Acasă » Articole publicate de Georgeta R. M.

Arhive autor: Georgeta R. M.

Creații literare dedicate lui Mihai Eminescu

15 iunie e ziua în care Mihai Eminescu a trecut pragul vieții pământești vegheat de stele, în parfumul florilor de tei, și în consens cu dorurile sale având codrul aproape, sub cer senin, la marginea mării, alături de strămoșii săi și s-a născut la ceruri nu numai prin poezia sa unde natura și iubirea-i scrisă în versuri de lumină ci prin întreaga sa operă în chip fericit pentru neamul românesc căci el este «întruparea literară a conștiinței românești una și nedespărțită», «expresia integrală a sufletului românesc» (N. Iorga).
Admirația pentru Eminescu s-a răsfrânt de-a lungul timpului mai ales în sfera artei, în sculptură, pictură, muzică, în literatură, devenind un cult spontan prin rezonanța cu sufletele altor poeți, scriitori care au scris despre el și sentimentele care s-au născut în ei citind versurile sale inspiratoare de factură romantică, patriotică. Dar să citim câteva poezii dedicate poetului atât de iubit și prețuit:

Lui Eminescu (triolet)

Nins de flori ni se arată
Printre tei aprinși de floare
Ani de ani, prin secoli, iată
Nins de flori ni se arată…

Cum din fruntea-i luminată
Curge-a versului suflare
Nins de flori ni se arată
Printre tei aprinși de floare.

Mircea Coroș
https://en.calameo.com/read/0026474451588569c6766 pag. 132

Domnul Eminescu

Doamne, când te-ai îndurat de neamul
Oropsit, ce-am fost în veacuri,
Mare mila Ta fiind-Ți,
Ni l-ai dat pe Eminescu –
Universului să-i fie
Lacrima de bucurie!
El – menit să facă limba
Mai frumoasă, mai bogată,
Inimile spre înalturi să deschidă și
Neamului să-i dea tăria
Epopeea să-și trăiască…
Străbătând cărări de suflet
Ce-s aceleași pe pământ,
Universul, El – Poetul, iată-l mișcă prin Cuvânt.

Constantin Mironescu
https://en.calameo.com/read/0026474451588569c6766 pag 196

Lui Eminescu

Tu, ce-n ritmul melancolic al baladei populare
Ai cântat durerea noastră de la munte pân’ la mare,
Cântăreț al suferinței, al minunilor trecute
Într-a îngerilor lume liniștit acuma, du-te,
Căci necazurilor vieții le-ai adus un sfânt prinos:
Strai de purpură și aur, versul tău armonios…
În zadar ceruși în viață o lumină să se-arate,
Când slăveai albastra noapte din privirile-adorate.
Dar acum, acum te cheamă, în iubirea lor dintâi,
Visătoarele copile ce te țin la căpătâi…
Nu simți tu în nopți cu lună cum se-adună pe-ndelete

Feți-frumoși cu păr de aur, zburători cu negre plete,
Cosânzenele, fecioare ce-ți roiesc lângă mormânt?
Nu-ți aduce glas de bucium blânda batere de vânt?
Ca un stol de corbi trecură deznădejdiile grele…
Vin la teiul tău acuma somnoroase păsărele
Să-și ascundă sub aripă obositul căpușor…
Ca și ele, dormi în pace somnul dulce, somn ușor…
Dormi în pace. Dulci iluzii vor veni să te-mpresoare,
Or să-ți cânte, de departe, singuratice izvoare.

Iar pădurea murmura-va: Numai eu știu să te-ascult,
„O, rămâi, rămâi la mine…te iubesc atât de mult!”
Te iubim și noi atâta, drag copil al suferinții!
Ne-ai vrăjit copilăria și bunicii și părinții,
Tot ce e simțire naltă, caldă, suflet românesc,
Ai vibrat până-n zenitul unde aștrii se-ntâlnesc.
Noapte bună! Noapte bună!…Universul tău de gânduri
N-a fost scris să-l nimicească învelișul cel de scânduri.
El împarte înstelarea-i din hotar până-n hotar,
Preamărind pe cel ce fuse „Împărat și proletar”!

Victor Eftimiu
https://poetii-nostri.ro/victor-eftimiu-lui-eminescu-poezie-id-43607/

Elena Gheorghe – Eminescu (Love Moments – Live Session) Cover

Poezii pentru copii

1 Iunie

Ziua parcă-i mai senină
Și se-nalță de cu zori,
Trece primăvara lină
Printre cântece și flori.

Vântule ce zbori în zare,
Pașii peste ape du-mi-i.
Azi e zi de sărbătoare
Pentru toți copiii lumii.
Autor: Nicolae Nasta

Sonetul adevăratei credințe

Singurii credincioși cu adevărat
Sunt copiii: ei văd ce nu se vede;
Doar ei citesc, necitind, străvechi vede
Și au sufletul doar din aur curat.

Doar ei văd în frunze arginți, monede
Și-n orice piatră un rubin sau agat
În șotron un ducat pătrat un palat
Și – n-ai crede – în scaun patrupede.

