Acasă » Articole etichetate 'Tudor Arghezi'

Arhive etichetă: Tudor Arghezi

Mărturii din «Viața literară» (II)

(continuare de aici)

Fiind conștient că forțele vaste creatoare în continuă evoluție nu pot fi prinse în tipare obișnuite, I. Valerian s-a străduit să caute în ce îl privește pe Tudor Arghezi o formulă pentru a cuprinde personalitatea sa, a cărui latură mai puțin cunoscută este spiritul de umanitate al marelui scriitor ce mărturisește lucid, realist: ”Natura nu ne-a creat egali (se referă la soarta vitregă a confraților de scris). Talentul e ceva specific, dar viața este la fel pentru toți.”
În activitatea literară a lui T. Arghezi desfășurată pe mai bine de șapte decenii, alături de poezie, ziaristică, povestiri și romane se numără și pamfletul creându-și o reputație redutabilă de pamfletar liric, alimentată de o sensibilitate exacerbată atunci când surprinde ridicolul sau grotescul. Dedicând în revista Viața literară un număr pamfletului a ținut să expună părerea celui pe care l-a considerat maestrul pamfletului (Viața literară, an III, nr.75, febr. 1928 și în Cu scriitorii prin veac, pag. 19-21):
«”Pamfletul săvârșește pentru artă și compensațiile vieții sociale o operă de înviorare. El poate fi ori bine, ori idiot scris. O linie medie nu există. Pamfletul bun este mai rar, ca o bună poezie. De aceea a fost profesat numai de oameni inteligenți: Voltaire, Veuillot, Bloy, Maurras, Leon Daudet etc. (…) Pamfletul reprezintă totuși un remarcabil gen literar. Un personaj ca să poată fi subiect de pamflet trebuie să prezinte o parte vulnerabilă, ridicolă prin diferența dintre calitatea socială și cea reală. În acest punct convenabil își moaie pamfletul pliscul și ciocănește profund. În pamflet, ca și în comedie, reușita ține de domeniul râsului. Pamfletarii buni sunt rari. De obicei sunt o seamă de inși care maimuțăresc modelul original, fiind cu atât mai caraghioși, cu cât încearcă să-l tăgăduiască.” T. Arghezi spune adevărul cu o candoare care îl face temut și iubit. Evit să-i cer nume proprii în legătură cu pamfletul, de frică să nu transform chiar vorbele noastre într-un acidulat pamflet.»

Un nume important pentru proza română, Jean Bart, scriitor autentic și original care în copilărie a fost elevul lui Ion Creangă, a adus pentru prima dată în literature română, jurnalul de bord și schița marină. El este cel care a scris romanele remarcabile precum Europolis (făcând cunoscut cel mai estic punct al țării, orașul Sulina), Pe drumuri de apă, Peste ocean, Schițe marine din lumea porturilor, etc. Și iată, și-a găsit locul printre cei cărora I. Valerian a ținut să-i cuprindă în Viața literară, an I, nr.38, 1927. Născut în 28 noiembrie 1874, Burdujeni, județ istoric Botoșani, Jean Bart (pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez) mărturisește în convorbirile cu I. Valerian: ”Mă întrebi ce impuls atavic m-a îndemnat să rătăcesc ani întregi pe apă ca marinar ? Probabil că acest instinct l-am moștenit de la strămoșii mei moldoveni. Încă de pe timpul lui Ștefan cel Mare exista o flotă a Moldovei. La Athos, se află și azi un turn făcut de acest domnitor, care dovedește că moldovenii navigau până acolo. Aveam o alianță cu venețienii și genovezii, care veneau cu corăbiile până la Dunăre. Sunt hrisoave care arată că în serviciul acestor vase existau și corăbieri moldoveni. De la noi se exportau grâne în Grecia încă de pe timpul lui Demostene. (…) În privința preferințelor mele literare mă mulțumesc să pronunț numai două nume: Ionel Teodoreanu în proză și Tudor Arghezi în poezie.”
Astfel, ”o călătorie făcută în largul lumii valorează cât o bibliotecă citită” conchide în final I. Valerian, mărturisind în carte că după Impresiile din Țările Nordice, mahalaua diamantelor, despre literatură, proiecte și preferințele lui Jean Bart, l-ar asculta ore în șir povestind fără să se plictisească.
(Chipuri din Viața literară, pag. 150-155)

