Acasă » Articole etichetate 'traducător'

Arhive etichetă: traducător

Un erudit cărturar bucovinean

Ilie_Toroutiu
Un gând pios care revine deseori mă face să reamintesc pe paginile acestui blog măcar câteva cuvinte și spicuiri despre strădaniile înaintaşilor şi de a readuce în atenție oameni și contribuțiile lor, cu talente reale, care prin scrierile lor și o credință mântuitoare au oglindit puterea slovei românești și a sufletului, credincioase neamului, redând parte din înfăţişarea adevărată a unei epoci.
Ilie E. Torouțiu (n. 17 iunie 1888, Solca, Suceava – d. 23 noiembrie 1953,București) a fost un critic, istoric literar, folclorist și traducător român, membru corespondent (1936) al Academiei Române.
Păstrată mai mult de profesioniștii istoriei literare, memoria lui Ilie E. Torouțiu, erudit cărturar bucovinean, figură marcantă a vieţii culturale româneşti interbelice despre care, din nefericire, doar puţină lume mai ştie, trebuie adusă în atenție datorită activității sale de aproape jumătate de secol, care a culminat cu editarea celor 13 volume de Studii și documente literare (1931-1946) și cu poziția de director al revistei „Convorbiri literare” (1939-1944).
În perioada de gimnaziu s-a născut interesul lui pentru folclor avându-l printre alţi profesori celebri ai liceului sucevean, pe preotul academician Simeon Florea Marian la religie care, ,,ca cercetător profund al vieţii ţărănimii noastre, ne obliga, în fiecare vacanţă, să adunăm de la vetrele părinţilor comori ale tradiţiilor, obiceiurilor, cântecelor, vrăjilor şi descântecelor care învăluiesc viaţa ţăranului din leagăn până la moarte”, contribuind la salvarea duhului milenar al strămoşilor, a înţelepciunii şi memoriei colective. Prin intermediul unor colegi de clasă ca Al. Zavulovici, Dionisie Para, Erast Hostiuc, Nicolae Turturean şi Theodor Turturean, îl va cunoaşte pe Alexandru (Leca), băiatul părintelui Constantin Morariu de care îl va lega o frumoasă prietenie. Într-un mediu precum cel al familiei pr. Constantin Morariu, (cel ce a reprezentat spiritul viu al ,,Arboroasei”) al respectării unor valori perene ale umanismului precum curajul, dragostea şi omenia, modestia, respectul pentru familie, înţelepciunea şi, mai ales setea de cultură, singura capabilă să schimbe din temelii soarta românilor, s-a format tânărul Ilie E. Torouțiu.
Va scrie încă din anii liceului ”o serie de foiletoane pe care le publică în ,, Patria” de la Cernăuţi( 1909-1910) şi tot din această perioadă revista ,,Ion Creangă” din Bârlad (1908-1910) îi va publica folclor cules din satele Bucovinei, întreprindere pentru care îi era dator, cu siguranţă, părintelui Simeon Florea Marian. Bun cunoscător al limbilor germană şi greacă, traduce intens, începând din ultimii ani de liceu şi continuând în anii studenţiei, teatru, broşurele cu conţinut moral religios şi filosofie din aceste limbi, şi publică un dicţionar de buzunar român-german şi german-român. Tot înainte de război publică, la Cluj, Cernăuţi şi Solca, primele volume de folclor, studii despre nivelul economic atins de elementul românesc din Bucovina, un volum de nuvele şi primele încercări de critică literară. Remarcându-se prin seriozitate şi muncă asiduă, încă din timpul studenției la Cernăuți, calităţi care l-au determinat pe savantul romanist Mathias Friedwagner să-l ia cu sine, la plecarea din capitala Bucovinei, între anii 1911-1913, va fi asistent de limba română la Universitatea din Frankfurt pe Main, unde, își va completa studiile. În contextul diminuarii elementului etnic românesc din „ducatul Bucovinei” al Imperiului Habsburgic, deznaţionalizarea sistematică a românilor care, din majoritari absoluţi la data anexării la Imperiul Habsburgic ajung, în preajma primului război mondial în situația de minoritari, elaborează lucrări de sociologie statistică referitoare la structura etnică a diferitelor categorii socio-profesionale şi evoluţia procentajului de români din această provincie: Românii şi clasa intelectuală din Bucovina (1911), Românii şi clasa dirigentă din Bucovina (1911), Românii şi clasa de mijloc din Bucovina (I-II, 1912) şi Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina (1916). În toamna anului 1914 revenit în Bucovina, după satisfacerea stagiului militar, împreună cu cumnaţii săi, Aurel Morariu şi Vasile Grecu se refugiază în Bucureşti, acolo unde îşi va stabili definitiv domiciliul. Aici, chiar de la stabilirea sa în Bucureşti, ”întâi ca profesor la Liceul ,,Cantemir Vodă”, ca proprietar de librărie, apoi de tipografie şi întemeietor al Institutului de Arte Grafice,,Bucovina” , Ilie E. Torouţiu va dovedi, pe de o parte, o ambiţie ieşită din comun pentru a-şi asigura un loc al său într-o lume care-l privea ca pe un