Doar copii vorbesc cu o păpușă:
Cred în sacra lucrurilor iubire
Și în a cerului lunii privire,
Că soarele însuși poate fi mire,
Că fiarele încap într-o mănușă.
Doar ei schimbă lumea cu-o nuielușă…
Autor: Lucian Strochi

Mihai Viteazul în conștiința și pictura europeană

Sursa imagine

„El era bine cunoscut tuturor prin strălucirea părintească şi prin prerogativele datorate naşterii sale, printro distinsă frumuseţe şi dreaptă purtare a trupului; astfel, încât, între alte virtuţi alese era plin de credinţă faţă de Dumnezeu, împodobit cu statornicie, îngăduinţă şi alte asemenea calităţi faţă de ceilalţi. Toţi cei buni se simţeau atraşi cu dragoste prin atâtea calităţi desăvârşite, de o fire atât de generoasă şi care de la natură părea a fi chemată la fapte mari; nu mai puţin prin elocinţa cuvintelor sale, care oricât se cerea, vorbirea sa ştia fără o pregătire prealabilă să curgă dulce şi înţeleaptă“ – cronicarul silezian Baldasar Walther, cel care îl cunoscuse personal pe marele voievod, îl va consemna în lucrarea sa, Scurtă descriere a faptelor de arme ale lui Mihai, domnul Moldovei, Munteniei sau Valahiei

Sursa:
Mihai Viteazul în conştiinţa europeană
Vezi și
Portretul lui Mihai Viteazul în pictura europeană
Mihai Viteazul – simbolul unităţii naţionale a românilor
Tiberiu Olah – Suita Simfonica „Mihai Viteazul”
http://www.youtube.com/watch?v=gztfD6J1X60

Boethius, o personalitate luminoasă

Anicius Manlius Torquatus Severinus Boethius, o personalitate luminoasă, a fost un învățat, filozof și om de stat din secolul al VI-lea, ultim reprezentant al culturii romane din antichitatea târzie, făcând trecerea spre perioada medievală în tradiția Occidentului latin. Aparținând cronologic patristicii târzii este remarcat ca fiind preocupat de a echilibra raportul dintre filozofia antică și doctrina creștină. Prin scrierile sale a fost apreciat pentru faptul că a prezentat filozofia ca un domeniu accesibil tuturor. A tradus și comentat, grație studiilor sale la Atena, din scrierile lui Aristotel, Platon dar și din Pitagora, Nicomach, Euclid, Arhimede, ș.a. în limba latină, cât și numeroase scrieri cu conținut teologic, științific și filozofic dar lucrarea sa cea mai cunoscută este Consolarea filozofiei. Opera cea mai citită și admirată a lui Boethius, Consolarea filozofiei, un amestec de proză și poezie, este reprezentată printr-un dialog imaginar cu un personaj feminin, Filozofia, al cărei rol este acela de a consola (lucrarea se mai găsește și sub denumirea Mângâierile filozofiei) și de a arăta că soarta potrivnică nu este un motiv suficient pentru a împiedica cunoașterea fericirii, fiind în același timp o critică a faptului posesiei, superioritatea supremă a lucrurilor minții este adevăratul bine, că virtuțile sunt tot ceea ce putem să avem cu adevărat și că fericirea vine din interior. În această lucrare se oglindește întărirea credinței în sufletul nemuritor și apare ideea că iubirea pune lumea în mișcare și armonia o susține.
Despre Boethius și Consolarea filozofiei într-un minunat eseu de Niadi-Corina Cernica:
http://levurelitteraire.com/wp/wp-content/uploads/2018/05/revista-web-5.pdf pag. 44-46
Am găsit cartea în format pdf și cine dorește să citească această lucrare care prin conținutul său se ridică deasupra timpului fiind și astăzi de actualitate, o lucrare de meditație asupra celor trecătoare și celor veșnice, o poate găsi aici:

https://vdocuments.site/boethius-de-consolatione-philosophiae.html

Acum citesc o carte cu un stil limpede și atrăgător care are un titlu asemănător cu cel al lucrării lui Boethius, se numește Consolările filozofiei care descriind aspecte din viața unor filozofi cunoscuți precum Socrate, Epicur, Seneca, Montaigne, Schopenhauer, Nietzsche, ș.a. aduce într-un fel răspunsuri unor întrebări în ce privește lipsa de popularitate, lipsa banilor, inadecvare, frustrare, inimi rănite, dificultățile vieții ca într-o călătorie spre interiorul ființei omenești spre un fel de înțelegere, dacă luăm în considerare părerea autorului în ce privește rolul culturii, în a ne oferi instrumentele necesare pentru diferite reflecții așa cum aflăm dacă citim despre autor și cărțile sale și ce reprezintă filozofia pentru Alain de Botton în:

https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/09/16/un-filosof-al-cotidianului-alain-de-botton/
Iar cartea Consolările filozofiei în format pdf o puteți citi aici:
https://www.academia.edu/35828774/Alain_de_Botton_Consolarile_filosofiei_pdf

Sursa imagine

De-ale primăverii

Esențele florilor

Lumina primăverii strălucește
natura-i îmbracată bogat și roditor
se bucură întreaga fire, gângurește
sub gândul Celui ce ne este creator.

Parfumul îmbietor de liliac
își face ușor simțită prezența
prin arome ca dintr-un vechi leac
să își descopere esența.

Esențe din flori de primăvară
în faguri de miere sunt strânse
dar și în aer se risipesc, zboară
ca niște gânduri așteptând a fi cuprinse.

Daruri

Surâsul interior al unei flori
scăpat ușor din cupe cu corole,
aromă, culoare în epistole
tăcere-i, vorbitoare spre trecători.

