Primul președinte al Societății studențești Dacia din Cernăuți

Viața mea

Viaţa mea-i o carte ca oricare.
Pe ea grăbite mâini abia au răsfoit,
Priviri fugare abia dac-au citit
Crâmpeie, clipe rare din ceea ce-am gândit,
Din ceea ce-am iubit
Şi-am suferit pe lume.
E-o carte fără nume,
Uitată-ntr-un amurg
De toamnă, de-o femeie,
Pe-o bancă-ntr-o alee.
Și frunze pale curg
Şi-o învălesc în taină
În veşteda lor haină…
Pierdută-i şi-ngropată
Şi nimeni vreodată
N-o va mai regăsi
Şi nu o va citi.
(de: Liviu Marian)
(tipărită de Eugen Dimitriu în revista Ţara Fagilor (octombrie—decembrie 1993)

Fiu al Leontinei și al ilustrului preot și folclorist Simion Florea Marian, posteritatea l-a înregistrat pe Liviu Marian în memoria sa ca poet, prozator, traducător și istoric literar născut în Bucovina, orașul Siret, iunie 1883, unde în a cărei casă părintească au poposit mari personalități precum Mihai Eminescu (1885), Artur Gorovei, Al. Xenopol, Ioan Bogdan, Petru Poni, Teodor T. Burada, Ion Dragoslav, etc. De mic copil este atras de activitatea părintelui său care a știut să-l înrâurească în acest sens, în munca de cercetare, făcând muncă de corectură, traduceri, cântă în mica orchestră de familie, pictează cu pasiune, urmând ca apoi în anii tinereții să-și desăvârșească studiile la Facultatea de Litere și Filozofie din Cernăuți devenind și primul președinte al Societății studențești Dacia înființată în 1905:
”cea care, pentru a sprijini consolidarirea însoţirilor rurale de economie şi credit în sistem Raiffeisen, a organizat primul curs seral de contabilitate”.
Din îndemnul lui Ion Nistor debutează în paginile revistei cernăuţene Junimea literară în 1904 după ce a avut o perioadă pregătitoare, când a făcut traduceri din germană și a scris versuri și proză.
Pentru o mai bună înțelegere e bine să ne reamintim că la 23 august 1880 unii membri ai Junimii au părăsit societatea şi au înfiinţat la iniţiativa lui Stefan Cocinschi societatea – Bucovina – după 1909 unii membri ai societăţii Bucovina care era progermană, au înfiinţat societatea Moldova, iar o parte din membrii Junimii la 21 mai 1905 au înfiinţat în frunte cu Liviu Marian societatea Dacia. Sursa: aici
La insistența verișoarei sale, scriitoarea Constanța Marino Mosco își susține teza de doctorat la Universitatea din Cernăuți cu titlul ”Contribuții la istoria literaturii românești din veacul al XIX – lea” ocazie cu care pune început bun al unei tradiții frumoase în domeniul unor studii literare ce s-au dorit a fi serioase, bine pregătite și de informare.

Așa cum s-a scris și în portretul său din Galeria personalităților bucovinene, după 1905 datorită morții părintelui său Simion Florea Marian, trebuind să aibă grijă și de întreținerea familiei (alcătuită din cinci suflete) își risipește opera prin paginile gazetelor vremii, și își concentrează în același timp grija și atenția asupra moștenirii literare, a tezaurului folcloric adunat de tatăl său – academician cu o bogată activitate în acest domeniu:

”Casa manuscrisului Botanicii şi a grădinii, „casa câştigată cu condeiul” (cum scrie Liviu Marian că se bucura să spună), casă aparţinând azi Muzeului Bucovinei, de pe strada care poartă numele cărturarului: a fost cumpărată din cei 4.000 lei aur, valoarea Premiului „Năsturel Herescu”, pe care Academia Română i l-a acordat în anul 1884 pentru lucrarea Ornitologia poporană română, şi în ea şi-a trăit Simion Florea Marian sfertul de veac cel mai fertil al vieţii sale. „Câţi trecători întârziaţi, scrie Liviu Marian în biografia dedicată tatălui său, întorcându-se de la locurile de petrecere şi veselie deşartă, vor fi zărit târziu noaptea geamul luminat de la casa părintelui Marian? Şi câţi din cei ce ştiau ce lucra vor fi înţeles ce e munca şi cum se câştigă numele cel bun în viaţă, pe care nu-l va înghiţi groapa odată cu trupul de ţărână?” Să mai spunem doar atât: în această casă, lui Simion Florea Marian i-a fost oaspete Mihai Eminescu. Şi să mergem mai departe, întârziind totuşi un moment şi în grădină, ca să menţionăm mărturisirea ginerelui, „…grădina casei, pe care o îngrijea cu dragoste şi delicateţe de naturalist, avea funcţia de anexă a marii sale biblioteci”, şi ca să-l privim pe cărturar cu ochii fiicei sale: „…îmbrăcat în cămaşă albă şi pantaloni gri, îşi sufleca mânecile, scuipa în palme şi se apuca de cosit iarba, ca să-şi aducă aminte de vremurile când era flăcău la Ilişeşti. Părul ondulat natural îi cădea în plete, fluturat în vânt”…
Botanica poporană română este un document al unităţii neamului” .
Sursa: limba română.md

spre a-l depozita în fondurile Academiei Române, activitatea fiindu-i îngreunată de administrația din acel timp (austro-ungară) care îl suspecta de simpatia pentru România:

„Când Liviu Marian a început să ceară de la diverse şcoli liste de elevi pe naţionalităţi, pentru a urmări cât de grav era procesul de înstrăinare, autorităţile au intrat în alertă. Poliţia făcea investigaţii discrete la conducerea Gimnaziului Superior din Suceava, interesându-se de comportarea profesorului. Fuseseră interogaţi şi elevii claselor unde avea ore. Erau aceiaşi „românofagi, scrie Liviu Marian în schiţa Simeon Florea Marian, aduşi de vânturi, care i-au făcut viaţa imposibilă şi elevului S.Fl.Marian, nevoit să-şi continue liceul peste munţi în Transilvania. Erau aceiaşi care-i puneau mai târziu piedici profesorului S.Fl.Marian, să participe — ca membru activ al Academiei Române — la sesiunile anuale de la Bucureşti” (Eugen Dimitriu, Petru Froicu, Liviu Marian, în Anuarul Muzeului judeţean Suceava, X, 1983)”.
Sursa: aici

Colaborează la „Gazeta Bucovinei”, „Ramuri”, „Cosânzeana”, şi „Luceafărul”, tipăreşte broşura Simeon Florea Marian (1910) şi volumele de proză Suflete stinghere (1910) şi Printre stropi (1912). În preajma anului 1917 se găseşte în Basarabia, implicându-se în organizarea învăţământului în limba română și dovedindu-se un animator cultural deosebit la fel ca atunci când a fost la Suceava profesor la Gimnaziul Superior. Aici la Chișinău în anii 1920 a întemeiat și a editat o revistă literară foarte frumoasă intitulată Renașterea Moldovei în care a publicat împreună cu Nicolae Dunăreanu tot ce i s-a părut mai prețios și mai valoros în literatura română la acea vreme.
Din 1920 este deputat de Cahul, între anii 1922 şi 1939 va fi profesor şi director al Liceului „B.P. Hasdeu” din Chişinău. Interesat de viaţa şi activitatea marelui scriitor și filolog B.P. Hasdeu, Liviu Marian a scris următoarele studii: B.P. Hasdeu şi M.Eminescu (Chişinău, 1927), Alexandru Hasdeu şi Academia Română (Memoriile Acad.Rom., 1932, seria III, tomul VI), B.P.Hasdeu bănuit de rusofilie (România Nouă, 1926, 30 sept.,), Din copilăria şi tinereţea lui B.P.Hasdeu (Adevărul literar şi artistic, 1927, nr.351), Data şi locul naşterii lui B.P.Hasdeu (Junimea literară, 1928, nr.l—3); Începuturile teatrale ale lui B.P.Hasdeu (Contribuţii la istoria literaturii române din veacul al XlX-lea, Chişinău, 1927). În 1926 concurează la un post de profesor universitar, susţinându-şi în prealabil doctoratul, cu lucrarea Contribuţiuni la istoria literaturii romaneşti din veacul al XIX-lea, însă îi va fi preferat Ştefan Ciobanu.
Când s-a evacuat din Basarabia, n-a avut dreptul să-şi ia biblioteca sa iubită, unică, cu multe exemplare extrem de preţioase, și acest lucru îl aflăm dintr-o scrisoare adresată lui Leca Morariu, prietenul său: „Zac bolnav, sărac, pribeag pe drumuri străine, fără adăpost sigur şi viitor asigurat”. Dar el nu se gândeşte la situaţia în care s-a pomenit, sufletul lui plânge după averea lăsată la Chişinău, nefiind în stare să ia: „…nici o carte din biblioteca mea bogată, de specialitate, cu multe rarităţi, reviste, ziare locale (1917—1940) şi o ladă de manuscrise (15 pachete!), munca mea de peste 20 de ani: monografia (despre) Hasdeu; Şerbănescu; Porecle supranume la moldovenii dintre Prut şi Nistru; Poveştile lui Creangă şi legăturile lor cu folclorul universal, în special cel rusesc; Disertaţia din 1867 (?) a Dr. Ladislaus Basilius Popp (Vasile Pop), De funeribus plebeiis Daco-Romanorum, traducere cu studiu introductiv; ediţia completă a poeziilor lui Hasdeu, a dramei Răzvan şi Vidra, a epigramelor lui Borgea; studii diverse d.Creangă (originea; ritmul în proza lui Cr., Caragiale, Coşbuc (elev al lui Alecsandri, Eminescu), Eminescu (poezia ochilor eminescieni; comparaţia şi metafora la Eminescu; Luceafărul); Polihronie Sârcu; Cezar Papacostea (portret literar); Mioriţa etc”.
Sursa: aici