străin, pe de altă parte o loialitate statornică pentru bucata lui de ţară şi pentru oamenii acesteia, casa lui fiind gazdă primitoare pentru bucovinenii ajunşi, pentru cine ştie ce pricini în capitală, iar editura şi tipografia lui dând posibilitatea afirmării unor condeie ale pribegilor din ţara fagilor, alături de lucrări ale unor nume cunoscute şi apreciate în peisajul literar românesc. Cu o bogată activitate publicistică, polemist de temut în perioada interbelică, va continua să traducă şi va realiza importante lucrări de literatură comparată, aplecându-se mai ales asupra influenţelor germane în literatura şi filosofia română. Cel mai mare merit al lui Torouţiu în cultura română rămâne însă publicarea, în treisprezece volume, a colecţiei ,, Studii şi documente literare”, circa 8000 de pagini care cuprind corespondenţa membrilor,,Junimii” şi pe cea a ,, Sămănătorului”, însoţite de cuprinzătoare şi judicioase note şi comentarii ale autorului, menite să scoată la lumină adevărul despre oameni şi fapte care au fost, despre o epocă de aşezare a statului şi culturii române pe noi coordonate, despre cei care, prin truda şi cu sudoarea lor, au arat pe ogorul sfintei limbi române. Premiat, pentru această realizare, de Societatea Scriitorilor Români, primit, ca membru corespondent, în Olimpul culturii române, membru activ şi responsabil în Societatea germaniştilor români, făcând o adevărată activitate de mecenat în literatura română, Ilie E. Torouţiu va conduce între anii 1939-1944,o perioadă extrem de grea, care va marca dureros existenţa fiinţei româneşti, celebra revistă ,, Convorbiri Literare”, căreia-i va închina şi timpul şi sufletul şi resursele sale financiare”. (sursa)
Încercând să prezinte receptarea unor autori în România și bun cunoscător al limbii şi literaturii germane Ilie E. Torouţiu face câteva cercetări de literatură comparată cum este Heinrich Heine şi heinismul în literatura românească (1930) prezentând o biografie a poetului, precum şi o scurtă caracterizare a poeziei sale. Alte lucrări în același sens – Carmen Sylva în literatura românească (1924), Immanuel Kant în filosofia şi literatura română (1925), Hermann Sudermann în literatura românească (1930) și monografia despre Goethe.
O altă contribuție importantă dar poate mai puțin cunoscută, o cercetare incitantă, scrisă alert, uşor de receptat dar minuţioasă şi plină de devoţiune este Exegeza eminesciană, parţial editată postum, în 2002 de editura Floare Albastră îngrijită şi prefaţată de Nicolae Georgescu, care consideră că critica lui Torouţiu este o adevărată provocare, care nu a fost apreciată corect la timpul realizării ei, lucru ce ar fi putut demara o discuție avizată, filologică a textului poeziilor antume ale lui Eminescu. De asemeni , eminescologul D. Vatamaniuc, în ,,Bucovina literară” nr.1/2003, făcând o recenzie la Exegeza eminesciană, apreciază o conştiinciozitate și rigurozitate deosebită cu care cărturarul bucovinean a studiat opera lui Eminescu ceea ce arată o susţinută preocupare pentru corecta cunoaştere, interpretare, editare şi difuzare a operei lui Eminescu.
Studiile şi documentele literare – o simbioză între cercetarea istorico-literară şi munca de editare, reprezintă un adevărat tezaur al culturii române: ”opt tomuri cuprind corespondenţa membrilor Junimii, în special cea legată de redacţia „Convorbirilor literare” (Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Simion Mehedinţi, pe de o parte, apoi Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, B.P. Hasdeu, Duiliu Zamfirescu şi mulţi alţii, pe de alta), patru volume includ cercul revistei „Sămănătorul” (N. Iorga şi corespondenţii săi), iar ultimul conţine indicele general. Studiile lui Torouţiu referitoare la personalităţile care primesc sau semnează scrisorile şi la operele acestora, la circumstanţele istorice, sociale, culturale în care au trăit şi s-au manifestat precedă corpusurile de documente, iar notele din final aduc alte numeroase informaţii. Astfel, apar texte substanţiale despre viaţa lui Iacob Negruzzi, despre Titu Maiorescu, Eminescu, Duiliu Zamfirescu, N. Iorga, Vasile Pârvan, Simion Mehedinţi. Colecţia a fost apreciată superlativ, unii comentatori considerând-o „cea mai impunătoare operă de istorie literară”, „cea mai bogată culegere de scrisori literare româneşti”.
”A transpus câteva piese de teatru – C.F. Hebbel, Maria Magdalena, Franz Grillparzer, Străbuna (1914), Ludwig Anzengruber, Porunca a patra (1915) – precum şi Apologia lui Socrates de Platon (1910), studiul Mihail Sadoveanu de Matthias Friedwagner (1913) ori o serie de secvenţe din scrierile de popularizare a moralei religioase, aparţinând lui I.C. Ryle, John Bunyan, Otto Funcke şi I.R. Macduff”
. (sursa)

