Un aforism (din grecescul αφοριζειν aphorizein, a delimita, de unde aphorismos, definiție) este un enunț concis, expresiv și memorabil care conține o cugetare, un gând adânc sau o părere cu privire la viață, cu aplicabilitate relativ generală. Cu același sens sunt folosiți și termenii maximă, adagiu și sentință. Spre deosebire de proverb, care are o origine veche și populară, despre aforisme se cunosc în general autorul (scriitor, filozof, om politic etc.) și împrejurările în care au fost scrise sau rostite.
Hippocrate a dat primele aforisme, dar acestea se limitau la domeniul medicinii și aveau sensul de constatări generale asupra bolilor și simptomelor acestora. De exemplu, unul din aforismele lui Hippocrate suna astfel: „Ars longa, vita brevis”.
***
Ce este aforismul? O floare în stare de graţie. Aleasă să conceapă Logosul şi să-l nască.
Un aforism e un simplu grăunte de metal nobil, dar poate avea greutatea unei lumi.
Aforismul are aer de evidenţă numai când exprimă o ipoteză a inimii.
Prin însăşi natura sa aforismul ezită între formulă şi aluzie.
Aforismul ia în răspăr un sistem sau ţine loc de sistem.
Proverbul are totdeauna înţelepciunea unui om bătrân. Aforismele n-au vârstă.
E necavaleresc să combaţi un aforism altfel decât tot printr-un aforism.
Aforismele cele mai valabile au un accent de descântec. Ele sunt gânduri care vrăjesc.
Literatura aforistică e sarea gândirii.
Veşnicia s-a născut la sat.
Stările sufleteşti care par a nu avea nici un motiv, au motivele cele mai adânci.
Cine face aprecieri asupra unui om mare trebuie să fie cu mare băgare de seamă, întrucât prin acest act el îşi dă sieşi un certificat.
(Lucian Blaga)
***
”Aforismul este pentru Blaga o modalitate, nu de neglijat, specifică de exprimare a gândului. Prezenţa permanentă a aforismului are importanţă şi pentru faptul că, fiind corelată cu celelalte elemente din universul poetic şi chiar din cel filozofic, dezvăluie filonul clasic care străbate întreaga operă. (…)
”luate izolat, aforismele blagiene îşi au înţelesul în sine, alăturate, ele se înlănţuie şi fixează o perspectivă asupra lumii, asupra unui aspect al acesteia, o atitudine umană. E un fenomen interesant acesta de constituire din elemente distincte, complet individualizate a unui întreg care are o altă valoare decât suma părţilor […]. Am zice noi că valabilitatea aforismelor blagiene decurge şi din armonia ce le cuprinde când se întâlnesc”. (Traian Podgoreanu, op. cit). Prin urmare aforismele ca şi celelalte domenii de afirmare a spiritului universal al lui Blaga au prin ele însele durabilitate valorică şi istorică.
Aforismele lui Blaga se caracterizează printr-o mare varietate şi libertate tematică. Dar dincolo de această bogăţie tematică, aforismele blagiene au o unitate de substanţă. În primul rând ele dezvăluie o unitate şi o consecvenţă de gândire, în al doilea rând cugetările se deschid, dar se şi integrează, într-o perspectivă cosmică şi antropologică; în al treilea rând dezvăluie umanismul substanţial al lui Blaga şi nu în ultimul rând cugetările lui Blaga au o frumuseţe şi unitate stilistică care le dă, pe de o parte, farmec şi expresivitate, iar pe de altă parte le integrează în matricea unică şi originală a creatorului Blaga”.
din: Aforismele lui Lucian Blaga
Aforismului farmecul i-l dă – se înţelege – formularea de factură poetică: beţie organică, premisele omului. Învelişul e menit să încînte şi, prin aceasta, să atragă pe cititor. Vrăjit de scînteierile formulării, cititorul şi-l însuşeşte mult mai repede şi mai lesne. Astfel de exprimări frumoase în sine sînt multe în Discobolul. În dese rînduri, Blaga pare să fi fost sedus de scăpărările lirice ale formulării. De aceea multe aforisme rezistă doar prin frumuseţea exprimării. Cîteva exemple:
„De cîte ori călcăm pe pămînt, pămîntul ne sărută tălpile. E fericit că nu-l părăsim“; „Există oare ecou mai puternic decît sunetul care-l provoacă? Desigur: actorul în raport cu sufleorul!“
Alteori formulările sînt preferate pentru posibilitatea de a face jocuri de cuvinte, simple, aprinderi ale inteligenţei la atingerea cu realul:
„Mare e apă, dar nu adapă“; „Are pene, dar n-are aripi“.
Conform unui aforism din Discobolul: „Orice metafizică, oricît de complexă, de articulată şi de diferenţiată în sine – nu face – în calitatea ei de alcătuire – decît aluzii la «ceva»“. Şi mai departe: „Şi aşa trebui să înţelegem orice metafizică. În general filosofia, chiar şi atunci cînd are alte aspiraţii şi intenţii, vorbeşte numai aluziv“.