Așa dăruim cuvinte, parole
în metafore cu dor de sărbători
în care destăinuim, să fim ușori
de gânduri, fapte și de obstacole.

Atingeri fine de cuvânt, de gânduri
ce ne trezesc doruri, amintirile,
răscolesc prezentul, vin și nasc versuri
ca niște flori ce își susțin valorile,
reverii pe verticală, în tonuri
calde ce-și mărturisesc rosturile.

© Georgeta R. M.

În lumina cuvintelor din universul blagian

„În acest suflet de poet e atâta dinamism și în acest creier de gânditor atâta concentrare, încât versul său sparge cătușele formei tradiționale… Lucian Blaga a pătruns…taina specificului nostru etnic, s-a așezat pe crestele înălțimilor, unde puterea furtunilor pustiitoare crește ca să fie aproape de lumină. El a trecut cu o nepăsare aristocratică pe drumul ce-l depărta de succesul imediat…astfel a izbutit să dea o operă poetică atât de închegată, nouă, originală și adâncă…”
Sextil Pușcariu
”A filosofa înseamnă a încerca să răspunzi cu mijloace supermature la întrebări pe care şi le pun copiii” – Lucian Blaga
.
De câte ori îl citim pe Lucian Blaga ne cufundăm în universul său spiritual descoperind mereu în lumina cuvintelor, metaforelor sale hrana ce decurge din puterea cuvintelor venite din minte, transmise din inimă, din lumina acumulată, din taina specificului nostru etnic dar și a literaturii universale, spre bucuria cititorilor. Citindu-l pe Blaga e o sărbătoare a vieții cuvântului căci Lucian Blaga a fost înzestrat cu o conștiință vie a valorii, istoriei și culturii opera sa constând într-o mare diversitate ideatică și în îmbinarea poeziei cu filozofia într-un mod profund și inedit mărturisind viziunea sa poetică bogat metaforică și realizând o sinteză organică între dimensiunea filozofică și cea artistică în cultura românească.
Ce aduce nou Lucian Blaga în filosofie, este punctul său de vedere asupra psihologiei adâncurilor pe care-şi bazează întreaga construcţie filosofică, importanţa pe care o dă metaforei şi rolul ei în cultură, armonizarea contrariilor sub zodia terţului inclus așa cu aflăm citind un aforism de al său: „Ştiinţa va sfârşi prin a postula în orice obiect «antinomicul» pe care teologii l-au bănuit numai în fiinţa lui Dumnezeu” (Lucian Blaga, Ceasornicul de nisip, în Aforisme) luminând locul său în sfera culturală românească.

Dar hai să citim ce au scris alții despre el:

Filosofia lui Lucian Blaga

Filosofia lui Lucian Blaga

Sextil Pușcariu: între tradiţia romantică şi intuiţia modernităţii
https://ciret-transdisciplinarity.org/biblio/biblio_pdf/irina_dinca.pdf pag.327-329

Îngemănarea filosofiei cu arta: între metafizică şi poezie
https://ciret-transdisciplinarity.org/biblio/biblio_pdf/irina_dinca.pdf pag. 69-71

Confesiune poetică

 

Poezia Biografie, este un crez artistic despre rosturile poetului şi ale poeziei, despre un mod personal, poetic de a fi, despre raporturile eului creator cu lumea, cu universul şi cu arta.

 

 

 

Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse în gură
am cântat şi mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară.

Lucian Blaga, poet, dramaturg, filosof și diplomat

Șoapte de primăvară

În șoapte de primăvară
natura lucrează cu sârg
sub raza caldă, solară,
în șoapte de primăvară.
Muguri îndrăznesc afară
cocorii se-ntorc în zbor larg
în șoapte de primăvară
natura lucrează cu sârg.

© Georgeta R. M.

Cu primavara la cafea | Em Sava |

”Un geolog, geograf, antropolog, etnograf, călător neobosit, artist sensibil la nuanțe și armonii”