                                                  A fost o dragoste…

”Şi dacă nimic din răutăţile lumii pe care de atâtea ori i-a fost dat s-o vadă schimbându-se nu l-a doborât, găsind de fiecare dată forţa de a merge înainte, boala şi apoi moartea celei ce i-a fost tovarăşă de viaţă aproape 34 de ani i-a răpus voinţa, flacăra vieţii lui stingându-se odată cu dispariţia Elvirei, singurul mod prin care putea să se ferească de singurătate, dovada vie a unei iubiri de-o viaţă. A fost o dragoste de vechi basm românesc, sinceră şi cu bună cuviinţa caracteristică oamenilor înţelepţi, încheiată tot ca în basmele româneşti cu ,, şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…” deşi ei abia păşiseră pragul acestei vârste atunci când, discreţi cum au trăit toată viaţa, s-au retras în eternitate”. (sursa)

”Să nu uităm că, gest unic cred, Ilie a ținut să marcheze definitiv apartenența sa sufletească totală la eul celuilalt, adăugându-și inițiala Elvirei la numele său: Ilie E. Torouțiu. Nu Ilie Torouțiu. Nu Ilie T. Torouțiu. Nu Ilie al lui Toader Torouțiu, așa cum a consacrat formula Ion a lui George Sbiera. Ci Ilie al Elvirei Torouțiu. Sau, mai pe scurt, I.E. Torouțiu. O formulă ce înfățișează lumii un întreg, un tot, creația divină primordială. O formulă îngemănată peste care, din păcate, tinde să se aștearnă uitarea. Cine mai face astăzi asemenea gesturi? Cine mai scrie astăzi scrisori? Cine mai caută astăzi în adâncul sufletului cuvinte gingașe care să mângâie sufletul și să-l facă să înflorească”? (sursa)

                                                        Résumé

Ilie E. Torouțiu faït partie de la génération d’intellectuels roumain de Bucovine, formée à l’école allemande, participante aux événements des années de la première guerre mondiale et ensuite à la vie culturelle-littéraire de la Roumanie Grande. Ilie E. Torouțiu s’est remarqué, avant tout, comme historien culturel. Sa passion dominante est pour documents littéraires, concrétisée dans l’élaboration et l’édition des 13 volumes d’Études et documents littéraires, très utile set indispensables pour le travail de tout historien littéraire roumain.
I. E. Torouțiu a beaucoup traduit de la langue allemande et grecque, a cueille folklore littéraire de Bucovina, a publié des études sur la vie économique de la Bucovine; il nous a laissé aussi, des pages méritoires de critique et d’histoire littéraire. Le collecteur et l’éditeur, I.E.Torouțiu et sa femme se sont décidés de donner toutes leurs archive set leur bibliothéque à l’Académie Roumaine. Le dossier inventaire comprend 170 manuscrits, 10873 lettres, 14 documents etc.; 4424 titres de livres et 580 titres de périodiques. (sursa)

