Mari duhovnici ai neamului românesc Părintele Iachint de la Putna

Spicuiri din cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac de la Mănăstirea Putna:

– Vorba sună, fapta tună!
– Oamenii mari trăiesc mai mult pentru alţii, decât pentru ei
– Însetăm după perfecţiune şi fericire, dar acestea nu sunt din lumea aceasta
– Viaţa acesta este umbră şi vis, să lăsăm cele deşarte şi să ne ocupăm de suflet, de mântuire
– Oamenii se iubesc că se cunosc şi se cunosc că se iubesc
– Să ne lăsăm în voia Domnului, ca şi copilul la sânul mamei
– Fiule, fiică, dă-mi inima ta!
– Orice veţi cere cu credinţă, veţi primi!
– Să obţinem acea pace pe care numai Dumnezeu o poate da şi pe care nimeni nu ţi-o poate lua, indiferent de ceea ce vine peste tine
– Nu poate fi slujitorul mai mare decât stăpânul său
– Când gândim că stăm, să avem grijă să nu cădem
– În curând vom intra în eternitate, alături de strămoşii noştri, să nu ne ocupăm de cele trecătoare
– Nu venim în lume şi nu plecăm când vrem noi. Când mai poţi folosi pe cineva (adică să fii folositor cuiva), viaţa mai are sens. Să ne străduim să fim cât mai folositori!
– Pacea şi sănătatea să le păstrăm!
– Toate ale voastre să fie ca sarea-n bucate
– Să ne rugăm lui Dumnezeu cu dragoste, nu de frică
– Să veghem la faptele noastre, căci au urmări în eternitate
– Floarea se cunoaşte după miros, vremea după vânt, iar omul după cuvânt.
– Ştefan a mânuit un paloş, Eminescu alt paloş, cel al condeiului. Amândoi s-au jertfit pentru neam şi pentru ţară, purtând în ei flacăra credinţei
– Ştefan a creat o epocă pentru întreaga Europă, încă din vremea sa fiind numit Mare şi Sfânt
– Ştefan a lucrat cu forţa divină şi cu forţa încrederii poporului, pe care l-a condus cu cea mai mare vrednicie
– Strămoşii săvârşeau fapte mari, fiind plini de ospitalitate, omenie şi modestie, în clipele de bucurie
– Este bine să ieşim din centrifuga preocupărilor cotidiene, să revenim la Mănăstirea Putna, să-i vizităm pe cei mari la ei acasă, căci vom primi din harul lor
– Este bine să ne arătăm recunoştinţa faţă de ceea ce reprezintă Mănăstirea Putna şi mormântul Sfântului voievod pentru noi. Simbolul recunoştinţei noastre poate fi o lacrimă, o lumânare, o floare, o rugăciune.

Fragment din articolul Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iachint Unciuleac de la Mănăstirea Putna de Stelian Gombos

Sursa:
steliangombos.wordpress.com
bucovinaprofunda.wordpress.com

8 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Cum vine vara

Deschis-au copiii ușa verii
și prima-vară s-a schimbat
în vara-doua, timp înzestrat
de însușirile bogate ale mierii.

Cu valuri de surâs, vederii
noastre lanuri de grâu în legănat
de vânt, ne-or povesti înseninat
povestea pâinii și a iertării.

Atâtea dulci miresme sunt de emanat
din flori cu fața lor bălaie, bijuterii
de leac, cum sânzienele sunt, iubirii
soarelui în apogeu dând glas, dar minunat.

Din lan de gânduri și bob de soare
străbate un gând cu sentimente clare,
de bucuria copiilor în vacanța mare,

cu freamăt de pădure verde la munte,
la țărm de mare sau în câmp cu floare
sub cerul verii limpezit de soare, dragi momente.

Georgeta R.M.