Sursa: ”Natura”, Revistă pentru răspândirea științei

Ion Simionescu (n. 10 iulie 1873, Fântânele, județul Bacău, România – d. 7 ianuarie 1944, București) a fost un geolog și paleontolog român, membru titular (1911) al Academiei Române fost coleg de școală cu Nicolae Iorga la Liceul „Laurian” din Botoșani și a urmat Facultatea de Științe a Universității din Iași, unde i-a avut ca profesori pe Grigore Cobălcescu și Petru Poni apoi s-a specializat cu ajutorul unei burse, acordată de Academia Română, în geologie și paleontologie la Viena. Mare pedagog și educator, organizator al învățământului românesc de toate gradele Ion Th. Simionescu a fost investit cu diferite sarcini în cadrul Ministerului Educației Naționale revenându-i meritul de a fi pus bazele organizării Laboratorului de Geologie și celui de Geografie de la Universitatea din Iași.
Ion Th. Simionescu a fost învestit cu demnități științifice, începând cu cea de președinte al Societății Române de Științe (1930), președinte al Societății de Geologie (1932) și terminând cu aceea de președinte al Academiei Române (1940) recunoscându-i-se astfel înalta sa autoritate de savant și om de cultură, a meritelor sale excepționale în paleontologia și stratigrafia Mezozoicului european, opera sa rămânând o bază de abordare a realităților paleontologice din această parte a Europei lăsând posterităţii o operă de peste 2000 de titluri, din care 112 lucrări strict științifice și a elaborat de asemenea 17 monografii paleontologice de mare valoare, în care defineşte şi denumeşte după criterii toponimice o serie de termeni stratigrafici intrați în uzanță internațională – subetaje ale Sarmațianului (Volhinian, Basarabian, Chersonian), un tratat de geologie (1927) și numeroase sinteze din diverse zone ale ţării, dar în special din trei regiuni: Dâmbovicioara, Dobrogea şi Podişul Moldovei.
Munca sa de cercetare atât din domeniul Geologiei, Biologiei sau Geografiei s-a îmbinat cu o intensă activitate culturală şi de popularizare a ştiinţei. Călătorind mult prin ţară, a ţinut sute de conferinţe, pe teme foarte variate şi în locuri foarte diferite și în multe din scrierile sale au fost descrise frumusețile patriei descoperind sufletul și energia poporului român. Am aflat că, datorită sensibilității artistice a sufletului său, toate impresiile din peregrinările sale au avut un răsunet deosebit când ”Cu ocazia cercetărilor sale geologice profesorul Simionescu a avut de străbătut munții, dealurile și câmpia țării până la Mare și Dunăre; a intrat prin văile cele mai prăpăstioase din adâncimea codrilor și a munților, a trecut prin orașe și sate, a cunoscut oameni și așezări omenești din țară.
Un pâlc de mestecăniș pe un tăpșan însorit, o turmă de mioare păscând pe o pajiște scăldată în lumină, un colț de stâncă, un murmur de apă a râului de munte, etc., toate aceste l-au legat de pământul țării, așa cum îi leagă de altfel pe toți cercetătorii pământului, așa cum nu pot fi legați acei ce își trăesc viața în spațiul îngust al unui laborator sau în preocupările abstracțiunilor teoretice”
și a făcut ”să-i vibreze puternic sufletul, pe care le-a exteriorizat în nepieritoare fraze din nenumăratele sale lucrări, care constituesc opera sa de geograf. Stilul în care sunt descrise minunatele sale cărți: Țara noastră, Pitorescul României, Prin munții noștrii, Flora României, Popasuri prin Țară, Orașe și sate din România, etc. etc., nu este egalat decât de acel din fermecătoarea România pitorească a lui
Alexandru Vlahuță”.

din (”Natura”, revistă pentru răspândirea științei, Ianuarie 1945, pag. 23, Prof. M.G.Filipescu de la Politehnica Timișoara)

.
Surse: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Th._Simionescu
http://150.uaic.ro/personalitati/geografie-si-geologie/ion-simionescu/
Prin munții noștri, Edit. Cartea românească, 1941;
Țara noastră (1937) vezi http://ebooks.unibuc.ro/CLASSICA/taranoastra/cap6.pdf

Iată un fragment din cartea Prin munții noștrii care mi-a plăcut foarte mult și vă invit să-l citiți și voi:
Ceahlăul