Surse despre Ilie E. Torouțiu:
atlas.usv.ro
convorbiri-literare.dntis.ro
agero-stuttgart.de
astra.iasi.roedu.net
crispedia.ro

Medicul, poetul și eseistul George Popa

Deși de formație medic specializat în medicină internă și hematologie, profesor universitar, șef de clinică la spitalul Spiridon Iași, visiting profesor la Clinica de Hemato-Oncologie a Fac. de Medicină din Freiburg, prof. univ. dr. George Popa a fost fascinat de frumusețea artei și literaturii, a scris cărți, poezii traduceri, etc. fiind un adevărat exeget al artelor. În ”Meditații asupra liricii universale” într-o manieră inedită în care se îmbină filozoful cu poetul și cu eruditul ne întâlnim cu Shakespeare, Holderlin, Tagore, Goethe, Paul Valery, Mallarme, Baudelaire, Rimbaud, Shopenhauer, Kant, Rilke, Blaga, Voiculescu, Tagore, dar mai ales Eminescu și Omar Khayyam.
Încrezător în virtuțile artei și literaturii capabile de a hrăni, forma și ameliora dar și de a înălța condiția umană prin scrisul său George Popa ne asigură de virtuțile artei și literaturii care folosesc cuvântul, sunetul și culoarea.
El este de părere că ”Opera de artă ideală trebuie să inducă atât sentimentul finitului cât și al infinitului. Pe de o parte, sentimentul certitudinii existențiale prin certitudinea formei perfecte, a tiparului care captează onticitatea în modelul de ființare a a lumii umane; pe de altă parte, deschiderea, eliberarea către infinit, către indefinit pe care o induce sentimentul inefabilului”.
Și că: Armonia formei este domeniul sensibilității, actul eliberării aparține intelectului. Certitudinea armoniei îmbinată cu certitudinea eliberării: acesta este motivul pentru care în crearea operei de artă este nevoie de participare indistinctă a sensibilității și a intelectului.
Arta gânditoare este cea care constituie o plimbare filozofică prin semnificațiile existenței.
Poetul imaginează și suprapune o altă lume „pe-astă lume de noroi”, scrie Eminescu, „Înger palid cu priviri curate, …Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea.” (Epigonii).
Geniul „vede o altă lume decât tot restul oamenilor și se comportă ca și cum ar fi venit din afară”, afirmă Schopenhauer. Or, Eminescu s-a recunoscut dintru început un desprins, un străin de lumea comună. aflându-se într-un spațiu dincolo de imanent („nu are nici o stea”) și dincolo de transcendent („nu are nici un înger”); nici în moarte nu se află lumea sa („dincolo de groapă imperiu n’ai o lume”), iar visul său de idealitate se află dincolo de aceste trei nivele ontologice (Povestea magului călător în stele
)”.
Deci poezia, ”este activitatea spirituală care oferã omului cea mai înaltă șansă a unei trăiri la modul superior. Este treapta regală a imaginarului. Căci poezie însemnează ceea ce purifică si înalță inima, sufletul, spiritul către idealitate. Și există două forme de poezie : cea a creației și cea a vieții. Adică, există poeți ai scrisului, ale artelor în general, și sunt poeți ai vieții, ceea ce este infinit mai dificil. Sunt mult mai mult poeți ai artelor decât poeți ai propriei vieți, și anume, cei care satisfac dezideratul lui Hölderlin: „numai poetic merită omul să trăiascã pe pământ. Și Hölderlin oferã unul din rarele exemple de poet nu numai al verbului, ci dar și al vietii de fiecare zi. Orice activitate umană care ne poartă către o simțire ori gândire ideală, este poezie : muzica, pictura, sculptura, dansul, si bine înteles scrisul. Aristotel a avut dreptate să spună că „poezia este mai adevărată și mai elevată decât istoria.” Pentru om este mai adevãrată poezia deoarece este un adevăr creat de el, pe când istoria este o creație fortuită a realitãții din jur. Istoria este o derulare a „veșnicei treceri”, a efemerității, pe când marile creații întemeiază un prezent etern. Căci „numai poeții întemeiază ceea ce durează” , afirmă tot Hölderlin. Dar marea nevoie de poezie a umanității de întotdeauna o constituie creația anonimă, și anume, miturile, basmele poezia și cântecul popular. Și pentru a ne da seama la ce înãlțime a idealitãtii poetice suie imaginarul poporului, vom da un singur exemplu. În Bucovina se spune că în casa unde se spun povești, acolo se află Dumnezeu”.
Din experiențele personale poetul George Popa ne relatează acea ”fulgurație intelectuală” de mare sensibilitate, experiență a unor sensuri în spiritul armoniei, numită Împăcarea antinomiei:
Verbul meu, scrisul.
înaripare
poartă-n Deschisul
minților rare,

