Fantezie ritmică, vigoare în armonii vii

Fantezia ritmică, vigoarea, armoniile vii descoperite în Boureé-ul enescian m-au încântat căci vitalitatea și strălucirea muzicii impresionează, mai ales când există și rafinamentul interpretării.
Partea a 3-a, a Suitei a 2-a pentru pian, op.10, Bourrée, a lui George Enescu poartă o amprentă nouă în muzica vremii, prin orientarea neoclasică, compozitorul păstrând esența romantică, animat de inconfundabilul său lirism. Exegeza enesciană susține să-i fie recunoscută contribuția anticipativă, prioritar cronologic la curentul neoclasic, căci această piesă muzicală (1903) e în spiritul muzicii care va urma să caracterizeze «noul neoclasicism» impus în perioada interbelică.
Suita integrală din care face parte Bourrée a fost prezentată în anul 1903 la Paris unde George Enescu a participat la un mare concurs, secția «piese pentru pian» inițiat de revista Musica având un juriu format din: Claude Debussy, Gabriel Pierné, Vincent d’Indy, Alfred Cortot, Reynaldo Hahn și alți critici muzicali cunoscuți.
În urma acestui concurs George Enescu a câștigat premiul la secțiunea la care a participat și un frumos pian de concert Pleyel. La data aceea, sfârșitul anului 1903, George Enescu avea 22 de ani.

«Știu din experiență că cel mai bun, singurul mijloc de a cunoaște pe cineva este să-l iubești». – George Enescu.

Publicitate