8 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Personalitatea lui Eminescu

În activitatea sa publicistică, de o dimensiune fără egal în epocă, Mihai Eminescu s-a dovedit un gânditor profund, cu un orizont cultural impresionant, ce nu poate fi comparat, după opinia lui Mircea Eliade, decât cu orizontul intelectual al lui Hasdeu. În sistemul său de gândire, Eminescu utilizează cunoştinţe solide de economie politică, sociologie, politologie, filosofia culturii, lingvistică şi ştiinţele naturii.

Pentru a reconstitui personalitatea şi gândirea lui Eminescu, de multe ori deformate în decursul unui veac de cercetări aplicate şi de interpretări divergente asupra operei sale, este oportun să recurgem la imaginea pe care i-o construieşte Maiorescu, cel care îl cunoştea ca nimeni altul. Astfel, încercând să definească personalitatea lui Eminescu, criticul care l-a impus reţine ca element caracteristic tocmai capacitatea sa intelectuală deosebită, forţa, modernitatea şi amplitudinea gândirii sale, numindu-l „rege al cugetării“, care şi-a trăit viaţa aspirând să cunoască întregul patrimoniu al culturii umane.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa…., încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale, ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână“. [T. Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, în volumul De la T. Maiorescu la G. Călinescu, vol. I, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 55]

Această sete de cunoaştere, orientată deopotrivă spre cultura universală şi spre cea naţională, îl defineşte în mod fundamental, Maiorescu afirmând că era „omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditând, scriind“. Anticipând parcă acuzele nedrepte de naţionalism, Maiorescu susţinea că Eminescu sintetizează tendinţele contradictorii şi complementare ale epocii sale, anume aspiraţia de a asimila temele şi ideile culturii europene – în ceea ce are ea caracteristic „în artă, în ştiinţă, în filosofie“ – şi exprimarea spiritului naţional în forme moderne:

„Amândouă condiţiile le realizează poezia lui Eminescu în limitele în care le poate realiza o poezie lirică; de aceea Eminescu face epocă în mişcarea noastră literară“.

În ceea ce priveşte sistemul de gândire al poetului, Maiorescu este impresionat tocmai de „înălţimea de vederi ce apare în toate articolele sale“, de faptul că în activitatea sa publicistică de la Timpul „a biciuit fraziologia neadevărată“ şi a formulat „sinteza unei direcţii istorice naţionale“. Este cea dintâi recunoaştere a faptului că Eminescu a codificat, în ansamblul operei sale, o „direcţie“ a spiritualităţii naţionale, un vector al evoluţiei moderne a societăţii româneşti.

În mod paradoxal, contemporanii lui Eminescu nu erau atât frapaţi de imaginaţia sa poetică debordantă, de forţa simbolică a construcţiilor sale literare, cât de profunzimea analizelor sale economice şi sociologice, de pertinenţa observaţiilor şi a judecăţilor sale politice.

Ca urmare a activităţii sale publicistice, între anii 1880-1883 Eminescu devenise un reper pentru orientarea spiritului public. Constrastând cu etichetele puse în circulaţie de cei care vor vedea în el un „romantic întârziat“, un paseist şi un nostalgic al vremurilor trecute, Maiorescu îl înfăţişează ca pe un intelectual modern, sincronizat cu ideile şi curentele de gândire din spaţiul european.

„Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria cu operele însemnate din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filosofiei, în special a lui Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi budaiste, admirator al „Vedelor“, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune, care, în poeziile lui, ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti“. [T. Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, în volumul De la T. Maiorescu la G. Călinescu, vol. I, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 59]

Intuind forţa modelatoare a geniului său, amploarea influenţei sale asupra culturii române, Maiorescu conchide în finalul studiului său „Eminescu şi poeziile lui“, din 1889:

„Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti“.

G. Călinescu, cel care a reconstituit cu atâta forţă evocatoare biografia poetului şi a analizat prima oară întregul univers al creaţiei sale (poezie, proză, publicistică, gândire filosofică şi socială), a dezvăluit complexitatea şi orizontul personalităţii lui Eminescu, proiectându-i imaginea peste generaţii, în cuvinte ce amintesc de versetele biblice:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.“

Sursa: istoriiregăsite.wordpress.com

Un comentariu

Din categoria Motive pentru condei

Eminescu e poetul …

Mai presus de legea firii
Și de viață în cuvânt,
Eminescu e Poetul –
Taină, vis și legământ.