Spirit poetic, dar și un bun documentarist a adus multe informații despre periodice basarabene necunoscute dând un bun exemplu de cercetare de arhivă, publicistică și a lăsat mai multe lucrări în versuri, cum ar fi inedita corespondenţă imaginată între doi mari prieteni — Creangă şi Eminescu în basmul dramatic Prietenii, dând la iveală o imaginație și o fantezie deosebită, o bună tehnică poetică, datorită muncii sale de traducător, prin rânduri de o literatură ce se respectă, adevărată. A tradus în româneşte lucrări din Dostoievski, Emanuel Geibel, Lenau, Gorki, Wilde, ș.a.
Deși suflet de bucovinean a existat o legătură tainică între Liviu Marian şi celălalt pământ românesc, Basarabia – parte a Moldovei lui Ștefan cel Mare, după cum s-a văzut în implicarea sa literară în cadrul școlii care a condus-o și în revistele literare. Dar:

„La Craiova, unde şi-a găsit refugiul după invadarea Basarabiei de bolşevici, şi-a închis ochii chinuiţi un alt colaborator al revistei noastre, Liviu Marian, valorosul scriitor şi istoric literar, fiul marelui folclorist bucovinean Simeon Fl.Marian. Liviu S.Marian a venit în Basarabia cu prima falangă a profesorilor naţionalişti, chemaţi să răscolească şi să unifice spiritualitatea românească a Basarabiei cu aceea din Vechiul Regat. Aici e cazul să facem câteva precizări. Fiind înrolat în armata austriacă, dezertează şi ajunge la Bălţi, de unde, prin mijlocirea lui Gheorghe Tofan, bucovinean şi el, este invitat la Chişinău. Ani îndelungaţi, Liviu Marian a condus Liceul B.P. Hasdeu din Chişinău. Generaţii de liceeni au trecut prin forjeria caracterului său care nu era dintre cele uşoare, fiind şi taciturn, şi sever, şi morocănos, purtând bine imprimată pecetea şcolii germane la care învăţase şi al cărui tipar i se imprimase, probabil fără voia lui. Fiind director al Liceului B.P. Hasdeu, a găsit de cuviinţa să cunoască în amănunt activitatea şi viaţa acestui genial basarabean. O boală grea l-a ţinut la pat pe Liviu Marian încă la Chişinău, scria în cronica citată mai sus, iar refugiul i-a distrus sănătatea complet. Ultima dorinţă a scriitorului l-a redat pe Liviu Marian Bucovinei, dar mormântul său va rămâne veşnic scump amintirii basarabenilor. A fost îngropat la Suceava voievodală, unde odihneşte în veci şi marele său părinte.”
Sursa: aici