Puncte de vedere: Poetul Tudor Arghezi, un „Toma” al liricii românești

Acum 50 de ani, într-o zi de 14 iulie, pentru Tudor Arghezi totul s-a limpezit. După ani buni în care poetul a pendulat între credință și îndoială, între certitudine și tăgadă, Dumnezeu a hotărnicit să-i spulbere această stare de incertitudine căci, odată ce trupul i-a fost coborât în lacomul pământ din grădina casei din strada „Mărțișor”, sufletul i-a fost purtat de îngeri către Cereștile locașuri, pentru a-L vedea pe Cel în care a crezut dar, de care, uneori s-a și îndoit.
Înainte de a desluși, pe cât ne este cu putință, dacă Arghezi a fost sau nu religios, vă propun să trecem în revistă câteva dintre reperele sale biografice. Cunoscutul stihuitor, s-a născut la 21 mai 1880, în Bucureşti, în familia lui Nae și Maria Theodorescu. A primit la naştere numele de Ion Nae Theodorescu, dar a adoptat pseudonimul Tudor Arghezi (prenumele de la bunic, iar numele de la denumirea veche a râului Argeş). Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, părintele diacon Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației financiare precare, a fost nevoit să-și câștige singur existența, dând meditații în particular unor progenituri din familii bogate. În 1896 debutează în revista „Liga ortodoxă”, condusă de Alexandru Macedonski și frecventează cenaclul „Literatorul” al marelui poet simbolist, acolo unde l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Grigore Pișculescu, cel ce avea să devină preot și cunoscut nuvelist, Gala Galaction. În vara lui 1898, cei doi fac un pelerinaj în Moldova, poposind mai multe zile în zona Neamțului, atât de bogată în biserici și mănăstiri. În vetustele chinovii nemțene, junii pelerini au rămas profund impresionați de viața și petrecerea monahilor, încât ei înșiși și-au făgăduit că vor intra în cinul călugăresc. Așa ne explicăm de ce în iarna anului următor, 1899, Ion a fost tuns în monahism la Mănăstirea Cernica, primind numele de Iosif. Grigore se pare că a ezitat, deși își statornicise chiar și numele de călugărie, Galaction, văzut, spunea el, pentru prima oară, într-o inscripţie pe un perete de la Mănăstirea Neamţ. Pare-se că Dumnezeu a avut cu el un alt plan. În amintirea acestui vis neîmplinit, el și-a luat ca pseudonim literar Gala Galaction.
Monahul Iosif a ajuns în scurt timp diacon și mutat ca slujitor la Catedrala Patriarhală din București. Însă, doar peste cinci ani, părintele Iosif, cunoscând o puternică criză spirituală, hotărăște să părăsească mănăstirea, croindu-și altă viață. Își întemeiază o familie, călătorește în străinătate, dar mai ales și-a valorificat talentul literar, alcătuind mai multe volume de versuri. Un moment dramatic din viața sa îl reprezintă anul 1918 când, împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori, a fost întemnițat în penitenciarul Văcăreşti – acuzat de trădare, pentru că se pronunţase în favoarea neutralităţii României, în prima conflagrație mondială. Primul volum, Cuvinte potrivite, a văzut lumina tiparului abia în 1927. Din același an începe a tipări mai multe volume pentru copii: Cartea cu jucării, Cântec de adormit Mitzura, Mărţişoare, Zdreanţă. Cel mai cunoscut volum arghezian, Flori de mucegai, a văzut lumina tiparului în 1931. O scriere de referință argheziană, apărută în 1934, dar ascunsă cu „grijă” de regimul comunist, este romanul Ochii Maicii Domnului, carte în care autorul înfățișează dragostea maternă şi devotamentul filial.
La finele lui septembrie 1943 este arestat din nou, din pricina unui pamflet scris la adresa ambasadorului german la București. După un an este eliberat și reabilitat. Înțelegând că fără colaborarea cu regimul instaurat în țară după 1947 nu poate avea activitate, continuă să publice ultimele creații, dar fără inspirația și aplombul de odinioară. Cu toate acestea, a fost distins cu premii și titluri, fiind ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet național la 80 și 85 de ani.
Pe 29 iulie 1966 a decedat soția sa, Paraschiva. Greaua despărțire de-a lui consoartă l-a aruncat pe poet într-o iremediabilă tristețe. Pe 12 iulie 1967, cu gândul la soție, Arghezi scrie ultimele versuri, care se află și acum expuse în biroul casei memoriale: „Mă chemi din depărtare și te ascult/ N-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult”. Pe 14 iulie 1967, după ora 22.00, o pneumonie severă, cu implicații cardio-vasculare, renale și hepatice cauzează un stop cardio-respirator, iar Tudor Arghezi trece la cele veșnice, la vârsta de 87 de ani – fiind înmormântat cu funeralii naționale în grădina casei sale, din strada Mărțișor.
Așadar, a fost religios Tudor Arghezi? Criticii literari, în mare parte, afirmă cu tărie că da! „Ca să înţelegi poezia lui Arghezi, scria George Călinescu, trebuie să ai vocaţia miturilor grozave, a viziunilor cosmice”, iar Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Bușulenga) afirma: „Un spirit neliniştit şi iscoditor, care a pipăit mai întâi invizibilul cer şi imposibilul vis, s-a coborât apoi, repede, pe pământ, pentru a-l iubi cu toată patima”. Alți critici literari l-au catalogat drept ateu, anticlerical. Cert este că Arghezi a oscilat nu în a fi religios ci, mai ales, în a stabili o relație cu Dumnezeu. Această ezitare, suferință spirituală, transpare cel mai bine în ai săi Psalmi, veritabile monologuri cu propria sa conștiință, în care se străduiește să-și elucideze și să-și remedieze nefireasca stare: „Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des./ De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picior-n bătătură” (Psalm – Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă). Arghezi „plagiază” ceva din starea lui Iov sau David, Împăratul, întrebându-se de ce Dumnezeu l-a părăsit şi l-a lăsat singur: „Vreau să pier în beznă şi în putregai/ Ne-ncercat de slavă, crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/ Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit” (Psalm – Aş putea vecia cu tovărăşie).
Așadar, nu putem vorbi de necredința lui Arghezi ci, mai degrabă, de incapacitatea lui de a stabili o relație cu Dumnezeu, refuzând chemarea Domnului, neînțelegând lucrarea Sa proniatoare: „Păcatul meu adevărat/ E mult mai greu şi neiertat/ Cercasem eu, cu arcul meu/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!/ … Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,/ Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate” (Psalm – Sunt vinovat că am râvnit). În alt loc, spune: „În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger,/ Să bată alb din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună” (Psalm – Tare sunt singur, Doamne!).
Într-un cuvânt, Arghezi, în relația cu Dumnezeu, s-a dovedit a fi un Toma al zilelor noastre: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este” (Psalm – Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere). Domnul, cu blândețe și nepământeană iubire, l-a primit și i-a zis: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit!”.
Arhimandritul Mihail Daniliuc
Sursa: doxologia.ro