Răsfoind a vieții carte,
Scris e peste ani, deplin,
Eminescu e Poetul –
Doină, viață și alin.

Colindând prin constelații
Pe al lacrimilor zbor,
Eminescu e Poetul –
Veșnicie, cânt și dor.

Dăinuind peste milenii
Visul dorului de-un veac,
Eminescu e Poetul –
Crez, duminică și leac.

Ne-am născut pe-aceste plaiuri
Înfrățindu-ne-destin,
Eminescu e Poetul –
Codru, stea și dulce chin.

Tot urcând înspre înalturi
Cu el facem legământ,
Eminescu e Poetul –
Un Luceafăr dalb și sfânt.

Eleonora Schipor, Cernăuți, Ucraina

7 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Robert Schumann

”În fiecare operă muzicală trebuie să găsim ceva din farmecul primăverii.
Nu dispreţui viaţa pentru că e măruntă; fă-o mai bună şi atunci îţi va deveni scumpă”
– Robert Schumann

În galeria marilor compozitori germani, la loc de frunte se află Robert Schumann (1810-1856). Omul şi muzicianul Schumann întruchipează pe romanticul german, aşa cum cel francez este ilustrat de Berlioz, iar cel slav de Chopin. Complexa sa personalitate, de muzician şi literat, a fost dublată de înalta conştiinţă a germanului dornic de a propulsa pe culmi cultura sa naţională. (…)
Poezia muzicii sale se caracterizează prin imagini fantastice, ce exprimă adesea avânturile şi năzuinţele sale frenetice printr-o muzică a introspecţiei. Tema sa preferată este lumea sa lăuntrică. (…)
Ca toţi romanticii excelează în piese aparţinând genului scurt, din care transpar frământările sufletului său, când torturat, când încrezător. Miniaturile pianistice dezvăluie poezia şi verva sa tinerească, intimitatea şi răzvrătirea, atâtea faţete ale sufletului său tumultuos. Sfera poetică este foarte întinsă, de la fantasticul capricios şi bizar la graţia şi duioşia sentimentelor intime.
Lucrările cele mai izbutite sunt cele destinate pianului, ele fiind un adevărat testament al romantismului, prin atâtea genuri îndrăgite de el: foi de album, tablouri miniaturale, scene de basm, piese nocturne, siluete graţioase, acuarele, eroi de carnaval, piese lirice, dansuri stilizate, toate trădând o imensă imaginaţie poetică. Originalitatea acestor creaţii îl aşază alături de marii romantici. El tratează pianul cu totul nou: gândirea sa armonică aduce variate culori, ritmul este mereu neliniştit, figuraţiile melodice şi armonice, împărţite la diferite voci, conferă pianului valenţe orchestrale. Creaţia pianistică îl impune ca un distins melodist, de o debordantă spontaneitate, cu o vădită libertate armonică şi varietate ritmică. (…)
Prin imaginile lirice, descriptive şi fantastice ale miniaturilor sale, în care varietatea coloritului compensează absenţa dimensiunilor mari, muzica sa pentru pian prefigurează impresionismul de la finele secolului. În schimb, sonatele sale, fructul elanului romantic, anunţă pe Brahms şi pe Franck, prin patosul subiectiv şi prin procedeele de înrudire tematică între părţi. (…)
Lirismul şi gravitatea liedurilor sale sunt o oglindă a conflictelor şi a vieţii sale sufleteşti tensionate. Înclinaţia timpurie spre literatură explică selecţia făcută de el în privinţa poeţilor, optând pentru texte valoroase, concordante cu propriul său univers poetic. Creaţia lui Goethe, Schiller, Heine, Eichendorf, Novalis, Chamisso, Burns, Byron a fost tălmăcită în muzică sa.
Sursa: https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-7-romantismul-muzical/robert-schumann/

Robert Schumann – Traumerei (Reverie)
Symphony n°2 – Leonard Bernstein

4 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

După ploaie

Această prezentare necesită JavaScript.