Pe tot întinsul ţării nu este alt munte mai cunoscut, mai căutat, mai des pomenit. A dat naştere la poveşti ori legende în popor, la descrieri minunate din partea multor scriitori. Faima lui nu stă numai în amănunţita arhitectură a formelor de piatră, care au răscolit imaginaţia poporului; nu i-a stabilit-o numai impunătoarea-i înfăţişare, înălţîndu-se deasupra celorlalţi munţi învecinaţi, cît faptul că prin aceasta e în adevăr un far zărit de la mari depărtări. Dimitrie Cantemir avea dreptate cînd scria: „dacă ar fi fost cunoscut celor vechi, nu era să fie mai puţin slăvit în fabulele lor decât Olimpul, Pindul sau Pelionul”. Numirile pe care poporul a dat diferitelor stînci izolate sau grupurilor de stînci dovedesc aceeaşi părere, iar asemăinarea din depărtare a siluetei lui au acoperişul unei biserici, nelipsindu-i nici turnul, nu a scăpat observării adesea adînci a poporului, cînd, a dat numele de Toaca vîrfului celui mai înalt şi de Panaghia, (…) monolitului alăturat, greu de cucerit chiar de îndrăzneţi alpinişti. De la Detunata, stâlpi mereu sfărîmaţi de trăsnete, pînă la Duruitoarea, cascadă ca laptele, cu glas neogoit, din taina desişului de brazi, numirile sînt toate evocatoare. Ici e Căciula Dorobanţului, o cuşmă curcănească în vîrful unui stîlp scund de piatră; dincolo Jghiabul lui Vodă, Gardul Stănilelor, pînă la Dochia împetrită lîngă turmele de oi; toate numirile sînt plastice. Deşi vîrfu-i ca un turn nu atinge nici măcar 2 000 m înălţime, ridicat peste ceilalţi tovarăşi de piatră, adunaţi ca mulţimea în jurul tronului unui stăpînitor, se zăreşte din depărtări, după cum de pe vîrfu-i, cînd atmosfera e limpede, se văd sclipiri de luminiţe în ceaţă, pînă la Roman şi chiar Iaşi. Nu e de mirare că prin exagerare, bătrînii îşi spun că de pe el se poate prinde pînă şi luciul Mării Negre, ca nişte fluturaşi de argint.
De pe platoul Copoului de la Iaşi, în asfinţitul senin, Ceahlăul atrage ca un nour întunecat ridicîndu-se la orizont; mai ales în vreme de iarnă, în răsărit de soare, zăpada proaspătă ce-l acopere, sclipeşte ca un briliant cu mii de feţe. Din tren, între Bacău şi Roman, călătorul îl zăreşte iţindu-se o clipă de după spatele celorlalţi munţi. De la Ruginoasa, lîngă Paşcani, se ridică drept orientare, ca şi de pe Stînişoara cînd scobori spre Sabasa. Iar cînd treci pe frumoasa şosea şerpuită dintre Borsec şi Tulgheş, spre răsărit tot Ceahlăul îţi trimite ultima salutare. Una din atracţiile urcuşului lui o face tocmai priveliştea largă de care te bucuri, în toate direcţiile. Ai înainte o hrană în relief a întregului şir de munţi dintre Bucovina, Ardeal şi Moldova, din Călimani şi munţii Rodnei pînă-n ai Vrancei, din Archita şi pînă-n dealurile înalte ale Moldovei; e un întins mozaic de culori, peste umbra pădurilor dese, rar întrerupte de poieni, aşternîndu-se umbrele rătăcitoare ale norilor şi trîmbele de lumină ce se revarsă asupra peisajului larg. Îl vezi din depărtare, dar mereu sub altă formă. Fiind ca o creastă de zid, îndreptată de la nord la sud, în jurul căreia se lasă contraforturile obcinelor în toate direcţiile, cînd îl priveşti din laturi e altul, decât dinspre capăt. De la Iaşi sau Buhalniţa e domnul au turnurile Toaca şi Panaghia – la un capăt, cu acoperişul în cealaltă parte, netezişul prelung al Oculaşelor. Cînd îl vezi de pe Budacul Broştenilor ori mai de aproaipe, de la Călugăreni, e ca o piramidă regulată cu vîrful stîncos, ieşit din poclada pădurilor întunecate. E atractiv de departe. Pe Cozla de la Piatra Neamţ stai ceasuri întregi privindu-l fără să simţi cum trece vremea, mai ales în apus de soare, cînd jocul norilor şi aureola asfinţitului dau însufleţire colosului de piatră. Cu cît te apropii de el, ori din ce direcţie, te uimeşte bogăţia şi varietatea sculpturilor în amănunt, întrecînd – fără exagerarea închipuirii – opera omului din jurul acoperişului de la Domul din Milano. Are în el întrunite atracţia dolomitelor tiroleze, cu masivitatea alpină; prinzi în el porţiuni îmbinate din Ciucaşul de la izvoarele Teleajenului cu arhitectura Bucegilor. Aşa cum e, e rezultatul forţelor atmosferice şi a jocului mişcărilor geologice mai de demult. E alcătuit din pături groase de conglomerat, din care se desprind uşor bolovanii şi prundişul ce-l compun, dînd noianul turnurilor şi a turnuleţelor admirate din