şi Facultatea de Litere şi Filosofie, ambele din cadrul Universităţii din Cernăuţi (1931-1935). Obţine din partea Fondului Religionar al Mitropoliei Bucovinei o bursă pentru specializare în teologia fundamentală şi dogmatică, la universităţi romano-catolice şi protestante din Strasbourg, Oxford, Cambridge şi Viena, iar în final îşi susţine doctoratul în teologie la Universitatea din Cernăuţi, la 12 aprilie 1938.

Îşi începe activitatea ca preot la una din parohiile din Storojineţ (fiind hirotonit în 1938). În paralel, funcţionează ca profesor, activând cu o lungă carieră în învăţământ. Astfel, este pe parcurs profesor de apologetică şi dogmatică la Academia Teologică din Caransebeş, profesor la Liceul „Traian Doda“ şi Liceul de Fete din Caransebeş, profesor titular la Catedra de teologie fundamentală a Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (aflată în refugiu la Suceava) şi prodecan al facultăţii, profesor la aceeaşi specialitate în cadrul Facultăţii de Teologie din Bucureşti (pe atunci Institutul Teologic de Grad Universitar) şi director al acestei instituţii (1948-1953).

S-a remarcat, de tânăr, ca un teolog şi publicist erudit, semnând studii şi articole în multe publicaţii ale vremii, ceea ce l-a făcut cunoscut şi apreciat atât de către teologi, cât şi de către alţi cărturari de seamă, din toată ţara. A înfiinţat şi a condus revista „Altarul Banatului“, din Caransebeş, apoi, după venirea în Bucureşti, a fost redactor la revistele „Ortodoxia“ şi „Studii Teologice“.

A colaborat cu studii, articole, eseuri, note, recenzii, poezii, proză, culegeri de folclor la revistele teologice „Foaia diecezană“ şi „Altarul Banatului“, din Caransebeş, „Revista Teologică“, din Sibiu, „Candela“ şi „Revista Bucovinei“, din Cernăuţi, revistele centrale bisericeşti şi ale mitropoliilor; la publicaţiile laice „Albina“, „Flacăra“, „Contemporanul“, „Luceafărul“, „Naţiunea“, „Cronica“, „Viaţa românească“ ş.a. De asemenea, a colaborat şi la Calendarul „Credinţa“ din Detroit (SUA), şi la „Vestitorul canadian“, din Ontario – Canada.

Opera în volume a părintelui Rezuş este impresionantă

Ea cuprinde, o parte, scrieri teologice, axate îndeosebi pe problemele de teologie fundamentală şi dogmatică, ca să amintim numai pe cele mai masive: Tradiţia dogmatică ortodoxă (1939), Aghiologia ortodoxă (1940), Curs de Teologie Fundamentală (1942), o ediţie cuprinzătoare, dar târzie, volumul Teologia Ortodoxă Contemporană (1989), alte lucrări fiind mai reduse, dar la fel de interesante, pe aspecte teologice sau interconfesionale.

Unii l-au caracterizat pe teologul Petru Rezuş ca fiind prea „raţionalist“, în comparaţie cu alţi profesori, mai mistici, apreciere care s-ar ilustra prin felul de abordare a problemelor teologice în lumina analizelor raţionale. În fapt însă, influenţat de teologia apuseană din universităţile unde a studiat, profesorul Rezuş a vrut să fundamenteze problemele dogmatice ortodoxe şi pe alte principii decât cele mistice: pe principiile raţionale, aducând în acest sens o serie de argumente filosofice, ştiinţifice, dar fără a se depărta de tradiţia ortodoxă. Merită să amintim doar câteva teme expuse în această viziune apologetică: argumentul principiologic, argumentele microfizice pentru dovedirea existenţei personale a lui Dumnezeu, filosofia confesiunilor creştine, dialectica nemuririi, axiologia Teologiei Fundamentale ş.a. O lungă perioadă de timp a elaborat o Psihologie a religiei, lucrare rămasă, din păcate, nepublicată.

Strălucit autor de proză şi poezie

Opera literară a profesorului cuprinde lucrări care îl recomandă cu prisosinţă ca scriitor şi poet. A scris poezii, romane, povestiri, basme etc., dintre care merită să amintim volumele de poezii: Poeme (1973), La vaduri de vreme (1975), Trecerea înaltă (1976), Vama de aur (1977); romanele: La umbra sfinxului, Cosiţele Doamnei (1980), Războieni (1980), Dansul şerpilor (1981), Dumbrava roşie (1984); monografii dedicate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă şi cea a oraşului Rădăuţi.

În poezie, autorul face reflecţii filosofice interesante asupra vieţii, asupra divinului creator, a dragostei, a perenităţii lumii, pe linia gândirii filosofice a lui Lucian Blaga, care în Poemele luminii propune o viziune cu totul originală asupra perceperii misterului lumii, în ideea: „Eu nu distrug corola de minuni a lumii“. Petru Rezuş rămâne însă mai profund ataşat de misterul divin, pe care-l nuanţează în versuri mai puţin de căutare, cât mai ales de exprimare a adevărului încifrat în tainele lumii.