Pentru înțelegerea poeziei lui Liviu Marian, trebuie cunoscută simplitatea și oamenii din universul său poetic, după cum aflăm în Mărturisitorii lui Ion Drăgușanul:
”Liviu Marian nu cunoaște ”oameni simpli”, ci doar oameni tragici. Simplitatea contemplă, simplitatea e asemenea religiilor păgâne în care divinitatea se asumă prin contemplare. Simplitatea este, deci, o stare de fericire, o comuniune cu natura, pe care Liviu Marian, regăsind-o în pictura lui Epaminonda Bucevschi, o redimensionează în patru „Tablouri flamande“, care înfăţişează anotimpurile existenţei umane”:

Primăvara

Bunicul stă-n cerdac, cu capu-n soare
Şi nepoţelu-n braţe şi priveşte
Livada ce-n lumină străluceşte
De sub ninsoarea grea de dalbă floare.

Pe-ncetul inima-i întinereşte,
Iar gândul înapoi în timp îl duce,
Când, băeţaş, stă fluturii s-apuce
Şi-albinele din zbor, şi trist zâmbeşte

Micuţului ce braţu-n van desface
Să prindă gâzele ce-n preajmă-i zboară.
Un cuc să cânte-ncepe şi-apoi tace;
S-aude zvonul roţii de la moară,

Pe care barza cuibu-şi drege-n pace…
Glas de tălăngi văzduhul înfioară.

Vară

În jeţu-i moale, larg, bătrâna împleteşte;
Jos, la picioarele-i stă cuminte
Azorică, Iar Suru, cocoţat pe umăr de-a lui frică,
Îşi toarce caierul şi liniştea sporeşte.

Furtună aprigă deodatăse stârneşte:
Se-nchid cu zgomot mare uşi, fereşti trântite;
Căţelu-a tresărit cu-urechile ciulite,
Privind prin geamul spart cum colbul năvăleşte.

Dar pân-ce bătrânica să-l închidă prinde
A fulgerat cumplit şi-un trăsnet bubuieşte.
Degrabă candela de sub icoană-aprinde;
Şi-n vreme ce în ropot ploaia năpădeşte,

Iar zarea bici de fulger şerpuit cuprinde,
Bătrâna-n umbră rugăciunea îşi şopteşte.

Toamnă

Pe-ntinderea pustie doar un salcâm stingher,
Ce-n vânt se zbate-ntr-una sub spălăcitul cer
Cu crengile lui sure, schiloade, despuiate…
Din zbor, înfrigurate, Cu aripi ostenite,
Spre el s-abate fulger un stol cernit de vrăbii.
O clipă înfrunzite
Stau crengile cu stolul de multe zburătoare,
Un ţipăt de erete!
Ca glonţul, spăriete,
Întregul stol de vrăbii în vânt se risipeşte
Şi piere-n largul zării…

Tăcerea parcă creşte.
E clipa înserării.
Pe câmpu-ntins şi trist
Salcâmul îşi înalţă spre ceruri ca un Crist
Făptura lui schiloadă, de moarte-ncremenită

… În zarea mohorâtă,
Ce-o-nghite-ncet amurgul,
Se stinge tot mai jalnic
Un ţipă t de erete!

Iarna

Cu ochii cât cuprinzi în fir de-argint ţesută,
Şi-a-ntins zăpada pânza-i albă, sclipitoare.
Pe-un vârf înalt de plop, ciorchin de neagră floare,
Îşi plânge-un stol de corbi tristeţea mută.

Cu sănii cete de copii lărmuitoare
Din vârf de deal săgeată valea-nvineţită.
Pe câmp din ochi îţi piere-o sanie-nghiţită
De-albeaţa cea nemărginită, orbitoare.

Fuior de leneş fum dintr-un hogeag se-ntinde
Şi-un câine tremurând cu jind la el priveşte.
Un glas sfios de clopot să răsune prinde.

Dar geru-amurgului curând îl năbuşeşte.
Pe rând cătunul somnoroşii ochi şi-aprinde
Privind luceafărul ce viu pe cer luceşte.

(„Tablouri flamande”, dedicate „Umbrei lui Epaminonda Bucevschi”, Revista Bucovinei, nr. 3/1943, pp. 111-113)

Surse pentru articol: 1, 2, 3, 4