curtea mănăstirii Durăul. Dar în mantia de conglomerat s-au păstrat colţuri mari de stînci de calcar, alb ca marmura, în care iarăşi forţele naturii au săpat micile peşteri din Poliţa cu Crini. Alternînd cu conglomeratele sînt straturi de gresii, uneori groase, care se comportă altfel în lupta au atmosfera, dînd bancuri ca prispele, Lespezile poporului. Varietatea geologică i-a mai adus un avantaj; izvorul cu apa rece de la Fîntîna Măcărescului, acela ca gheaţa de sub Toaca, ori altele din care izvoresc undele revărsate ale Duruitoarei. Constituţia geologică diferită, izolarea lui în vraiştea vînturilor i-au mai dăruit o atracţie: îmbrăcămintea vegetaţiei. Urcîndu-l de la poale pînă-n vîrf, treci pe nesimţite prin zonele diferite de vegetaţie, cu atracţii deosebite. Humbolidt a stabilit, schimbarea lumii plantelor după înălţime, urcînd conul vulcanic Tenerife, din insulele Canare. Călătorul atent ce urcă Ceahlăul observă acelaşi fapt. Din umbra stropită cu pete de lumină a făgetului de la poale, străbaţi întunerecul brădetului mohorît. Mai sus ceva de Durău, molifţii se răresc, înaintează izolaţi ca tiraliorii. La cele din urmă se dau biruiţi. Locul lor l-au luat jnepenii şi iniperii pitici, semnul trudei şi al luptei între copaci. Neamuri cu bradul, sînt siliţi să se aplece, spre a face să alunece năprasnica undă de vînt peste ei, fără să-i rupă. Chinuiţi, se tîrăsc. Ramurile lor sînt ca şerpii zvârcoliţi. Ca de oţel sînt rezistente, dar mlădioase ca să nu se rupă sub greutatea nămeţilor. Reprezintă tipul fiinţii ce se adaptează la mediu, spre a scăpa cu viaţă. Prin cultucele lor dese te poţi încurca, dacă nu păzeşti cărarea tăiată în desişul lor. Pe urmă scapi la lumina vîrfurilor alpine. În muşchii ce se aştern, piciorul cel mai delicat calcă pe el ca pe un des covor persian, iar florile cele mai boghioase te cheamă cu glas tainic, dar imperativ, ca să le priveşti. Plantele sînt şi ele fiinţe; au gusturile lor, au tovărăşiile lor ce atîrnă de climă, de substratul din care-şi iau hrana. După cercetările învăţaţilor noştri botanişti, Ceahlăul e o insulă de flori cum rar se găseşte aiurea. Toate se adună astfel pentru ca urcuşul Ceahlăului să reprezinte scara raiului, timp preţuit pentru trup, pentru minte, dar mai ales pentru suflet. Mai are un avantaj Ceahlăul; e înconjurat de văi aproape din toate părţile, de-l poţi sui după putere şi vîrstă. Bistricioara îl încinge spre nord, Bistriţa spre răsărit, Bicazul spre sud, Pîntecul şi Bistra spre apus. Ori de unde vii, dinspre Moldova, Bucovina, Muntenia ori Transilvania, îl ai în cale, te ademeneşte să-l urci. Un drum nu e ca altul, căci amănuntele se schimbă. De sui de la Izvorul Muntelui, lîngă Bicaz, şi apuci pe Pîrîul Maicilor, te primesc ţancurile sălbatece dinspre Poliţa cu Crini, unde podoaba e cuibul crinilor, zada, neamul brazilor, ce îmbină portul pinului cu gingăşia mesteacănului. De urci pe Bistra, dinspre Tulgheş, drum mai greu, îţi iese înainte stîncile ca nişte ruini, cu numiri potrivite, Piatra Arsă, Piatra Sură, Piatra Neagră, pînă ce se pune-n faţă păretele înalt, surpat, numai jgheaburi, de la marginea Oculaşelor. Acestea sînt drumuri pentru picioare vînjoase, tinere, care pot ţine la osteneală şi învinge greutăţile. Cei mai puţin obişnuiţi cu muntele au însă înlesnirea drumului bătut sau al urcuşului domol dinspre Răpciuni. Primul popas îl faci la mănăstirea Durăului, unde ajungi chiar şi cu automobilul. E pridvorul măreţiei; îndărătul mănăstirii se înalţă pieptul numai cloţani de piatră dinspre Duruitoarea; turnurile albe ale mănăstirii se profilează pe negrul ecran al pădurilor dese de brad, iar în preajma ei, dacă nimereşti în luna lui iunie, admiri una din cele mai fermecătoare fîneţe. Ocrotită, e numai smaragde, rubine, aur şi mărgăritare. Săbiuţa îşi înalţă tulpina cu multe flori pe o parte, roşii ca de trandafir, deasupra celorlalte ca nişte stindarde, iar mărgărita, cu roata petalelor albe în jurul bumbului ca de şofran, te cheamă spre noianul tovarăşelor ei, care mai de care mai boghioase, printre care orhideele rumene predomină. Nu poţi să te desparţi de ele, atîta sănătate şi farmec ce deşteaptă fîneaţa bogată, cu uimitoarele variaţii ale florilor, aici în raiul lor pămîntesc. Zadele, ce străjuiesc biserica îţi dau idee de impunătoarea făptură a acestor arbori ca