Tudor Arghezi – 90 de ani de la „Cuvinte potrivite”, 50 de ani de la moartea scriitorului

Această prezentare necesită JavaScript.


Imagini slide-show: google.com

Revista „Cultura” își propune, la 90 de ani de la debutul unuia dintre cei mai importanţi poeţi români, Tudor Arghezi, să reconstituie din trei perspective de analiză miturile, receptarea și efectele poeziei argheziene după volumul din 1927, „Cuvinte potrivite”. Astfel, dă curs invitaţiei noastre acad. Eugen Simion, care oferă spre relectură volumul de debut al lui Arghezi și desfacerea acestuia după principalele mituri poetice – adevărate resorturi ale imaginarului și credinţelor poetice. Eseul face parte din prefaţa criticului la seria de Opere Complete publicate de Academia Română și care, în 2017, s-a îmbogăţit cu două volume ce cuprind creaţia poetică argheziană. Răspund chestionarului revistei (organizat cu ocazia aniversării debutului) și doi importanţi critici literari și profesori, a căror activitate critică l-a avut mereu pe Arghezi în prim-plan: Ion Simuţ și Călin Teutișan. Nu în ultimul rând, Revista „Cultura” propune o panoramare a poetului Tudor Arghezi așa cum se vede în/din manualele școlare de astăzi, tocmai pentru că în ultima vreme au existat dezbateri ample, dar deseori deviante în ceea ce privește prezenţa autorilor canonici în programele și manualele de limba și literatura română. Răspunde invitaţiei revistei „Cultura” scriitorul și inspectorul școlar Horia Corcheș. (Ș.B.)
Sursa și continuarea articolului:
http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_581_25_2017.compressed.pdf pag. 9-14