În romane, autorul se inspiră îndeosebi din trecutul istoric românesc. Ca marele Sadoveanu, care poate i-a şi servit de model, Petru Rezuş înfăţişează cu predilecţie epoca de glorie a lui Ştefan cel Mare şi, parţial, domnia lui Ieremia Movilă, cu luptele, curtenii şi oamenii ţării, într-o frescă reuşită, bine documentată şi atractivă pentru cititor. La fel de interesante sunt nuvelele şi povestirile, inspirate din viaţa tradiţională a zonei natale.

Profesorul a desfăşurat şi o activitate de cercetare pe tărâmul foclorului, realizând o colecţie de literatură populară, îndeosebi provenind din Bucovina şi din Banat, din care a publicat două volume: Dochiţa împărătiţa (1972) şi Dacă poţi râde, să râzi (proverbe – 1974).

Când am editat revista Tradiţia românească, mi-a trimis un articol, precum şi o scrisoare, în care mi se confesa de unele atitudini ale celor din breaslă, care i-au făcut multă amărăciune.

E timpul ca măcar acum să-i luminăm chipul, trecut în eternitate, cu o apreciere pe măsură, şi să-i dăm operei sale preţuirea care o merită. Iar la Rădăuţi ar fi nimerit să i se pună un semn de neuitare în urbea sa natală.

Momente din copilăria lui Eminescu

„Când au sfârşit oamenii de adăpostit grâul, orzul şi secara, vântul ne-a lovit cu pumnii grei. Obrajii ne ardeau, parcă ne da cineva palme. Tata m-a luat de o aripă şi m-a dat mamei în grijă. Uşile şi ferestrele au fost închise, dar vântul fluiera şi gemea ca un om. Apoi s-a făcut câteva clipe o tăcere mare şi deodată s-au rupt zăgazurile cerului şi s-a revărsat parcă o apă mare peste Ipoteşti. Nu era ploaie, ci un fel de potop. Oamenii din casă se uitau unii la alţii, galbeni la obraz, cu privirile rătăcite. Toate cioveiele (vase de lemn) din ogradă pluteau pe apă. Parcă curgea râul Siret prin ograda noastră. Tata s-a uitat la moş Creţu şi l-a întrebat: «Cât are să ţină potopul acesta?». «Întreabă dumneata, coane Gheorghieş, pe băieţelul Mihăiţă, că el ştie când se îmblânzeşte vremea!» Tata s-a uitat cu mare mirare la mine şi a aşteptat să dau semn. «Puterea cea mare a trecut şi s-a dus rostogolindu-se la vale. Acum fuge deasupra apelor Siretului şi se năpusteşte spre Paşcani.» «De unde ştii tu toate acestea, măi băiete?» m-a întrebat şi mama. «Mamă, eu mă uit în jurul meu şi-mi place să citesc în tainele firii. Ea ne spune tot ce are să se întâmple, nu mai trebuie să avem ochi de văzut şi urechi de auzit.» Oamenii însă tot m-au crezut că sunt năzdrăvan, deşi cele mai multe taine ale firii le deprinsesem de la ei, numai cât eu le legam unele de altele şi le tălmăceam.“ (Petru Rezuş, „O copilărie nepereche“, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1990, p. 51)
Pr. Dr. Nicolae Cojocaru
Sursa: http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/preotul-profesor-petru-rezus-teolog-si-scriitor

Spre altă lume

Spre altă lume decât ceea-n care
Suntem cu toţi mă ostenesc
În vane căutări să poposesc
Şi-n ea să mă afund fără hotare…

Adun atâtea rătăciri amare
Şi poticniri destule mă opresc;
În mine de-atât timp se războiesc
Atâtea-mpărăţii de după zare…

Stau stavilă-ntre două lumi, de trup
Şi din cămaşa lui dacă mă rup
Fiinţa-mi se destramă în dureri…
În orizonturile vechi rămân,

Plecările din nou mi le amân
Şi mă retrag în lumea mea de ieri…

(Revista Bucovinei, nr.7/1944, pg. 256)
http://dragusanul.ro/wp-content/uploads/marturisitorii_vol2.pdf

”Atunci când acesta a încercat să se portretizeze în 1973, prin volumul Cătănoaia, a reuşit să transmită ceva din impresiile acumulate în tinereţe, realităţi care i-au insuflat şi dârzenia.
Însingurarea lui Rezuş a fost şi starea care a determinat numeroasele sale căutări menite, poate, să-i reliefeze singularitatea şi originalitatea. Şi, poate, aceiaşi stare l-a îmboldit pe Rezuş să se socotească punte între vremuri şi oglindă a lor.
”Nădăjduiesc că această dezvăluire a stării mele de spirit, din timpul scrierii acestor amintiri de altădată, va contribui la un spor de cunoaștere nu numai a mea, care sunt doar un liant între ceea ce a fost și ceea ce este, ci și a oamenilor din trecut, aduși, așa cum au trăit, în vremea noastră, cu micile lor bucurii și cu marile lor nefericiri și necazuri care erau fără de leac și fără de alinare”.
http://altarul-banatului.ro/wp-content/uploads/2014/03/14.pdf

3 comentarii

Din categoria Motive pentru condei