fierul, de nu putrezesc în apa ani de zile. Pădurea de brad se îndeseşte, de crezi că pluteşti în ceaţă. Dar iarăşi se deschide la un popas vestit; apa din Fîntîna Măcărescului e limpede şi rece, înviorînd puterile puse la încercare de acum înainte. Apuci cărarea dintre jnepeni, pe sub păretele înalt al Toacei, pe marginea unei prăpăstii, ce-ţi face să-ţi treacă fiori privindu-l fundul. Căluţul de munte ce te poartă e prudent; să ai încredere în el. Păşeşte cu băgare de seamă, pe loc sigur, pipăind pare că lespedea pe care şi-a aşezat piciorul. În sfîrşit, oftezi de uşurare, dar întinzi braţele spre închinare. Ai ajuns pe tăpşanul Oculaşului Mare, neted ca o faţă de masă. Te rostogoleşti ca un copil fericit pe salteaua groasă de muşchi; îţi înfunzi mîinile în desişul covorului, pipăind după afinele brumării şi acruţe ce se ascund printre muşchi. Eşti fericit, căci nu poţi da altă numire mulţumirii ce simţi, în izolarea deplină a imensităţii desfăşurată înaintea ochilor. Ameţit de lumină, de aerul răcoros, de zarea largă, stai o bucată de vreme uluit de atîta farmec, la care iau parte: bolta nemărginită a cerului, făpturile variate ale munţilor, podoaba mîndră a plantelor şi mai ales gîndul că atîta nebănuită frumuseţe face parte din pămîntul ţării tale, pe care o cuprinzi cu ochii din Rodna maramureşană şi Rarăul bucovinean, pînă-n Vrancea vestită, iar spre vest pînă-n culmile Ghiurghdului dincolo de Mureş. E un adevărat altar al Patriei slăvite, înaintea icoanei căreia îngenunchi fără voie şi unde ar trebui să fie adus tineretul spre închinare şi cei şovăielnici spre întărirea dragostei de pămînt. Mulţi urcă Ceahlăul spre a asista la impunătorul spectacol al răsăritului de soare. În adevăr, este măreţ tabloul în sine, prin exuberanţa culorilor revărsate. Izolat cum e, mai mult decît oricare munte, Ceahlăul e un turn de observare nimerit. Cele dintîi dungi fosforescente, geana zorilor, se arată la marginea orizontului deschis al dealurilor răsăritene; asişti la flacările ce încing cerul, de la roşul de foc la auriul prevestitor al răsăririi soarelui, măreţ disc de jar. De cealaltă parte a muntelui, pe văile dinspre Bistricioara şi Bistriţa, ceaţa de peste noapte se adună tot mai deasă, ca o mare de scamă albă, fugind în lungul văilor. E lupta veşnică între duhurile rele şi lumină, fantomele întu-nerecului biruite de orbitoarea strălucire întărită. În jur sclipesc broboanele de rouă pe flori; frunzele de creţuşcă par cununiţe de diamante. Dar nici apusul de soare nu e mai puţin atractiv, mai ales cînd norii îl întovărăşesc, mărind policromia cerului, cu tiviturile de purpură, cu trîmbele de aur ce-i străbat, pînă cînd argintiul amurgului se lasă peste văi. E frumos răsăritul de soare pe Ceahlău, dar nici mînia naturii nu e mai puţin impresionantă. Mai ales cînd norii întunecaţi se lasă pe drumul apelor, brăzdaţi de fulgere, iar tunetele nasc ecou prelung în labirintul munţilor, pe cînd unde te afli seninul te apără, e un tablou neuitat al naturii, cînd încruntată şi mînioasă, cînd surîzătoare, feţe ale veşniciei vieţii, distrugere şi zămislire, fecunditate şi podoabă, într-o ritmică alternanţă, unitară prin continuitate. Munte, floare şi om au aceeaşi soartă. Trăsnetul care dărîmă Detunata, gerul care macină bolovan cu bolovan din Toaca şi Panaghia sînt semnele schimbării zilnice, care duc la distrugerea finală. E îmbătrînirea muntelui ca formă, declinului ca şi al florii în zilele de toamnă, ca şi al bradului căzut la pămînt şi prefăcut într-o mînă de cenuşă. Viaţa muntelui se îmbină cu moartea lui; ceea ce-l sfarmă bucăţică cu bucăţică dă farmec plasticii admirate, frumuseţilor sălbatice, văilor adînci şi tainice, toate însă trecătoare, deşi par veşnice, faţă de scurtimea vieţii noastre. Toaca semeaţă, pe care creste nesupărată Floarea reginei, în jurul căreia însă încing hora vînturile, pe care o sapă noaptea şi ziua dăltiţele nevăzute ale negurei ce pătrunde adînc, va fi schimbată cu vremea în Stogul lui Albu, stîlp mai subţirel, iar acesta va ajunge ca şi Căciula Dorobanţului, ciot de piatră cu o lespede în vîrf; şi ea se va rostogoli în prăpastia deschisă, spre a se schimba în lespegioară cu care un băieţandru, ca şi Creangă, scoate dracii din Ozana. Roata vieţii e aceeaşi. Aşa stă scris în frumuseţile sculpturale ale Ceahlăului mîndru.

