Povestea magului călător în stele

«Eminii si Aminii ni se’ntâlnesc în mituri,
Mânați de începuturi, atrași de nesfârșituri.
Istorie și poveste se-adeveresc în carte,
Nicicând mai laolaltă și nici mai făr’de moarte.
Eroii’nchipuirii și-ai vieților aieve
Străbat un singur geniu și sorb aceleași seve.
Cândva vom înțelege de ce – rotit șuvoi –
Urcându-ne spre tine ne pogorâm în noi.»
Valeriu Anania – „Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi”

Sursa versuri: https://panatiberiu.blog/2024/06/15/cele-mai-frumoase-poezii-despre-mihai-eminescu-4/

„Povestea magului călător în stele” de Mihai Eminescu, una dintre cele mai complexe creații ale sale, scrisă într-un limbaj poetic expresiv, e un poem lung, aproape necunoscut și oarecum straniu care conține teme profunde referitoare la existența umană (cum ar fi călătoria metafizică, magia și existențialismul) și sensul vieții. Folosind o varietate de simboluri și imagini vizuale puternice prin cuvinte pentru a exprima ideile sale poetul transmite un mesaj profund în căutarea sa către cunoaștere și evoluție spirituală.
Poemul redă povestea unui magician care este în căutarea adevărului și călătorește în cosmos pentru a dobândi o înțelegere profundă asupra universului dar negăsind adevărul pe care îl caută, magicianul, în cele din urmă, revine pe pământ, resemnat că adevărul absolut nu poate fi atins, împăcat cu faptul că viața sa nu are un sens clar și că adevărul rămâne ascuns vieții unui om. După criticile și recenziile citite am tras concluzia că poemul inspiră, fascinează dar și că profunditatea și frumusețea poeziei variază în funcție de cititor.

Povestea magului călător în stele

În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri
Erau copile albe cu părul blond şi des
Şi coborînd pe rază ţara lor de misteruri
În marea cea albastră se cufundau ades;
Când basmele iubite erau înc’ adevăruri,
Când gândul era pază de vis şi de eres,
Era pe lumea asta o mândră ‘mpărăţi
Ce – avea popoare mândre, mândre cetăţi o mie.

Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,
Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea
Şi mâna lui sbârcită, uscată însă, tare,
A ţărilor lungi frâuri puternic le ţinea.
Şi ţările ‘nflorite şi ‘ntunecata mare
La glasul lui puternic gigantic se mişca.
Dar nu se miră lumea de braţu-i ce supune,
Ci de a lui adâncă şi dreaptă ‘nţelepciune.

În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,
Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,
Cu arcuri ce-şi ridică boltirea temerară,
Cu stele, ca flori roşii pe – albastrul ei plafond,
Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară
Şi ‘ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond,
Acolo sta ‘mpăratul… — boierii lui de sfat —
Pe tronu-i de-aur roşu sta mut şi nemişcat.

Ca aripe de lebezi mari, albe, undoioase,
Pletele argintoase pe umerii-i cădea
Şi barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,
Dar ochii, stele negre, întunecaţi sclipea;
Sprîncenele-i bătrâne se ‘ntunecau stufoase,
În mână sceptru de – aur, povara lui cea grea,
Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem —
Părea c’aşteaptă-a morţii întunecos problem.

Boerii dimprejuru-i pe scaune de – onoare
Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut,
Cu feţele lor palizi ca raza cea de soare,
Cărunţi, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut;
Pe frunţi ce grămădise a anilor ninsoare,
Pe umerii lor vremea cu paşi mari a trecut.
Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor
Priveau la acel soare ce li-a lucit cu dor.

De-odată împăratul din tronul lui se scoală
Ca regele pustiei din stânca de granit;
În curte oastea sună cântarea triumfală.
Poporul o aude mişcându-se ‘miit.
Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală
Desfăşurate tremur la sgomotul ivit.
Lui glasul îi tremură… dar răspicat şi blând
Vorbe mărgăritare le ‘nşiră tremurând.

— Vremea pe ai mei umeri s’a grămădit bătrână.
Din oase şi din vine a stors a vieţii suc
Şi slabă şi uscată e ‘mpărăteasca-mi mână.
Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc,
Curând va ‘ntinde moartea mantaua ei cea brună
Pe mine… Şi suflarea-mi aripile-i o duc.
Cu rece – aghiazmă moartea fruntea mea o sfinţeşte
Şi inima-mi bătrână bătăile-şi răreşte.

Şi sufletu-mi pân’ n’a ‘ntins îmflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu întins ca şi un cort,
Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,
Nainte de-a se rupe a vieţii mele tort,
Rog cerul să ‘nmulţească hotarnicele clipe,
S’urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port —
Pe-a fiului meu umeri voiu pune pân’ trăiesc
Imperiul gigantic, purpuru ‘mpărătesc.

Dar viaţa are multe alunecuşuri rele,
Prea ‘mbie pe oricine cu chipul ei cel drag
Şi frâurile lumii să i se pară grele,
Din mâni el să le scape la al domniei prag;
Căci zilele – unui rege primejdii au în ele —
El poate să aleagă-a plăcerilor şirag
Ş’atunci devine umbră — pe mână de mişei
Cad frâele şi dânşii duc lumea cum vor ei.

Nainte de a pune pe brunele lui plete
Coroana mea de aur, — eu voiu ca să-l încerc.
Nu voi ca să se lase plăcerilor şirete
Ce strâng în lanţ de roze a cugetărei cerc;
Nu voiu ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,
Căci cei mai mulţi din oameni după nimic alerg —
Să vadă ‘n cartea lumii un înţeles deschis,
Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis.

De-aceea înainte de-a morţi-mi sântă oră
V’am adunat, pe-al vieţi-mi mintos areopag.
De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară
În umbra ‘ntunecoasă a codrilor de fag,
Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară
Prin nori până la soare — trăieşte-un bătrân mag.
Când încă eram tânăr el tot bătrân era:
Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.

În fruntea lui e strânsă un ev de ‘nţelepciune,
Viaţa lumii toate în minte-i a ‘ncăput.
Trecutul… viitorul, el poate-a ţi le spune;
Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de ‘nceput
Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune,
Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.
De-aceea voiu ca dânsul pe fiul meu să ‘nveţe
Cari cărări a vieţi-s deşarte, cari măreţe.
…………………………………………

Continuare pe:
https://www.globalinfo.ro/z/mihai_eminescu_povestea_magului_calator_stele.htm