După ploaie strălucesc
toate plantele verzi,
florile și-au scuturat
un polen mai vechi, uitat
și-și arată fața clară
soarelui ce le zâmbește iară.
Veselă, o păpădie
potrivește o pălărie
ce-o să zboare-n vânt
odată, răspândind în jur
mici semințe în puf-velur
care, prin risipire
nu se irosesc, e împlinire,
o altă cale spre nemurire.

Georgeta R.M.
Imagini: google.com

Comentarii închise la După ploaie

Din categoria Motive pentru condei

Zâmbet de copil

Această prezentare necesită JavaScript.

Bat copii la ușa Verii
pe cărare luminoasă
din cuibul frumos al firii
plin de vise și de cântecul iubirii,
viața ei ne-o fac frumoasă.

 

Copilăria
e o lume minunată,
zâmbet de copil.

Georgeta R.M

Imagini: google.com

14 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Mihai Viteazul – simbolul unităţii naţionale a românilor

Deși ”o efemeră unificare prin îndrăzneala, curajul şi dibăcia lui Mihai Viteazul” (Dan Berindei) care ”a rămas în conştiinţa românilor ca un moment crucial al fiinţării lor” (Dan Berindei) prin unirea Țărilor Române din mai 1600, când Mihai Viteazul devine ”domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei”, se realizează prima unire politică a celor trei țări române, moment drag, de referință și de cinstire pentru orice român, oriunde s-ar afla el, căci sentimentul unicității, cultura și limba comună, lanțul de tradiții și obiceiuri cu rădăcini milenare și-au spus cuvântul și în acel moment al istoriei prin apariția plină de motivație a unui conducător ca Mihai Viteazul care să le împlinească aspirațiile: ”El voi a-şi crea o patrie mare cât ţine pământul românesc”, scria Bălcescu în ”Românii supt Mihai Voievod Viteazul“. Astfel, Alba Iulia devenea prima capitală a țărilor române unite unde apare pe 27 mai 1600 primul document în care se intitulează: “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată țara Moldovei” împlinind astfel nu numai idealul și voința sa ci și cea din cugetul și inima întregului neam românesc. „De la 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică.” (Nicolae Iorga) și a devenit simbolul unității naționale a românilor.

3 comentarii

Din categoria Motive pentru condei

Din istoricul zilei de 27 mai

27 mai 1600 Mihai Viteazul devine „domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei”, realizând prima unire politică a celor trei țări române.
27 mai 1872 – s-a născut Alexandru Voevidca, folclorist și muzicolog român (d. 1931)
https://motivepentrucondei.wordpress.com/2016/05/27/primul-cercetator-obiectiv-al-cantecului-popular-din-bucovina/
27 mai 2004 Orașele Sibiu și Luxemburg au fost desemnate drept „capitale europene ale culturii” pentru anul 2007, de către miniștrii pentru educație, tineret și cultură din cele 25 de state membre UE întruniți la Bruxelles;
27 mai 2007 – Filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” al lui Cristian Mungiu a câştigat, pentru prima dată în istoria cinematografului românesc, premiul Palme d’Or al Festivalului de la Cannes;
27 mai 1963 – s-a născut Frederic Delarue un renumit compozitor de muzică de renume mondial, scriitor, învăţător spiritual, orator motivaţional.
http://www.youtube.com/watch?v=TD2QXRES6og