Această definiţie a filosofiei se potriveşte foarte bine şi aforismului blagian. Principalul instrument al aforismului de a provoca pe cititor îl reprezintă aluzia. Ea îndeplineşte, din acest punct de vedere, un ansamblu de funcţii complexe puse în slujba asimilării unui conţinut. (…) Aforismul presupune, astfel, pe lîngă înţelepciune, şi talent de observator. Altfel spus, capacitatea de a descoperi într-un lucru familiar expresia unei înţelepciuni mai adînci. O realitate banală asupra căreia autorul ne avertizează că reprezintă un semn. Iată un aforism din Discobolul:
„Chiar şi pe drum drept şarpele tot numai în serpentine se mişcă“.
Constatarea asupra realităţii e banală. Într-adevăr, şarpele îşi păstrează mişcarea tipică şi pe drum drept. Prin accentul, chiar şi pe drum drept, fragmentul de viaţă trimite la un adevăr moral:
Cel obişnuit să nu fie cinstit, drept, va fi şerpuitor în toate împrejurările, pentru că nu realitatea îi determină comportamentul, ci pornirea interioară.
Comunicarea prin aforism se sprijină pe o preștiinţă a cititorului. Acesta n-ar recepta cel de-al doilea strat al textului, dacă nu i-ar fi cunoscută identificarea mişcării şarpelui cu mişcarea morală a unora. Aforismul blagian e o exploatare intensă a realului pentru a face accesibile cititorului învăţături mai profunde. Sînt sesizate astfel şi puse la lucru:
Obiceiul sepiei de a face cerneală, jocul delfinului, scînteia ivită la ciocnirea dintre două pietre, mişcarea şarpelui, amplificarea radiofonică, neastîmpărul izvoarelor, şuierul vîntului cînd e liber, melancolia ruinelor, amalgamul din grădina zoologică, panica de la Bursă, curgerea rîurilor în mare, întunecarea din timpul eclipselor.
Virtuţilor didactice ale aluziei li se adaugă cele stilistice.
Formularea aluzivă sporeşte misterul şi, prin aceasta, îngîndurarea provocată în cititor. În conştiinţa acestuia se crează o mişcare benefică procesului de asimilare a ideilor.
Aforismul e pentru Lucian Blaga un mijloc de a comunica cu cititorii.
În anii de după război, cînd această comunicare avea deja probleme, aforismul se dovedea poetului şi filosofului mai mult decît necesar.
Din: Blaga comunică rapid cu cititorul prin aforism
Am reținut din aforisme o anume artă poetică, o idee ce revine obsesiv în toate volumele. Între virtuozitate și substanță se găsește distanța dintre poezie autentică și simplu exercițiu de prozodie. Pe acest traseu, poezia, în sens blagian, primește o serie de « indicații », nuanțări și definiții, unele categorice și ironice, altele stilizate : ‘’E așa de greu să spui ce este poezia. Un singur lucru cert : ea este un izvor domesticit’’, ‘’Când într-o poezie sau într-o operă de artă esențele mor, periferialul și decorativul cresc ca părul și unghiile morților’’ , ’’Dozaj, artistule creator, dozaj în toate ! Orice artist ar trebui să facă un stagiu farmaceutic’’, ‘’Poezia este un veșmînt în care ne îmbrăcăm iubirea și moartea’’. Tot așa, poetul este un personaj în chiar arta sa (‘’Poetul – un donator de sânge la spitalul cuvintelor’’), artă care-i cere implicare totală : ‘’Poetul este singura ființă care-și poartă inima în afară de sine’’. Poetul, cel născut, nu cel făcut (și de aici o mult discutată respingere a virtuozității gen Paul Valery, căruia nu-i neagă neapărat valoarea, cât metoda) este în slujba poeziei așa cum un vegetarian convins din zilele noastre trăiește din plin toate gusturile pământului și-și face un scop vital din asta, ignorând restul. Misiunea poetului devine foarte dificilă astfel. I se cere să creeze o perfecțiune imperfectă :’’ În orice artă, colaboratorul cel mai rodnic al desăvârșirii este o virtuozitate nu tocmai desăvârșită’’. Mai mult, poetul își ia un rol mesianic în relația sa cu creația : ‘’Poetul este nu atît un mînuitor, cît un mîntuitor al cuvintelor’’, pentru că le scoate din starea prăfuită de dicționar și le aduce în ‘’starea de grație’’, o stare care le permite lor, cuvintelor, să-i promită și poetului salvarea :’’prin operele sale artistul își creează un alibi în vederea judecății de apoi’’. Este aceasta ‘’existența creatoare’’ pe care Blaga și-o asumă.
Din: Din Aforismele lui Lucian Blaga
Motive pentru condei 