Poezii – Tudor Arghezi (II)

Dragoste târzie

Da, te-aș iubi cum mă iubești și tu.
Inim-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai așteptat vâltoarea să mă ia
Și să mă ardă în dogoarea ta.
De unde te-ai ivit să mă-mpresori
Cu-atâtea stele și cu-atâți fiori ?
Nu ți-ai dat seama, și de-abia
Vedeam și eu că ai putea
Să fii copila mea.
Simțirea dragostei, ades nebună,
Răzlețele streine le-mpreună,
Și vârstele le face deopotrivă.
Femeie pătimașă, aprinsă, uscățivă,
Ești tânară, trufașe și frumoasă.
Mă vrei al tău și-atât, și nu-ți mai pasă
De toți ai tăi, de toți ai mei,
Jertfiți unei femei.
Ai vrut să te desfaci dintre dantele,
Să mi te dai ca versurilor mele.
Beția te prinsese deodată,
Și vreai să fii a mea de tot și toată,
Călcând o pravilă, uitând
Că ai ieșit din rând.
Și te-am făcut să suferi, știu,
În ce aveai în tine mai zvâcnit și viu.
M-am prefăcut că nu-nțeleg,
Ca să ramâi ce ești, și eu întreg,
Și te-am jignit cu voie, să mă ierți,
Poți să blestèmi și să mă cerți,
Din depărtarea care îți ascunde,
Cu plânșii ochi, și coapsele rotunde.

Modernitate

Ce nu ar da Sofocle sau Virgil
Pe lampa cu petrol și cu fitil
Și pe cutia noastră cu chibrituri!
Și purpura, și lauri și nimb-oval și mituri.

Opaițul e rânced, de fum opac, de seu.
Ei poate ar râvni chiar la condeiul meu
Cu teaca și cerneala, și la caiet, în stare
A fi pastrat nescris între sertare,

Ca marmura cu pagini și despicată foi.
Latini și greci n-au fost sporiți ca noi.
I-am întrecut și cu lumina rece.
Feștila lor cu fumul gros ne-ntrece.

Hai pensule, condeie, și dălți la noua școală,
Să încăpeți de-a valma în iscusința goală.

Inscripție pe amfora LUI

Pășiti încet cu grijă tăcută, feții mei,
Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei,
Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr
Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr.

Amintiri cu maestru Tudor Arghezi

Citindu-l pe Arghezi…

În lumina nopții gânditoare…

Cum stau și din pervazul ferestrei
spre cerul nopții albastru plin de stele
privesc, lumina nopții gânditoare
mă-mbie cu știute și neștiute chei
să dea un glas de cântec în versurile
ce or să țeasă cu fir de argint o ghicitoare:
ce vine de la sine pe căi ascunse ce par străine ?

© Georgeta R.M.

Poezii – Tudor Arghezi (I)

Descântec

Lacăte, cine te-a închis
La uşa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Şi să vedem în fundul nopţii noastre
Mişcându-se comorile albastre?
Un pas din timp în timp, greoi,
Se-apropie, dar a trecut de noi.
Toţi paşii se sfârşesc şi pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vână-ntoarsă peste tine
Cred că atârnă din văzduh glicine
Şi, de pe bolţi, zorele
Şi muguri şi ciorchini de stele.
Cine va pune-n uşa noastră cheie
O singură scânteie?
Lumina ochiul şi-l aşază
Şi-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte şi tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui
Şi lacătul tăcerii să-l descui?

(Din volumul Cuvinte potrivite, 1927)

Inscripție pe o ușe

Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,
Ca un inel sticlind în dreapta ta.
Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.
Purcede drept și biruie-n furtună.

Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.
Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ți fie drag
Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.