Comentarii închise la Din istoricul zilei de 27 mai

Din categoria Motive pentru condei

Peregrin în centrul lumii

Peregrin în centrul lumii cum i-a plăcut să se considere Vasile Andru a fost un om cu un spirit extraordinar, blajin, caracterizat printr-o seninătate pe care el însuși și-o declară într-un interviu, plăcându-i să „ducă o existenţă de scriitor profesionist, cu o autonomie în scris şi-n mişcare” făcând ceea ce-i place și cultivând o liniște lăuntrică fermă, omul care a intrat la Părintele Stăniloaie ca la o legendă dar a ieșit ca de la un maestru.
Vasile Andru (pseudonimul literar al lui Vasile Andrucovici; n. 22 mai 1942, Bahrinești, județul Rădăuți, România, aflat astăzi în Ucraina – d. 21 octombrie 2016, București) a fost un prozator, teoretician și eseist român, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1975.
S-a născut la 22 mai 1942, în satul Bahrinești, aflat din 1944 în Nordul Bucovinei, an în care familia Andrucovici trece clandestin frontiera, stabilindu-se în satul Mușenița, aflat astăzi în județul Suceava. Numele său real este Vasile Andrucovici. Părinții săi, Teodor Andrucovici și Ecaterina (n. Păun), erau agricultori. Urmează școala elementară în satele Mușenița și Baineț (1949-1956), liceul la Siret (1956-1958) și la Rădăuți (1958-1960) și Facultatea de Filologie, secția franceză-română, a Universității din Iași (1960-1965). Continuare: https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Andru

Fragment dintr-un ”Chestionar cu accente ludice” formulat de Lucian Vasiliu:
6) În ce publicaţie culturală v-ar fi plăcut să debutaţi? Ce vă amintiţi (plăcut, neplăcut) de la debutul cu volum?
Am debutat exact la revista dorită şi la timpul dorit: în revista „Suceava”, făcută de muntosul Bădia Sidorovici. Debutam cu proza Colindul dificil , în 1967. Tot atunci, m-a „descoperit” S. Damian şi m-a publicat în „România literară”, cu proza Pentru recuperarea Martei. Debutul a fost, aşadar, sărbătoare şi mister. Îmi amintesc ceva plăcut şi bizar legat de acel timp al debutului. Giga Iuteş m-a respins la „Luceafărul”, zicând: „Nu te public, pentru că nu scrii ca toată lumea !” Cu proza respinsă, m-am dus la „România Literară”, iar S. Damian zice: „Te public, pentru că nu scrii ca toată lumea ”. Memorabil!
7) Ce faceţi într-o zi în care nu scrieţi?
Când nu scriu… surâd, deci exist. Eu am două existenţe: una văzută, scrisul; şi una secretă: o practică a liniştii.
8) Ce înseamnă atitudine, implicare civică pentru un scriitor contemporan?
Pentru mine, implicarea e mai specială. Sunt un introvertit când scriu, un extrovertit când predau o disciplină sapienţială. Când în jurul tău se adună să te asculte 100 de oameni însufleţiţi… e implicare.
(…)
12) V-aţi dori o casă la ţară? Aveţi deja?
Îmi place orice casă care să aibă un aeroport la prag. Fie şi la ţară, numai să aibă aeroport. Casa, pentru mine, nu este un spaţiu în care să locuieşti, ci un loc unde să te întorci de la capătul lumii. Oricât de „acasă” mă simt pe Athos, sau în India, sau în America, sau la Antipozi, pe mal de Pacific (unde am rezidat perioade mai lungi), simt un bine imens să ştiu că am unde să mă întorc: chilia de la Bucureşti. În chilia asta îmi petrec câteva luni pe an… alte luni stau în altă parte: într-o patrie alternativă. Mă simt om sortit eliberării, când am patrii alternative. Şi că pe pământ suntem „oaspeţi şi trecători”. Aici am chilia de pe Mărgeanului şi „schitul alb” Dalles, unde mai conferenţiez despre Cunoaşterea revelatorie. Pentru mine, aşadar, casa nu-i pentru locuit, ci este pentru întoarceri de peste mări şi ţări.
Sursa: dacialiterara.ro (pag. 37 – 41), pag.40

Una din recomandările lui Vasile Andru, ocupaţi-vă de minte, căci atunci:
Cand mintea paste, norocul da lapte

4 comentarii

Din categoria Motive pentru condei