Sursa: Prin munții noștrii, pag. 16

Itinerar basarabean

Frumoasă nestatornicie,
Viaţă, pentru ce-mi eşti dată?
Mintea-mi tace, simţul ştie:
Viaţa-i pentru viaţă dată.
Frumoase-s toate-n lumea mare,
Căci ziditoru-n ea s-ascunde,
Dar prin simţiri şi prin cântare
Lumina feţei Lui pătrunde.
Pe Dânsul a-L afla-n zidire
Ca-n carte voia a-i citi
Aceasta-i a vieţii menire:
În Dumnezeu a vieţui.

”Viața” de Alexei Mateevici, Mai 1912

Itinerar basarabean
de George Dorul Dumitrescu

Basarabia e mare și Basarabia e frumoasă! Pe ”drumurile ei de os”, cum le evocă versurile pline de melancolie ale unui dotat poet, pașii primelor noastre tinereți ne-au dus de nenumărate ori, spre trecutul ei de aur.
Și acolo – șezum și plânsem!…
Un deosebit farmec imprimă provinciei dealurile ei unduitoare, în creste ”oble” și verzi, coborând din miazănoapte până dincolo de ținutul Lăpușnei. Dealurile Hotinului, cu piscul Băscăuți, un adevărat ”starosti de dialuri”, cum l-a botezat prietenul meu Gore Gavrilovici, în călătoria noastră spre cele mănăstiri.
Era o zi grea de prea multă lumină. Satul Grozinți, pitulat la poalele codrului, avea, când am pornit din gara Ocnița, în teleaga noastră cu un cal, sclipet pe apă, iar pădurile de fag din preajmă-i, un verde cum nu mai văzusem niciodată proaspăt.
De aici, m-a făcut prietenul meu să înțeleg cum pornesc alte culmi împădurite de-a lungul Nistrului, iar spre apus, odată cu apele puțintele ale Bâcului, domol cu unda lui, culmea ce-i poartă numele. Stejarii împrumută locului o liniște de catedrală; liniște verde din umbră înmiresmată, răcoare și tihnă. Este unul din ținuturile fermecătoare ale Basarabiei. Loc de meditație și lepădare oricărei deșărtăciuni omenești. Ținut întru totul prielnic vieții monahale, cum și este. Vechile ctitorii boierești, moldovenești te întâmpină de departe, cu semnul sfintei cruci profilat pe cer și dangăt solemn de clopot mănăstiresc.
Pe toate drumurile tale de acum încolo, sfintele locașuri îți vor ține albă și cucernică tovărășie.
Iată mănăstirea Dobrușa, înălțată la 1772 din osârdia ieromonahului Ioasaf, frate la Probota; mănăstirea Hârbovăț, ridicată de arhimandritul Serapion; mănăstirea Hârjeanca, pitulată după un șir de plopi nostalgic foșnitori peste lacul din preajmă.
Teleaga noastră s-a oprit de la sine. Prietenul Gore Gavrilovici a zâmbit numai, fără să mă lămurească. Numai a întrebat, așa într-o doară și-ntr-un târziu:
– Cunoști pe Ialarion Stancu?… Di unde să-l cunoști, ci întreb eu?… Ai să-l vezi curând, și ari să-ți placă.
Cu adevărat mi-a plăcut. Un om zdravăn dintr-o bucată, gospodar neîntrecut.
Am întârziat aici două zile, la vorbă și la ospăț. Puii la frigare și ciulamaua de ciuperci au făcut de nenumărate ori înconjurul mesei noastre, niciodată strânsă.
De abia la păhărelul aromat din rachiu de mintă și cuișoare, Gore Gavrilovici mi-a explicat:
– Înțelegi de ce se oprește de la sine teleaga mea!
Am plecat într-o seară cu lună, și după un ceas de mers ne-a întâmpinat, parcă mai albă din desișul verdelui mat, mănăstirea Japca, cârmuită pe vremuri de mitropolitul cărturar al Basarabiei, Gavril Bănulescu Bodoni.
Și cu fiecare pas, trecutul Basarabiei se leagă mai strâns de tine.
Aici, la hotarul unei Europe civilizate, s-au ciocnit continuu de-a lungul veacurilor două lumi. Sub semnul călăuzitor al culturii romane și grecești, ale căror vestigii mărturisesc și astăzi de-a lungul hotarului viu al Dunării splendoarea unor eterne realizări arhitectonice.
Îți ies în cale pe malul Prutului, lângă râulețul Ciuhur, ca ceva deosebit basarabean, ”Suta de movile”. Sunt ridicate de mână omenească la încrucișări de drumuri mari și rostul lor se desemnează și astăzi precis strategic. Puncte de observație și ascunziș în același timp, iar în clipele de grea cumpănă focurile aprinse deasupra lor erau pentru țară semnal de luptă. Poartă nume evocatoare: Movila mare, Movila hanului, Movila turcească.
Valurile lui Traian, ca mărturie în plus a ceea ce constituie pentru noi, cu o legitimă mândrie, începuturile noastre de viață. Valul de sus taie Basarabia în două. Pornește din dreptul Renilor, lângă Prut, și merge până aproape de Nistru. Miron Costin înseamnă în cronica sa: ”…Mai de crezut sunt acei ce zic că Traian împărat au săpat acest șanț în vecinica pomenire și veste, să se știe slavul oștii de cei vechi ori de cei mai noi n-au pomenit nimic”.
Și cetățile! Monumentele cele mai de seamă ale provinciei. Istoria Cetății Albe și Chilia este o istorie de hotare, spune d. Iorga. Și cu drept cuvânt, căci sub zidurile lor vechi, în molozul și piatra din care sunt înălțate, stă scris limpede, de poți citi și astăzi, după cum veacuri de acum încolo, întreg trecutul Moldovei.
Am vizitat Cetatea-Albă într-o dimineață însorită de august. Lumina punea pe zidurile ei numai alb. Cum albă era neclintirea apelor din liman, zborul pescărușilor și pânza irizată de deasupra începutului de mare înspre Bugaz. Impresia este covârșitoare. Nu găsești cuvinte care să o exprime. Încerci sentimente total opuse. Te simți înălțat, aureolat, fuge din tine omul de fiecare zi; dar în același timp ți-e frică, ți-apasă inima nu știu ce greutate; te ferești cu mare grijă să nu sfărâmi cu talpa încălțămintei tale din târg înstrăinat o țiglă desprinsă din acoperișul meterezelor; să nu atingi cu haina și nici cu mâna ta lemnul pervazului din fereastra prin care au privit de-atâtea ori, mâhniți, ochii Sfântului mult iubitor de țară, Ștefan.
”Ruga robului lui Dumnezeu, Fedorca, făcutu-s-a această cetate pe vremea preacuviosului domn gospodar Io Ștefan voievod, și prin boierul domniei sale și al cetății pârcălab, în anul 6948.
† Mântuiește de primejdii pe robul tău, născătoare de Dumnezeu † Ștefan Noemvrie în 10”
[”Universul Literar” (București), An. XLVII, nr. 21, 9 iul 1938, p.1-2]
.
Acest articol îl puteți găsi și în cartea ”Basarabia de altă dată [cu imagini de azi]”, Antologie de Liviu Papuc și Olga Iordache.
În Cuvântul însoțitor din carte aflăm că ”antologia are un caracter compozit, singurul fir călăuzitor fiind cronologic, în dorința de a urmări, pe cât posibil, și o minimă și superficială evoluție/devenire istorică a locurilor străbătute” dar și alte abordări: analiza punctuală a unor aspecte, călătoriile de plăcere (loisir), din scrierile băștinașilor care evocă ”în pagini mustind de talent, anii tinereții, dar care și ridică nițel vălul de pe viața culturală clocotindă a Chișinăului din anii premergători celui de-al doilea război mondial”.