(gonind pe-ntinsul
mării de azur,
spre neatinsul
Dincolo pur.)

zbor de-ntrebare
cerul și-abisul:
care sens doare:
forma, închisul,

sau devenirea,
joc orb ce-mbină
firea, nefirea?

– O, dar cleștarul.
în prealumină-
-și soarbe tiparul.

Citindu-i și studiindu-i pe Omar Khayyam și Rabindranath Tagore a simțit chemarea Orientului luminându-ne printr-un stil propriu în traducerile sale din acești mari poeți ceea ce a făcut-o pe Grete Tartler să spună despre George Popa, că a pătruns sensuri nu tuturor accesibile și că traducerile sale sunt ”infinit mai fine stilistic”.
Rubaiyatele lui Omar Khayyam în versiunea lui George Popa sunt încântătoare și delectează deși tot el afirmă că o traducere ideală te face sã regreți că nu cunoști textul în original și, totodată, să nu regreți că nu cunoști originalul:
Doar cu-nțelepții apucă-te de muncă !
Și fugi de proști ! Să fie altă poruncă;
Și-otrava dacă-ți dă-nțeleptul – bea !
Iar prostul, orice-ți dă să bei – aruncă !

sau:
Viața se grăbește, rapidă caravană.
Oprește-te și-ncearcă să-ți faci intensă clipă.
Nu mă-ntrista și astăzi, făptura diafană !
Mai toarnă-mi vin ! Amurgul m-atinge cu aripă !

(traducerea din persana: Otto Starck, Omar Khayyam, Saadi, Hafez – Catrene persane, Robaiat, Ed. Albatros, 1974 si in traducerea din franceza a lui George Popa, Catrene, Ed. Univers, 1979).

Dă-mi cupa și ulciorul! Să bem fermecătoare
Făptură plămăditã din rouă și eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe și ulcioare ?

Acest vas fu odatã un biet îndrãgostit
Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
Iar toarta era brațul ce mângâia mâhnit
Suavul gât cu-atingeri ușoare, de mătase”.
(Prefacerea)

Sânt gata de plecare – și timpul ce mâhnit e!
Din mii și mii de perle doar una am străpuns.
Idei fără de număr rămân netălmăcite,
Pe tărm un cer de gânduri rămân fără răspuns
”.
(Imposibilitatea cunoașterii)

Ofrandă lirică

M -am trezit şi am găsit mesajul tău o dată cu dimineaţa.
Nu ştiu ce-mi aducea, pentru că încă nu am învăţat să citesc.
Voi lăsa savantul atoateştiutor cu cărţile sale
şi n-am să-l întreb: ştiu eu dacă ar putea el să-l înţeleagă ?
Mi-am atins fruntea cu scrisoarea ta, am apăsat-o pe inima mea.
Iar când noaptea va veni mută şi stelele se vor arăta una câte una,
am s-o deschid pe genunchii mei şi voi sta tăcut.

Frunzele murmuitoare mi-o vor citi cu glas tare ;
râul grăbit mi-o va fredona
şi cele şapte stele ale cunoaşterii mi-o vor cânta în ceruri.

Nu pot găsi ceea ce caut; ceea ce aş vrea să învăţ
nu înţeleg. Dar această veste pe care n-am izbutit s-o desluşesc
mi-a ridicat povara, şi gândurile mele s-au preschimbat în melodii.”

(Rabindranath Tagore – traducere George Popa)

Prof. Dr. George Popa

Vasile Diacon-despre Prof.Dr.George Popa şi cartea sa-Homo universalis

Surse: 1, 2, 3, 4, 5